Cu toţii avem probleme şi incercăm să ni le rezolvăm cum ne pricepem mai bine. Uneori suntem confuzi, alteori copleşiţi, uneori chiar disperaţi şi nu reuşim întotdeauna să găsim răspunsuri la soluţii aşa cum ne-am dori. Se întâmplă astfel , întrucât pur şi simplu, nu ne pricepem la toate! Dar, în aceste situaţii există totuşi cineva care ne poate ajuta: familia, prietenii, profesorii, psihologii, biserica, prietenii adevăraţi. Aceştia aşteaptă doar un semnal şi sunt gata să facă ceea ce e mai bine pentru noi. Nu vreau să cred că ,, umanitatea” este doar un cuvânt fără sens in Dicţionarul omenirii.
Cu toţii suntem câteodată trişti. Tristeţea este o stare care in mod firesc insoţeşte anumite situaţii , veşti sau evenimente neplăcute. Este o reacţie afectivă la ceea ce auzim sau vedem, putând imbracă modalităţi aparte de manifestare care la rândul lor pot deveni copleşitoare declanşând comportamente şi reacţii atipice. Când vorbim de tristeţe, ne raportăm la apatie, lipsa de interes, retragere, lacrimi, inchidere in sine, lipsa motivaţiei faţă de activităţile curente.
In cazul tinerilor, lucrurile sunt mult mai complexe. Tristeţea adolescentului şi inclinaţiile sale spre a fi singur, spre a asculta un anume gen de muzică, spre a se imbrăca intr-un anumit mod etc, este firească in contextul transformărilor psiho-sociale pe care el le parcurge. Este important insă ca ele să nu se prelungească dincolo de o anume perioadă şi la fel de important este ca părinţii să fie mereu aproape şi atenţi, să sprijine şi să comunice cu adolescentul, ascultând ceea ce se intâmplă cu el şi ajutându-l să se facă inţeles.
Aş vrea să clarific faptul că tristeţea nu semnifică o patologie psihiatrică sau nu este un semn grav, indicator al unor comportamente violente ale copilului impotriva sa sau a celorlalţi. Pentru a se ajunge la patologic, este necesar să existe un teren predispozant, vulnerabil atât din punct de vedere al structurii personalităţii copilului şi din punct de vedere al contextului familial sau social. In astfel de cazuri, există un istoric incărcat de conflicte sau eşecuri, de semne ale suferinţei adolescentului. Subliniez că nu evenimentele ca atare, şi poate nici frecvenţa lor, sunt cele mai revelatoare, ci modul particular de reacţie in faţa acestora. O situaţie dificilă, conflictuală acaparează intreaga energie a tânărului care se frământă, se preocupă, işi deplasează intreaga atenţie asupra acestui conflict. Uneori, privind din afară, aceste situaţii pot părea banale, minore dar este important cum se simte acesta in sinea sa, cum le intelege, cum l-au afectat.
Cele mai dificile problemele apar in perioada adolescenţei (perioadă considerată cea mai vulnerabilă in dezvoltarea unei persoane), fapt pentru care, noi adulţii ar trebui să fim pregătiţi şi să înţeleagem că odată cu trecerea anilor, copiii, deveniţi adolescenţi, se pot manifesta în mod imprevizibil, bizar, uneori fiind de nerecunoscut dacă nu sunt trataţi cu înţelegere şi respect. De cele mai multe ori, problemele apar atunci când adolescentul îşi manifestă nevoia de independenţă, de intimitate, de libertate, iar noi, adultii, pe cea de autoritate, de control, de protecţie. Uneori, comportamentul copilului constituie un semnal de alarmă , alteori aceste modificări nu sunt observabile, mai ales dacă cei din mediul său sunt ocupaţi cu problemele zilnice . Adolescenţii trebuie ajutaţi să descopere care este sensul lor existenţial, trebuie să se cunoască pe ei inşişi , să işi descopere valorile şi interesele personale. De asemenea, nu ar fi bine ca să li se dea tinerilor surogate. Tânărul este prin excelenţă un căutător. In dragoste, in căutarile lor doresc profunzimea, nu se mulţumesc cu lucruri minore.
Adulţii ar trebui să se străduiască permanent să le ofere copiilor exemple pozitive, atât prin cuvânte, cât şi prin gesturi şi fapte; ar trebui să discute calm, dar ferm cu adolescentul, pentru a-i câştiga încrederea şi respectul; să-i prezinte o opinie, fără a-l obliga să o urmeze orbeşte, arătându-i astfel încredere în capacitatea lui de decizie, să-i acorde mai multă libertate, să discute împreună despre planurile de viitor, arătându-i interes şi înţelegere pentru nevoile sale şi nu in ultimul rând să ii arate afecţiunea de care oricine şi oricând are nevoie .
Orice părinte responsabil îşi doreşte un copil ascultător, care să-i împărtăşească gândurile şi secretele, care să fie studios şi premiant, care să nu piardă vremea ore în şir în faţa computerului sau cu prietenii; în fond, un copil „perfect”. Dar, la rândul lor, şi adolescenţii îşi doresc părinţi „perfecti”, care să-i ia în serios şi nu să-i trateze tot timpul ca pe nişte… copii, care să nu-i controleze la tot pasul, care să nu-i compare cu alţi adolescenţi, care să nu le limiteze timpul petrecut cu prietenii, care să nu-i controleze prin sertare, care să nu le răsfoiască jurnalul care să ii inţeleagă şi să ii susţină in alegerile lor şi cel mai important îşi doresc părinţi care să nu-i şantajeze emoţional.
Abia în situaţii limită înţelegem că nu am reuşit să il inţelegem, că nu am avut timp pentru problemele sale, şi că fericirea lui nu ne-ar fi costat prea mult. Avea nevoie doar de atenţia noastră, de susţinere în împlinirea dorintelor, de zâmbetul şi îmbrăţişarea noastră în momentele de succes, de încurajare şi sprijin în momentele de eşec. Avea nevoie de un model care să îl îndrume pe calea cea dreaptă şi să îi insufle anumite principii. Avea nevoie să ştie că cineva e mereu lângă el şi că nu este singur într-o lume atât de haotică ca a noastră !
Să nu uităm că adolescenţa , este caracterizată de extreme şi vulnerabilităţi. Adăugaţi la acestea presiunea celor din jur, venită din partea prietenilor, a şcolii şi a părinţilor şi vă veţi aduce aminte poate, cât de greu vă era atunci când eraţi voi adolescenţi.
Inţelegeţi, până nu e prea târziu, că şi adolescenţii au problemele lor, dar nu au incă suficientă capacitate de a găsi soluţii; au nevoie de spaţiul lor intim, insă noi, părinţii, trebuie să fim mereu in alertă,să le urmărim comportamentul, pentru a interveni la timp, dacă este nevoie. Asiguraţi-l tot timpul că il iubiţi şi că in jurul său există persoane care ii vor tot binele din lume. Acesta trebuie să ştie că, indiferent de problemele prin care trece şi oricât de grele sau dureroase ar părea, poate apela cu incredere la voi, pentru că veţi găsi o soluţie impreună. Nu ii ignoraţi sentimentele sau problemele, oricat de ridicole vi s-ar părea. Nu vă infuriaţi, chiar dacă este mai uşor să ii faci morală. Nu veţi reuşi decât să il indepărtaţi de voi. Dacă adolescentul are un comportament ingrijorător sau manifestă semne de depresie, cereţi ajutorul unui profesionist care ştie cum să rezolve problemele celui ce trece prin situaţii extreme, il poate ajuta .Nu aşteptaţi ca lucrurile să treacă de la sine.
Oferiţi aşadar copiilor voştri inţelegere, iubire, afecţiune, şi nu ignoraţi problemele cu care se confruntă …deoarece uneori ar putea fi prea târziu.
Crezi că adolescentul tău este conştient de faptul că este iubit ?
Când i-ai spus ultima oară copilului tău că îl iubeşti? Ce mai aştepţi..fugi ..Zâmbeşte-i imbrăţişează-l……spune-i cât de important e el pentru tine …..aminteşte-i că eşti acolo pentru el ori de câte ori simte nevoia să vorbească cu cineva, când are nevoie de un sfat prietenesc,când se simte singur sau deznădăjduit.
http://www.buletindecarei.ro/2011/04/adolescentavarsta-dilemelor-atentie-parinti.html
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 