Categorie: BIOGRAFII

DESCRIERE Charles Spurgeon, a trăit și activat între anii 1834-1892 în Londra. Se născu-se într-o familie de creștini protestanți fiind primul copil al acestei familii, unde tatăl era pastorul unei biserici creștine evanghelice. Predicatorul baptist din Anglia a schimbat imaginea creştinismului evanghelic prin expresivitatea predicilor sale încărcate emoţional. Astăzi, după mai mult de o sută de ani de la moartea sa, Charles Spurgeon este autorul creştin cu cele mai multe materiale publicate, dintre toţi câţi au murit sau încă trăiesc.

http://www.moldovacrestina.tv

Dacă Vasile Alecsandri a fost considerat „Bardul de la Mirceşti”, iar Mihai Eminescu „Luceafărul poeziei româneşti”, pentru că au constituit o solidă temelie a literaturii române în versuri, mă întreb cum ar trebui calificat Nicolae Moldoveanu a cărui creaţie a făcut să pulseze mai rapid şi mai puternic întreaga spiritualitate crestină, indiferent de denominaţiune.
Cu cât mai mult, cu cât prestatia artistică a acestui mare om a lui Dumnezeu s-a confirmat într-o perioadă istorică extrem de potrivnică, perioada comunistă, datorită careia Nicolae Moldoveanu a făcut ani grei de închisoare. Dacă ar fi să aleg o metaforă reprezentativă vieţii şi creaţiei sale, eu i-aş spune „David al spiritualitătii româneşti”.
Să fie integrat într-o denominatiune numai pentru că aşa ar fi corect din perspectiva actelor de stare civilă, este foarte dificil pentru că, omul Nicoale Moldoveanu, s-a dovedit frate nedisimulat al tuturor creştinilor.
Crescut în biserica ortodoxă, format în iuresul mişcării „Oastea Domnului”, pentru care a devenit un mare reprezentant, încheind, mai apoi din fermă convingere, legamantul cu Domnul prin botezul în apă, şi prieten al oricărui creştin, Nicolae Moldoveanu şi-a deschis casa ca o biserică pentru prietenii din toate confesiunile creştine. El şi-a făcut din muzică, aripi de har, care să poarte solia Evangheliei Domnului Isus.

„Muzica evanghelică, este de fapt, Cântarea de laudă şi Cântarea duhovnicească, despre care vorbeşte limpede Cartea Sfantă: Efeseni 5:19; Coloseni 3:16, o muzică a liniştei şi a odihnei, căci în linişte şi în odihnă este mantuirea noastră.”( Isaia 30:15 )
– Nicolae Moldoveanu, Un cuvant de început din Cantările Domnului, vol(1).

Fie că a trebuit cântată tăria credinţei, puterile harului sau slava lui Dumnezeu, frumuseţea şi orânduirile Sale şi a gloriei viitoare, „în arta fratelui Niculită se distinge accentul de măiestrie al creaţiei populare româneşti, care prin el, emană o mireasmă christică unică”.

Aprecierea omului de cultură Nicolae Moldoveanu este foarte complexă şi aproape imposibil de departajat, încat lucrarea lui, deşi este un tot unitar, se împarte în trei mari domenii de creaţie: compozitie, poezie, proză. Toate trei însa, au ca temelie cercetarea Cuvantului lui Dumnezeu, ceea ce pentru fratele Nicolae Moldoveanu a devenit o patimă.
Din cercetarea Sfantului Cuvant s-au născut cântările, şi tot din acest Sfant Izvor s-au născut meditaţiile. Toate acestea sunt străbătute de firul roşu al gândului lui Dumnezeu, gând al unităţii în dragoste al tuturor copiilor Săi ( Ioan 11:51 – 52). Şi textele cantărilor şi a cugetărilor reflectă aceeasi lumină: a unităţii, a rugăciunii şi a revenirii Domnului, iar melodia compusă de fratele Niculită este inconfundabilă: „nu miscă picioarele ci inima, căci Domnul Isus, inima ne-o cere, ca să facă să curgă din ea râuri de apă vie”.
În toată lucrarea aceasta, Nicolae Moldoveanu, smerit, fără nici o umbră de slavă deşartă, nu a înteles să aibă vreun merit. Căci cine işi are izvorul în Domnul Isus, nu poate gandi altfel.
Din ziua naşterii, 3 februarie 1922 şi pană în ziua trecerii în Slava lui Hristos, în 12 iulie 2007, Nicolae Moldoveanu şi-a construit o punte spre veşnicie, asteptând momentul intalnirii cu Isus, asa cum reiese din cântarea compusă în temnită:

Cer frumos, cer frumos
Loc al Domnului Hristos
Voi fi dus, voi fi dus,
În curând în tine Sus!

-„Cer senin”. Cantarile Harului –
Cantari din temnita, vol 1, nr12

Aceasta este nădejdea care nu înseala şi pe ea se bizuiesc sora Lena, Daniela, Cristina, Natanael şi toti fraţii care l-au iubit şi care l-au condus pe ultimul drum, pe cel al cărui nume va rămâne puternic imprimat în conştiinţa credincioşilor români de pretutindeni, compozitorul creştin, Nicolae Moldoveanu.

Fratele Niculiţă a fost un om iubit, de toţi, deşi cu siguranţă au existat şi unii care au încercat să îl împroaşte cu noroi, prin afirmaţii, şi trist că unii chiar oameni mari, au ajuns să scrie versuri împotriva lui. Totuşi, cum de casa fratelui Niculiţă a fost aşa de plină, cum fraţii continuă să viziteze familia Moldoveanu, cum de a fost aşa de solicitat, şi chiar dacă îi era greu, nu voia ca să ştie că fraţii sunt în oraş şi nu trec în vizită pe la el.

Aş dori să răspund la acesteste întrebări prin nişte observaţi, cred eu obiective, deşi s-ar putea să scap unele lucruri din vedere(pentru asta nădăjduiesc în ajutorul celor care l-au cunoscut pe fratele Niculiţă mai bine decât mine)

1. Fratele Niculiţă a semănat cu Domnul Isus.

În viaţa fratelui, Domnul Isus a luat chip, şi El s-a văzut prin ceea ce fratele făcea. Îmi aduc aminte de a doua întâlnire cu fratele Niculiţă. Strălucirea de pe faţa lui se vedea că venea din transcendent. El era în comuniuni cu Cel de dincolo, şi i s-a imprimat pe chip frumuseţea aceasta. Când am intrat la ei în casă, un prieten mi-a dat un cot şi mi-a zis:

– Aici e prezent Domnul.

– De unde ştii?

– Uite orga, Domnul spune că locuieşte în mijlocul laudelor, crede-mă, e prezent Domnul.

Şi aşa a fost. Domnul Isus a guvernat viaţa fratelui Niculiţă, deşi recunoştea că este slab, recunoştea că nu de la el este ceea ce are, şi că Cel care i-a dat toate astea este din lumea de dincolo, despre care a cântat CER SENIN. Când Îl iubeşti pe Domnul, nu se poate să nu-i iubeşti şi pe cei care seamănă cu Domnul, de aceea fratele a fost aşa iubit. Dincolo de cuvinte, venea o autoritate care se ştia că nu este a lui Nicolae Moldoveanu, ci e din transcendent.

Odată a spus celor care erau lângă el:

– Apostolul Pavel a spus “Călcaţi pe urmele mele căci şi eu calc pe urmele lui Cristos”… Eu pot să spun lucrul acesta, dar voi puteţi să spuneţi?

… au plecat capul cu toţii întristaţi şi ruşinaţi.

“Doamne, lasa-ţi chipul în noi”

Cât despre mine, l-am iubit pe fratele, şi încă îl iubesc, chiar dacă a plecat Acasă – într-un fel mi-e dor de dumnealui, de vocea lui blândă, de cel care mi-a vorbit şi m-a zidit, de cel prin care Domnul mi S-a descoperit. Da, mi-e dor… şi nu numai mie ci şi tuturor care l-au iubit şi s-au simţit iubiţi de fratele Niculiţă.

http://www.viatavesnica.ro/vezi-biografie/informatii/57/nicolae-moldoveanu

Pe data de 9 Noiembrie 2003, cu ocazia intalnirii fostilor studenti crestini de la Timisoara, fratele Petru Popovici a rostit in biserica noastra din Los Angeles un mesaj cu puternice accente autobiografice:
“Eu pot spune impreuna cu psalmistul ca “Dumnezeu m-a ocrotit in coliba Lui”. Treizeci de ani, din 1937 pana in 1967, am vestit Cuvantul Domnului in Romania. N-au fost ani de mare libertate. Am suferit inainte de a fi comunistii atei la putere. Uneori se pare ca inainte de comunisti au fost chiar impotrivirile mai mari si suferintele mai mari.
Au venit comunistii. Un frate venit din Romania dupa ce am ajuns eu aici, mi-a spus: “frate Pitt nu uita ca mana comunistilor este destul de lunga sa te ajunga si aici. Eu insa nu m-am temut de ei nici in Romania si n-aveam sa ma tem de ei din Emerica.

Am fost pastor la Timisoara sub doi imputerniciti si la Arad sub un altul. (n.a. Un “imputernicit” era un om cu autoritate din partea Sattului Roman ca sa supravegheze activitatea Cultelor religioase si ale angajatilor lor). Cand mi-au facut mutarea de la Arad la Timisoara, imputernicitul de acolo nu “m-a vrut”. El a pus un referat negativ la dosarul meu astfel ca Departamentul Cultelor sa nu aprobe mutarea mea. La Arad era insa un imputernicit mult mai bun. Intr-o clipa de intimitate si confesare mi-a spus:

“Domnul Popovici, daca ar fi sa pot sa-mi aleg astazi, eu as alege sa fiu baptist.”
“Da de ce nu poti si astazi?” i-a zis eu. Am inteles ca se temea ca-si va pierde painea.

Cel de la Timisoaran-a reusit nimic cu referatul lui pentru ca imputernicitul de la Arad imi facuse un referat bun, iar cei de la Bucuresti au luat in considerare referatul lui pentru ca el ma cunostea. Popescu Sever de la Timisoara nu ma cunostea inca. Numai ca s-a informat si nu dorea sa aibe bataie de cap cu mine.

Dupa ce m-am mutat in Timosoara, acest Sever Popescu a venit la mine si mi-a zis:

– “Domnule Popovici, gata cu orchestra si cu famfara!”

Noi aveam la biserica si orchestra si famfara si coruri mixt si barbatesc, iar asta nu le prea placea lor.
I-am raspuns:

– “Nu pot asta!”

– “Cum asa, “nu poti”?!”

– “In Biblia mea scrie “Cantati Domnului din instrumente!”

El s-a facut foc.

– “Cum domnule! Si asta scrie in Biblie ?”

– “Da, si asta, iar eu trebuie sa ascult mai mult de Cuvantul Sfant decat de dumneavoastra.”

“Fa sa straluceasca fata ta peste noi si este de ajuns …”

Nu m-au vrut. Eram insa ca un tepus care li s-a oprit in gat si nu puteau nici sa ma inghita, nici sa ma lapede. E mare lucru! Sa fi ocrotit in vremuri de primejdie, in vremuri critice, “in coliba Domnului”. E harul Lui asta! Nu este din partea omului!

La Arad, cand am fost patru ani pastor la biserica “Parneava”, aveam in biserica o sora al carei sot, era militian. In plus vecin cu usa socrilor locuia un “fost chestor de politie”. Ii cunpoaetea foarte bine pe baptisti pentru ca era de pe valea Crisului Alb. Avea chiar si rudenii pocaite …

Era pe atunci perioada cand se faceau “ridicarile”. Cei tineri nu stiu astazi ce insemna asta … Venea noaptea , pe la miezul noptii, fara sa te anunte, fara nimica … si iti spunea: “Poftim cu noi!” Iti rascolea toata casa, luau ce credeau ei, te baga in duba si teducea. Nimeni nu stia unde si cat timp vei sta acolo.

Prin mainile sotului sorei din biserica noastra treceau tabelele cu numele celor ce urmau sa fie ridicati. El imi trimitea vorba prin sotie:

– “Daca se poate, la noapte sa nu stai acasa.”

Trebuia sa cunosti obiceiul lor. Ca daca nu erai acasa in noaptea aceea, erai scapat si scapat ai fost pentru o vreme. Va marturisesc ca luam bicicleta si fugem pana la fratele meu Alexa, ii spuneam si lui, el isi pregatea bagajul si pleca de acasa. Eu, multumesc Domnului, n-am plecat de acasa nici o noapte ca sa dorm in patul altuia. Aveam pregatite si bocancii si tot ce trebuie, ca daca era vorba sa vie sa fiu gata. N-au venit insa … mare lucru “sa fi ocrotit in coliba Domnului”. E mai bine in coliba decat in palat. Cand Il ai pe Dumnezeu se intampla ca in psalmul 16:

“Pazeste-ma, Dumnezeule, caci in Tine ma incred. Eu zic Domnului: “Tu esti Domnul meu, Tu esti singura mea fericire!” (Psalmul 16:1-2).

Cata vreme ti-e fericirea in conforttremuri. Daca ai casa frumoasa, mobila frumoasa, vine odata focul tot belsugul tau se duce in fum. Am vazut odata la stiri pe unul care a deschis portbagajul masinii si a spus reporterului: “Aici este topt ceea ce mi-a mai ramas. Restul din toata averea mea adunata de atatia amar de ani s-a facut scrum si cenusa.”

“Eu zic Domnului: “Tu esti singura mea fericire”
Domnul te ascunde in coliba Lui. Ei e bine! E bine!

Imi aduc aminte ca era o zi ploioasa de inceput de toamna, in decada lui ^60. Eu eram destituit. In fata casei noastre apare o masina si din masina, o masina straina, coboara doi barbati si doua doamne. Nu-i cunoaeteam, n-am stiut cine sunt, n-am fost anuntat de nimeni, nimic. Am iesit afara si i-am intampinat. Unul era Theodore Adams care fusese cu doi ani inainte presedintele Aliantei Mondiale Baptiste. Cel de al doilea era doctor Hargroves presedintele in functiune al Aliantei Mondiale Baptiste. I-am primit, i-am gazduit … “Dumnezeu ne-a ascuns in coliba Lui”. Nimeni de la autoritati nu mi-a zis o vorba. Nu m-au intrebat cine au fost, ce au vrut…Cand Domnul pune mana ca sa te ascunda, iti este de-ajuns.

Sa revin insa la “imputerniciti” … E curios. Ei tipau in gura mare la presedintele Comunitatii Baptiste de Banat impotriva mea. Presedintele le-a spus:

“Chemati-l aicea”.

“Nu”, au zis ei, “puneti-l voi la punct!” Cand Dumnezeu te ocroteste, iti este de ajuns.

Astazi, va marturisesc cu toata bucuria ca acei comunisti n-au facut altceva decat sa implineasca cu mine un plan divin. Multumesc Domnului pentru “destituirea” pe care El a ingaduit-o si eu … am meritat-o si stiu clar lucrul acesta. Asa a vrut Dumnerzeu ca sa-si faca planul! Wi noi nu vrem, uneori noi ne impotrivim Lui.

Cand m-am dus la Bucuresti si am impartasit cu Alexa gandul ca ma duc la Ambasada ca sa depun formele pentru plecarea definitiva in America, bai fratilor, nici cu mine pana la Ambasada n-a vrut sa vina! Ii era teama! Era pericol! Pericol mare.
El mi-a dat informatiile cum sa ajung acolo si m-am dus singur. Wi atunci Dumnezeu a avut mana peste mine. Nimeni nu m-a intrebat nimic. Pe atunci, toti cei care treceau pe la Ambasada Americana erau anchetati de securitate. Am facut si eu o smecherie, un joc si … Dumnezeu m-a ocrotit in coliba Lui.

In vara urmatoare, Alexa, care nu voise sa vina, s-a dus in vizita la Otelul Rosu, la sora mea si de acolo planuia sa vina la mine la Timisoara. Era cu familia, cu sitia, cu copiii … In tren au ocupat numai ei un compartiment. In compartimentul vecin erau doi. Cand copiii au iesit la geam sa vorbeasca intre ei ceva, au iesit si cei doi si incercau sa-i traga de limba. Copiii fusesera instruiti sa se fereasca de orice strain si au venit de au spus parintilor.

Au ajuns cu acceleratul la Caransebes. Alexa cu familia se dau jos si … se dau si cei doi. Aveau peste o jumatate de ceas trenul spre Otelul Rosu. Au urcat ei in tren, au urcat si cei doi. Au ajuns la Otelul Rosu si au coborat ei. Wi au coborat si cei doi. Acuma, vorba aceea romaneasca, “orb sa fii tot iti dai seama …”Alexa sia dat seama ca-i urmarit. Sotia insa i-a spus: “S-ar putea sa fie o simpla intamplare si noi sa presupunem doar ceva …” Au stat seara aceea la Rahela si seara s-au culcat la Otelul Rosu. Nu li s-a intamplat nimic …

A doua zi, vin la tren sa plece de la Otelu si sa mearga la Caransebes si apoi la Timisoara. Se urca ei in tren, se urca si cei doi. Ajung la Caransebes. Se dau ei jos se dau si cei doi jos. Urca ei in trenul de Timisoara, urca si cei doi. Acuma, lui Alexa toate acestea i-au fost prea mult … Ii batea inima de numa’, numa’. Au ajuns la Timisoara. In fata garii intorcea troleibuzul care mergea la noi in cartier, dincolo de statia de radio. Se urca in toileibuz si, dupa ei, se urca si cei doi. Era prea mult ca sa fie o simpla intamplare. Ajung cu troleibuzul la strada noastra. Se dau ei jos si se dau si cei doi jos. Alexa se pierduse putin. Sotia, mai tare putin, a zis catre el:

– “Alexa, stai ca mi s-a desfacut siretul.”

Cei doi erau in spatele lor si au avut atata obraz ca sa nu stea protopiti in spatele lor, ci au trecut pe alaturea. Copiii alergasera si deja ajunsesera acasa la noi. Cand a sosit, Alexa era alb ca varul.

– “Pit, nu stam nimic, nu stam nimic”.

– “Ce s-a intamplat?”

– “Nu stam nimic. Uite ce ni s-a intamplat, asa … asa …asa ca nu stam.”

– “Mai, mancarea-i facuta si voi n-ati mancat acuma de amiaza. Trebuie sa stati.”

– “Nu stam. Nu stam. Nu stam.”

– “Aici eu sunt gazda! Gata! Nu vreau s-aud nimic! Inauntru cu voi si la masa ca v-asteapta! am spus eu.

Si cumva asa fortati au intrat inauntru si s-au asezat la masa sa manance ca erau flamanzi.

In timp ce mancam, Alexa se opreste din mancare si spune:

– “Pit, sa sti … mergem la Bucuresti si ams a depun si eu cerere de plecare in America.”

Dumnezeu avea nevoie pentru radio, pentru literatura, de noi aici si prin comunisti, rpin mana lor care era puternica, prin mana lor a facut ca sa venim incoace.

Am atatea experiente in privinta aceasta. De aceea va spun, nu va temeti de oameni! Nu tremurati inaintea lor! Indiferent cine ar fi! Fiti tari in Domnul si in puterea tariei Lui! Aveti-L pe Domnul ca fericire. “Singura mea fericire”, zice psalmistul. In psalmul 73, ultimul verset spune:

“Cat pentru mine, fericirea mea este sa ma apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Il fac locul meu de adapost, ca sa povestesc toate lucrarile Tale” (Psa;mul 73:28).

Tin sa va asigur ca Domnul sie sa dea fericirea. Nu sunt bogat si multumesc Domnului pentru ca toata viata am fost sarac. Ii multumesc. Ca daca eram poate bogat …

Intr-o predica de la Chicago, nepotul Valentin spunea ca se bucura ca tata Popovici, cand a venit din America in Romania, n-a bagat banii in avere, ci a investit in copii. Slava Domnului!

Unii cautati averi si bani. Eu va zic, cautati-L pe Domnul! Astazi, materialismul a pus cumva stapanire pe fratii nostri. Nu mai au timp! N-au timp sa citeasca Biblia, n-au timp sa se roage, n-au timp sa stea de vorba cu copiii lor. Eu cunosc probabil peste o mie de cantari si m a uit la unii din copiii de azi si la tineri si chiar la unii pastori ca nu stiu cantarile, mai frate. Wtiu cateva. Tata si mama n-au fost bogati, au fost saraci. Tata n-a vrut sa cumpere pamant in Romania pentru ca a vrut sa vie inapoi in America, dar Dumnezeu a vrut ca sa ne creasca in saracie, in greutati, in necazuri, pentru ca ienuperul, care creste pe varf de munte e soiul de lemn care e tare ca osul. Dumnezeu a vrut sa ne creasca in greutati si necazuri ca sa ne poata folosi. Fiti la indemana lui Dumnezeu! Stati de vorba cu copiii vostri.

Apostolul Ioan spune despre partasia pe care o avem cu tatal:

“Ce era de la inceput ce am auzit ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si ce am pipait cu mainile noastre, cu privire la Cuvantul vietii, pentru ca viata a fost aratata, si noi am vazut-o, si marturisim despre ea, si va vestim viata vesnica, viata care era la Tatal, si care ne-a fost aratata; – deci, ce am vazut si am auzit aceea va vestim si voua, ca si voi sa aveti partasie cu noi” (1 Ioan 1:1-4).

Astazi, sotul nu are partasie cu stia sa. E prea “ocupat” … Vine tarziu si cand vine se aseaza la televizor si nu mai pot sa stea de vorba. Nu mai pot sa-si creasca copiii. Pe copiii lor ii cresc altii. Nu-i bine, fratii mei si surorilor. Nu-i bine!
Copiii sunt dar din darul Domnului. Cresteti-i! Mai bine saraci, dar cresteti-i pentru Dumnezeu. Povestiti-le lucrarile minunate ale Domnului. Spuneti-le ce a facut Domnul in viata voastra. Ca asa spune Scriptura. Pe mine asa ma-nvata Domnul.

Cand veneam de la secera, parintii nostri veneau franti de oboseala. Nu-i lucru simplu sa tragi toata ziua cu coasa si sa aduni snopii. Totusi, cand ajungeam acasa, parintii se asezau cu noi pe prispa casei. In Banat ii spune “tarnat”. S-asezau pe tarnat, si incepeau sa cante. ceilalti vecini se mirau:

– “Cum? Ai lui Sima pocaitul or ajuns acasa si canta! Canta!”

Eu atunci am invatat cantarile si ler am inregistrate in “computerul” asta care l-a facut Dumnezeu. Nu numai cuvintele! Uneori stiu si gamele in care se canta cantarile si numarul sub care apar in carte. Daca folosesti mereu un lucru, Dumnezeu face ca ti se intipareste in minte. Stati de vorba cu copiii vostri! Cantati impreuna cu ei cantarile Domnului!

In Biblia mea spune ca vin zile si mai grele. De aceia “intariti-va in Domnul si in puterea tariei Lui.” Aici sunt doua cuvinte: “putrere” si “tarie”. Puterea este de actiune, iar taria este de rezistenta. Un pod trebuie sa aiba rezistenta. O grinda trebuie sa aiba rezistenta, tarie! Pentru vremurile care vin, cautati sa aveti tarie! Domnul sa ner invredniceasca printr-o partasie stransa cu El si stransa in familie sa fim nebiruiti.”

http://dezvaluiri.wordpress.com/petru-popovici/

Luigi Miţoi este un pastor român, născut în Giurgiu. A crescut fără părinţi de la vârsta de şase luni şi chiar dacă ambii părinţi trăiau, el a fost abandonat de ei şi crescut de bunici.

În adolescenţă, a devenit boxer şi a învăţat să se lupte pe stradă cu alţii, mai ales cu cei care îşi bătuseră joc de el când era mic. Viaţa l-a învăţat să fie un om dur, atât la propriu, cât şi la figurat. Aceste alegeri au fost făcute, probabil, şi datorită faptului că a fost abandonat într-un mod atât de crunt de părinţi.

În jurul vârstei de 21 de ani, a venit un moment în viaţa lui când Dumnezeu l-a atins personal, iar ca răspuns, el pur şi simplu s-a prăbuşit la picioarele lui Hristos, a înţeles că puterea şi succesul nu stau în lupta cu oamenii, nici în prietenii pe care îi ai pe stradă, ci depind doar de relaţia spirituală cu Dumnezeu. Doar El îţi poate da un nume nou şi… veşnic. Pastorul Luigi Miţoi este omul care s-a implicat şi s-a pus la dispoziţia răspândirii Cuvântului lui Dumnezeu. Nu de puţine ori s-a implicat în realizarea şi organizarea campaniilor de evanghelizare a zonelor aride, din punct de vedere religios, ale României. Este cunoscut faptul că este unul dintre colaboratorii Misiunii Speranţa, cu sediul principal în Cluj-Napoca, având şi funcţie de conducere în cadrul acesteia.

Ca pastor şi coordonator al Bisericii Penticostale din Giurgiu, Luigi Miţoi s-a implicat în plantarea de biserici în jurul oraşului Giurgiu, realizând, cu sprijinul Bisericii, un centru creştin în oraşul Giurgiu. Datorită faptului că s-a implicat foarte mult în răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, tematica predicilor sale au un caracter de învăţătură şi creştere spirituală, de apropiere de adevărul şi tainele Sfintelor Scripturi.

„Dragi prieteni, pentru mine şi pentru fiecare persoană din Biserica Betania este o bucurie să ne cunoaştem şi să vă putem saluta. Suntem aici pentru a vă sluji, încurajându-vă să ajungeţi să-L cunoaşteţi pe Isus. Acesta este Numele căutării din viaţa voastră, pe care nu ştiaţi cum s-o numiţi. El este soluţia, medicamentul, compania lui Dumnezeu la problemele, bolile şi singurătatea oamenilor.

Fiecare dintre noi suntem implicaţi în meciul vieţii, care se joacă pe stadionul lumii în fiecare zi. Fluierul final va pecetlui pentru totdeauna victoria sau înfrângerea fiecăruia. Pentru că viaţa poate fi pierdută sau câştigată în funcţie de antrenor, vă încurajăm să-L alegeţi, urmaţi pe Isus.
Astăzi este rândul generaţiei noastre să trăim şi să slujim cu demnitate pe scena istoriei Regelui Isus Hristos.”

Pastor Luigi Miţoi

Actualmente, pastorul Luigi Miţoi slujeşte în Biserica Penticostală Romana Betania (Bethany) din Chicago

http://www.viatavesnica.ro/vezi-biografie/informatii/63/luigi-mitoi