Am citit de-alungul timpului mesajele care le-ati trimis, coment-urile de pe site-uri diferite. Am fost imbarbatat, am fost zidit, si au fost momente mai grele, cand mesajele voastre m-am motivat sa ma ridic si sa merg mai departe.
Este o diferenta intre a canta si a sluji prin cantare. Eu am ales sa slujesc prin acest mod…dar asta nu e deloc usor. Daca doar as canta…poate ca nu ar fi asa de greu…dar slujind lui Dumnezeu si oamenilor in acelasi timp, e foarte greu. E drept…Isus m-a ajuta. Vreau sa zic ca nu e asa simplu cum pare. Daca sunt Adi Gliga, nu inseamna ca sunt grozav. E foarte greu sa ramai in picioare in aceasta slujire. Pentru ca toti ochii se indreapta spre tine. Uneori oamenii uita ca si noi cei care slujim suntem tot oameni. Totusi… e mult mai eficient daca gaseste cineva un lucru bun la tine…te incurajeaza si ai motiv sa mergi mai departe.
Grozavia nu sta in faptul ca eu sunt grozav. Dumnezeu care a vrut aceasta, mi-a dat acest talant…sa aduc cu el roade pentru ca El sa se proslaveasca. Dorinta Lui a fost aceea de a zidi pe cei din jurul meu. De aceea am primi acest dar din partea Lui. Nu am vre-un merit. Vreau sa intelegeti ca oricare din voi puteti fi la fel de talentat. Acum….singura mea dorinta a fost si este aceea de a arata intotdeauna spre Dumnezeu care poate sa ajute omul in orice situatie. Mie Dumnezeu mi-a facut mult bine. Am toate motivele sa cant pentru El. Deci…darul pe care l-am primit, l-am primit pentru a sluji Lui Dumnezeu si voua. Slujind voua….sa puteti sa va apropiati de El..de Dumnezeu care doreste sa aiba partasie cu fiecare din noi. El este grozav, nu eu. El vera sa isi arate slava. El mi-a dat darul si pentru El il folosesc. Deci. Multumiti Domnului oridecateori ascultati aceste cantari. Prin aceasta El va fi proslavit. Dumnezeu sa va binecuvinteze cu daruri pentru a cinsti numele Lui. Adi Gliga.
Nu stiu ce vor aduce zilele ce urmeaza. Stiu doar ca am cresut vazand multe lucruri si bune si rele. Uneori eu am gresit, alteori mi s-a gresit. Acum, la 28 de ani am multa amaraciune in inima din cauza celor ce au vrut sa nu-i mai incurc….mai bine zis care nu puteau sa isi faca mizeriile din cauza mea. Am fost chemati de Dumnezeu la dreptate….cat atarna de mine, imi dau silinta, dar urasc cand cineva rosteste cuvinte pompoase despre Adevar si Dreptate dar cu faptele arata cat sunt de infectati de cel rau. As vrea sa pot sa am cuvinte de bine despre toti oamenii…dar nu se poate…cum nu se poate ca toti sa vorbeasca despre mine doar de bine, din moment ce si eu am parti in care nu sunt tocmai grozav…asta arata ca sunt si eu om.
Oricum….am decis sa scriu despre toate aceste experiente…bune si rele….multe adevaruri socante,despre lucruri care mi s-au dat sa le vad si mi-au tulburat profund inima…despre viata aceasta care defapt nu e viata….pentru mine viata fiind ce-a de dupa moarte, adica Raiul. Despre oameni buni si rai, despre tot ceea ce au vazut ochii mei si auzit urechile mele. Nadejdea mea este ca unii vor invata din toate acestea si sper sa foloseasca spre salvare tuturor celorce citesc aceste scrisori.
Voi incepe cu viata mea si pe parcursul acestor scrieri voi vorbi despre toate lucrurile pe care le-am trait pana acum…bune sau rele.
Abandonul si casa de copii prescolari din Baia Mare
In copilaria mea, gandeam ca viata nu are o foarte mare valoare pe acest pamant si nu intelegeam de ce Dumnezeu ingaduie ca un om sa se nasca si mai apoi sa sufere pentru greselile altora .
Dar sa incepem cu inceputul.
M-am nascut pe Valea Borcutului, un cartier la marginea orasului Baia Mare si-mi aduc aminte foarte vag de momentele primilor mei ani de viata . Imi amintesc familia noastra se lupta cu saracia si adeseori mama ma trimitea la vecini sa mai cer de mancare. Pe cand implinisem cinci ani, parintii m-au abandonat lasandu-ma in grija unei case de copii pentru prescolari .Motivul acestui gest extrem cred ca a fost dificultatea pe care o intampinau in a se intretine pe ei insusi si bineinteles pe mine, si acum uitandu-ma in urma fara sa-i judec , acest gest nu este justificat.Aici in aceasta casa de copii, tin minte ca ma mai vizitau cei din familia mea, mai putin tata despre care nu stiu nimic.Mama, impreuna cu unchi si cateva matusi au venit intr-o zi de paste sa ma viziteze. Atmosfera de acolo era interesanta…un miros intens de parfumuri amestecate, pentru ca educatoarea care i-a intampinat a fost parfumata cu o multime de spray-uri. Era acel obicei de Paste, stropitul .Am primit un pachet de la cei dragi ce ma vizitau, pe care am fugit sa-l pun in dulapul meu si am venit inapoi sa mai petrec timp cu ei. Eram bucuros si profitam din plin de prezenta lor, bucurandu-ma ca orsice copil in acele zile de sarbatoare. Dupa ce au plecat, m-am dus inapoi la dulap sa ma bucur de pachetul primit de la parinti dar nu mai era. Am fost foarte dezamagit. Cineva l-a luat
Am mai fost vizitat doar odata dupa acest eveniment dar atunci eram la programul de somn de dupa masa. Dupa ce m-am trezit, educatoarea mi-a spus ca m-a cautat mama dar ca nu a vrut sa ma trezeasca din cauza ca dormeam . Am inceput sa plang si sa regret faptul ca am dormit. Totusi, nu aveam de ales caci somnul era obligatoriu . Aceea a fost ultima vizita a mamei mele insa am putut constata asta prea tarziu ca sa mai pot repara ceva… Intr-o zi, in sala unde era grupa mare de copii, imi amintesc ca am asistat la o discutie a oamenilor mari, in jurul unei cafele si una dintre educatoare spunea ca atunci cand voi creste, voi ajunge ceva mare. Nu am inteles mare lucru atunci, dar acea discutie inca imi mai suna si acum in urechi. Am cantat pentru prima data solo, la casa de cultura din Baia Mare,intr-o sala cu oameni multi si se spunea ca atunci cand eram mic, aveam vocea ca de inger. Desi nu stim ce voce au ingerii, acum am inteles ce voiau sa zica prin acea remarca. Intre educatoarele pe care care le stiam foarte bine era o persoana noua,o educatoare de la Sighetul Marmatiei si urma sa ne fie educatoare timp de patru ani, din clasa intai pana in calasa a patra. A venit si ziua cand impreuna cu alti copii de la orfelinat am fost urcati in masini ,in graba mare fara sa inteleg ce se intampla. Ni s-a spus ca mergem la scoala. Nu intelegeam mare lucru. Dar cu masinile ne-au dus la autogara din Baia Mare si acolo am urcat intr-un autobus.
Eram in drum spre Sighetul Marmatiei…..
ORFELINATUL DIN SIGHET
Dupa un drum ametitor, de la serpentinele Muntilor Gutinului, am ajuns in sfarsit la destinatie: Sighet. Fiind vorba de o schimbare, credeam ca va fi mai bine, nebanuid insa ce urma sa se intample.Anii care au urmat au fost un groaznic cosmar, care parca nu se mai termina.Am ajuns in fata unei porti uriase. Era din fier si iti inspira o stare de teama amestecata cu nesiguranta, fiori reci furnicandu-ma parca pe moment. In poarta aceasta mare, s-a deschis una mai mica si educatoarea care ne insotea ne-a facut semn sa intram.Tovarasa Mirela(asa o numeam, pe atunci inca eram in regimul communist) avea un chip placut, senin, si iti inspira incredere. O respectam foarte mult condsiderand-o de departe cea mai buna si frumoasa persoana din preajma noastra.
era alinarea noastra. In patimirile noastre din viata de la orfelinat, ea a insemnat un adevarat suport pentru noi. Iubea muzica
stia sa cante la chitara si acest lucru care o facea deosebita de toti ceilalti ce se ocupau de supravegherea si educarea noastra. Cand incepea sa cante, ne strangeam toti copii pe langa ea si greu ne dezlipeam de ea. Cu siguranta ca voi mai vorbi despre ea!Revenind la momentul intrari pe acea poarta ciudata si a starii de teama ce ma domina, am ramas placut surprins atunci cand am facut primii pasi in orfelinat. Un grup de baieti ne asteptau si de indata ce am am intrat pe poarta au inceput sa aplaude
Am zambit placut impresionat dar defapt aplauzele erau pentru doamna Mirela, fiind apreciata de toti cei de acolo. Acel ropot de aplauze a creeat o atmosfera placuta de moment si mi-a redat increderea in ceea ce va fi sperand ca totul va fi bine. Si asa a fost
primele luni.Toate bune si frumoase ca la inceput, dar a venit si momentul in care perdeaua era data la o parte si adevarul vietii de orfelinat a inceput sa ne loveasca.
Ma consideram un copil normal, dar pentru multi dintre copiii de acolo felul in care aratam, expresivitatea fetei, a creeat o stare de antipatie unii injurandu-ma, altii strigandu-mi tot felul de nume si porecle. Eram asa de urat, incat reactiiledin jur erau deseori violente. Astfel, am inceput sa am in mine o stare de teama si eram terorizat de idea aceasta, ca asa vor fii anii mei de viata
tot timpul ma asteptam ca cineva sa dea in mine..si starea aceea de teama indemna parca pe cei mai mari sa ma loveasca.Asa am dus-o primii patru ani aproximativ.Unii parinti, veneau sa isi duca copii acasa pentru sfarsitul saptamanii. Si in mintea mea de copil, visam si eram sigur ca mama va veni sa ma ia si pe mine. Timp de doi ani, fugeam la poarta orfelinatului, sperand ca va veni sa ma ia si pe mine acasa, sperand astfel sa scap de ororile ce se intamplau pe sfarsit de saptamana. Am trait doi ani de zile cu aceasta speranta in suflet dar s-a dovedit doar un vis care nu s-a realizat.
La varsta de noua ani, am fost internat la infirmeria orfelinatului (salonul pentru bolnavi). beneficiind astfel de un moment de liniste.Intins pe pat, am inceput sa ma gandesc la ce se intampla in jurul meu. Pentru prima data, am inceput sa ma resemnez, acceptand gandul ca sunt abandonat si nimanui nu-i mai pasa de mine. Au iceput sa imi curga lacimile…plangeam amarnic si aveam o stare de disperare in suflet. Am realizat intr-un tarziu ca plangeam fara sa mai am lacrimi.Gandul la ceea ce va fi cu mine in anii urmatori printre acesti copii, ma facea sa ma simt ca intr-o jungla. Am inceput sa imi impun ca trebuie sa accept ca asta e soarta mea. Gandeam ca m-am nascut degeaba. Eram nedumerit si ma intrebam pentru ce m-a creat Dumnezeu?
Era totusi, o stare interesanta care ma facea sa mai sper.Stiam ca nu sunt singurul in aceasta situatie. Mi-au vazut ochii orori care mai de care mai diabolice
chipuri de copii desfigurate, zdrobite de la bataile la care eram supusi . Lucruri pe care nu le pot scrie…care multi din voi nu vi le imaginati. Ne puneau cate doi, fata in fata, si ne fortau sa ne batem pana unul din noi cadea zdrobit. Inca mai vad imagini pline de sange imprastiat in stanga si in dreapta. Nimeream de cele mai multe ori sa ma bat cu colegul meu de grupa si de clasa
Valentin il chema. Trebuia sa ne batem…nu stiam sa ma bat. Daca dadeam in el, cei mai mari , ma loveau de ce am dat in el. Daca nu dadeam, capatam de la el. M-am format cu o stare de frica, am rabdat atata umilinta si brutalitate, incat am ajuns foarte singuratic.Eram necomunicativ, eram ca o stana de piatra. Nu mai aveam lacrimi, nu mai aveam sperante, nu mai aveam nimic. Eram sluga celor din jurul meu, bataia lor de joc,pentru mine tot ce era legat de viata asta era confuz. Singura realitate era durerea, pe care oricat voiam nu puteam sa o alung. Seara asteptam sa adoarma toti. Si ma refugiam la baie intr-un loc unde puteam sa stau fara ca sa ma gaseasca cineva, desi era riscant. O usa care stiam ca era tot timpul deschisa, acoperea un spatiu gol in perete. Aici, in acest spatiu, ma ascundeam pana la miezul noptii cand stiam ca dorm toti. Asa evitam portia de bataie cu care era incepusem sa ma obisnuiesc inaninte de culcare. In dormitoare, erau intre zece si cateva zeci de copii, impreuna cu sefii de dormitor, care erau dintre cei mai mari. Noi eram amuzamentul lor. Ne luau in brate, si ne aruncau in sus, fara sa ne mai prinda. Cand ma gandesc acum, simt parca impactul dintre podea si dantura sau anumite zone ale fetei. Un sentiment mai mult decat groaznic. O durere care te face sa delirezi, o durere care iti amorteste simturile. Ceva, mai presus de mine, de puterea mea de intelegere, ma tinea constient. Nu imi explicam cum rezistam fara sa inebunesc, imi doream sa se termine. Eram fara vlaga. Mi-au pus mana pe perna, sa nu aiba unde merge si mi-au dat lovituri in palma cu sarma impletita, si se opreau cand vedeau ca sangele tasneste. Un sadism fara pricepere.
Imi aduc aminte de anumiti supraveghetori de noapte si educatori, care stateau, se uitau si se amuzau. Incerc sa inteleg ce era in inima lor. Stiau ce se intampla, dar nu interveneau. Unii erau mai tot timpul la discutiile lor in jurul cafelei. Daca se intampla sa spunem ce ni se intampla, sau cum ne schilodesc cei mai mari… si daca cineva lua masuri, represaliile asupra celor care au avut curaj sa spuna, erau din cele mai dure.Si atunci trebuia sa inventam accidente care mai de care mai stupide care pareau credibile la prima vedere., dar multi din supravegehtoti erau constienti ca nu era adevarat. Era o teroare imensa care provoca acea stare de frica in care chiar daca tanjeai sa spui cuiva nu indrazneai. Batjocura pe care o aveam de la cei mai mari din orfelinat la scoala,cand ma umileau de fata cu colegii mei si ne puneau sa ne batem, pe mine si pe Valentin, colegul meu de clasa, poreclele colegilor de grupa, bataile care le luam de la unii din ei pentru ca nu le placea fata mea, dispretul unora dintre colegi pentru ca eram de la orfelinat si altele, se adauga la toata povestirea de mai sus
astea au fost motive suiciente sa ma intorc impotriva lui Dumnezeu. Sa nu imi doresc un astfel de Dumnezeu.Ironia ironiilor, a fost ca intre timp, am auzit despre Isus. Era parintele Ieremia un om exceptional, bland, intelegator, dornic sa ajute. Venea la orfelinat si ne invata sa ne rugam. El ne rupea putin de la realitatea in care eram, punandu-ne sa citim in niste carti cu rugaciuni. Acum, ironia era ca ne invata rugaciunile astea, si noi le spuneam in fata unui tablou, care era de fapt o icoana. Oricat ma rugam sa inceteze ororile, parca ele veneau mai des. Si atunci mi-am zis eu:ce fel de Dumnezeu este acesta, care nu asculta?
Am auzit despre El ca ne-a creat..desi la scoala am invata ca suntem ceva soi de maimuta. Imaginati-va ca stiam ca exista Dumnezeu, dar nu aveam nevoie de El. M-am impietrit, pentru ca nu aveam nevoie de un Dumnezeu care ingaduia atata suferinta si parca nu se mai oprea. El, Dumnezeu
ma urmarea, si eu simteam asta uneori. Dar veninul care s-a adunat in mine, nega toata interventia Lui. Apoi mai eram si copil
si nu prea intelegeam mare lucru despre chestiuni spirituale.Aveam toate motivele sa nu il iubesc pe Dumnezeu la cata amaraciune a lasat in viata mea, cui ii trebuie un astfel de Dumnezeu? Nu am avut un motiv sa fac ceva pentru El, pentru ca aparent, El nu facea nimic pentru mine, decat sa ma distruga prin suferinta.Totusi realitatea este ca El stia tot despre mine, dar mi-au trebuit aproape cincisprezece ani sa inteleg asta. Ma asculta si atunci cand ma rugam dar eu nu stiam ca deja a facut ceva pentru mine, pana am inteles sensul jertfei pe care a facut-o pe cruce, fiind rastignit pentru a ma salva pe mine de iad, care e la el de real cum au fost suferintele mele
doar ca suferintele din iad vor dura vesnic. Acum inteleg de ce s-au petrecut toate astea, dar vom vorbi mai tarziu despre asta.
Asa mi-am petrecut copilaria. Au fost si momente placute, dar asa de putine incat nu se observa. Un moment placut era cand mergeam la masa, si nu ne luau cei mai mari mancarea, sau cand erau sarbatori, cum ar fi Nasterea Domnului, cand primeam daruri, Mai era pastele, cand mancam oua rosii, plimbarile de la gradina Morii(un parc din Sighet), momente cand aveam ocazia sa iesim din orfelinat cu doamna Mirela, momentele cand ea ne canta si ne citea subtitrarea de pe povestile pe diafilm.As fi schimbat oricand soarta mea cu a unui copil care a avut parinti.si as fi dat orice sa am parinti. Mi-aduc aminte ca ma ingramadeam la poarta orfelinatului la sfarsitul saptamanii si strigam la parintii care veneau dupa copii, sa ma ia si pe mine numai sa scap din orfelinat.. Acum inteleg de ce a trebuit sa trec prin toate astea suferinti Cert este faptul ca va fi o zi, cand cei care nu si-au respectat parintii, vor regreta. Chiar daca unii din parinti sunt mai dificili, bucurati-va de ei. Pretuiti ceea ce ati primit. Azi, undeva in lumea aceasta, sunt copii care si-ar dori sa aibe mama si tata. Nu au ei aceasta bucurie dar voi, o aveti
bucurati-va de acest dar minunat a lui Dumnezeu.
La un moment dat, in decembrie 1989, a venit revolutia. Eram in clasa a patra. Revolutia din 89, a adus cu ea si o schimbare
in bine. Au durat vre-o doi ani aproximativ pana sa se simta aceasta schimbare. Am crescut, am devenit unul din baietii cei mari,( Cei care treceau peste optsprezece ani, trebuiau sa paraseasca orfelinatul ceea ce era bine pentru cei mai mici. Am sa va povestesc ce a urmat dupa ce am plecat din orfelinat.
Sfârşitul primei părţi
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 