Iertarea înseamnă viață


iertarea inseamnă Viață

Spuneam ieri că, pentru a ierta, e nevoie să murim măcar puțin. E nevoie să ne dăm morții pretențiile, dreptatea noastră, plăcerea și satisfacția de a îl vedea pe greșit plătind sau pedepsit și moartea niciodată nu a fost ușoară. Moartea înseamnă despărțire și în cazul acesta înseamnă despărțire de unii ”dragi”. Ne place să avem dreptate, ne place să ni se facă mofturile sau micile hachițe, ne place să ne știm răzbunați și ne place să ni se plătească paguba, ba mai mult, ne considerăm perfect îndreptățiți să ne cerem dreptatea și în societatea în care trăim, ar însemna să fii fraier, să fii prost, să nu profiți pe urma greșelii cuiva față de tine.

Totuși, iertarea înseamnă moarte ca să se producă viața. Moartea nu este punctul final al iertării ci e punctul final al firii cu micile ei plăceri. Moartea e punctul de început al vieții. Când murim puțin pentru a ierta, de fapt aducem viață, purificăm mintea noastră de gunoaie și de toxine. Murind pentru iertare, renunțăm la pretențiile firii pământești și ne transformăm mai asemenea Mântuitorului. Murind pentru a ierta, de fapt înviem pentru relații sănătoase și corecte.

Iertarea înseamnă viață pentru cel care iartă. Da, neiertând ne închidem într-o capcană periculoasă. O capcană a morții fără viață. Neiertând trupul nostru începe să moară câte puțin. Într-un fel, fugim de moarte dar nu spre viață ci spre o moarte care se strecoară în toate celulele corpului nostru. E nevoie de iertare pentru a ne trezi la viață. E nevoie de iertare pentru a putea trăi liberi, vioi, energic. E nevoie de iertare pentru ca viața noastră să fie eliberată, dezlegată, puternică. Viața care vine în urma iertării, e plăcută de trăit, chiar dacă e dureroasă uneori la amintirea acelor fapte care ni s-au făcut.

Omul care iartă poate trăi, poate experimenta și mai ales poate relaționa eficient și corect. Călătoria fără bagajele neiertării, este infinit mai plăcută decât cea cu colcăiala neiertării în spate. Bucuria libertății venită în urma iertării e așa de binefăcătoare încât aduce sănătate în trup, suflet și minte. Viața dată de iertare este de neprețuit.

iertarea inseamnă viatăIertarea înseamnă viață pentru cel iertat. Oamenii au nevoie de iertarea noastră. Scriptura ne spune că ceea ce legăm pe pământ, va fi legat și în ceruri și ce dezlegăm pe pământ, va fi dezlegat și în ceruri. Iertarea noastră are consecințe eterne pentru că neiertarea este o legare a celui care ne-a greșit, este o încătușare a sa. În rugăciunea pe care Domnul Isus ne-a lăsat-o ca model, apare iar aspectul acesta: Și ne iartă nouă greșelile cum iertăm și noi celor ce ne greșesc. Cel de lângă mine au nevoie de iertarea mea la fel cum și eu am nevoie de iertarea lui Dumnezeu.

Oamenii iertați scapă din închisoarea noastră și pot relaționa liberi cu noi. Oamenii iertați, pot trăi relații sănătoase, pentru că iertarea dă viață relațiilor. Oamenii iertați ”pot învia” relația dintre noi și ei, pentru că un om viu este un om al relațiilor.

Iertarea înseamnă viață spirituală. Noi avem nevoie de relație cu Dumnezeu pentru a trăi pe acest pământ plăcut înaintea Sa. Iertarea eliberează ”căile de respiraţie spirituale”, dă voie vieții și puterii divine să curgă în noi. Cel care iartă are parte de iertarea lui Dumnezeu și iertarea lui Dumnezeu înseamnă viață.

Iată cum, iertarea înseamnă moarte dar o moarte care aduce viață pe când neiertarea înseamnă moarte, dar o moarte care aduce moarte.

” ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta”

http://www.filedinjurnal.ro/

Iertarea înseamnă moarte


iertarea inseamna moarte

Cineva mă întreba într-o ședință de consiliere recent: De ce este așa de greu să ierte soția care i-a greșit? De la întrebarea aceasta, am pornit o discuție interesantă cu acel om, care a fost revelatoare și pentru mine și am descoperit că greutatea iertării este mare, din cauza prezenței morții în acel act. De fapt, iertarea înseamnă moarte. Cine ar putea să definească mai bine conceptul decât Isus Hristos, cel care ne-a iertat pe noi și a murit ca noi să avem parte de iertare.

De ce spun că iertarea înseamnă moarte? Pentru că în mai multe sectoare ale vieții, a ierta înseamnă a muri puțin sau mult. Iată câteva ”morți” cauzate de iertare.

Iertarea înseamnă moartea așteptărilor. Când cineva a greșit față de tine, înseamnă că a acționat contrar așteptărilor tale. Când o soție a fost infidelă, a înșelat așteptările soțului care se prognozase că aceasta îi va fi credincioasă. El își construise o parte din viață, având în fundament această așteptare, a considerat că e normal ca soția să îi fie fidelă toată viața și poate  a și investit pentru asta. Când s-a produs acea infidelitate așteptările au fost înșelate.

Ca să ierți într-un asemenea caz, trebuie să moară așteptările, da acele așteptări care îți dădeau un confort psihic plăcut. Iertarea înseamnă moartea așteptărilor privitoare la celălalt și o asemenea moarte e greu de suportat, o asemenea iertare e greu de acordat.

Iertarea înseamnă moartea pretențiilor. Și cu siguranță avem multe și în relația de căsnicie și în relațiile umane de orice fel. Ne așteptăm să fim respectați, ne așteptăm la puțină apreciere, la puțină dragoste, pretindem un anumit câștig din relații, iar iertarea înseamnă și renunțarea, de fapt… moartea pretențiilor privitoare la celălalt. Când trebuie să iert, moare pretenția de a avea dreptate, moare pretenția de a fi respectat și adesea moare pretenția de a fi iubit. Și moartea e întotdeauna dureroasă.

iertarea insemană viațăIertarea înseamnă moartea dorinței de a te vedea pedepsit. Când vreau dreptate, o voi considera împlinită dacă tu îți primești o pedeapsă meritată. Când iert, această ”satisfacție” va trebui să moară. Când te iert nu mai solicit, nu mai aștept, nu mai doresc să fii pedepsit pentru răul ce mi l-ai făcut. Dorința asta moare și e cumplit de greu să dai morții o asemenea satisfacție.

Iertarea înseamnă moartea dorinței de a te vedea suferind. Probabil nu e greu să identificați în voi dorința aceasta, o dorință profundă, ca cel care v-a greșit, să sufere ”măcar tot atât”, eu am găsit gândul acesta adesea. Uneori se solicită imperios să se vadă acea părere de rău și suferință. Unii refuză să ierte fără prezența acestei suferințe, cuantificabile, în viața celuilalt. Așa apare dorința, ca greșitul, să se afișeze în genunchi, să plângă cu lacrimi, să implore iertare… să se vadă că suferă. Ei bine, iertarea înseamnă moartea acestor dorințe. Renunț la ele, le ucid în mine.

Iertarea înseamnă moartea dreptății personale. Da, și aici e nevoie de moarte. Uneori asta este principala piedică în calea iertării. Dreptatea care trebuie să ne fie atribuită nouă, dreptate care trebuie văzută și cunoscută dar și atribuită nouă de către ceilalți. Ei bine, în relații ”am dreptate” face mai mult rău decât bine. Când este vorba de iertare, dacă ”am dreptate” nu moare, nu se poate produce iertarea. Când iert renunț și la ”dreptatea mea” de dragul iertării și de dragul relației. Uneori credem că am rămas singurii apărători ai dreptății și asta ne împiedică să iertăm și nu ne închipuim că dreptatea o va apăra Dumnezeu.

Da, iertarea înseamnă moarte. Moartea a ceva din noi, moartea pretențiilor, orgoliilor, dreptății personale, dorinței si satisfacției de a îl vedea suferind si pedepsit pe celălalt. Iertarea înseamnă moarte dar aspectul frumos este că cei care aleg să moară iertând pot aduce viață. Moartea nu e punctul final, moartea e șansa unui nou început. Prin moartea bobului de grâu poate apărea un spic întreg.

Un astfel de exemplu ne-a lăsat Mântuitorul. El care avea dreptatea deplină, El care era îndreptățit să aibă pretenții și așteptări, El care ne crease și pusese în noi divinitate a renunțat la tot, a venit jos ca să moară fiind nedrept primit și tratat și nu și-a căutat aici dreptatea, a murit ca noi să avem viață. Tot așa ni se cere și nouă, să murim câte puțin ca să dăm şansa de viață relațiilor, să murim ca să ne dăm nouă dreptul la o viață nelegată de oameni, să iertăm ca să dezlegăm oamenii, să iertăm ca să scăpăm de sufocarea morbidă a satisfacției suferinței celorlalți.

Ești dispus să mori? după moarte urmează viață!

http://www.filedinjurnal.ro/

Avem nevoie disperată de Dumnezeu


avem nevoie de Dumnezeu

Nu pentru că e mai ușor pentru psihicul nostru, nu pentru că ne e lene să ne asumăm viața, nu pentru că suntem niște mititei care ne temem de ziua de mâine și de povești cu monștri, nu pentru că e mai ușor de trăit, nu pentru că ne place să plasăm responsabilitatea religiei. Avem nevoie de Dumnezeu pentru că fără El, nimic nu se mai leagă, nimic nu are sens, totul devine haos, întuneric și suferință.

Nu avem nevoie de un Dumnezeu al religiilor, avem nevoie de un Dumnezeu al Scripturii. Nu avem nevoie de un Dumnezeu neputincios și plângăcios după noi, avem nevoie de un Dumnezeu puternic, autoritar și atotstăpânitor. Nu avem nevoie de un Dumnezeu al părinților noștri indiferent de religia lor, avem nevoie de un Dumnezeu revelat personal, un Dumnezeu cu care să relaționăm. Nu avem nevoie de un Dumnezeu de icoană, nu ne ajută nimic, avem nevoie de un Dumnezeu Viu, Adevărat care trăiește în viețile noastre. Nu avem nevoie de un Dumnezeu al oamenilor, ci de unul care nu e supus oamenilor deloc.

Trăim într-o lume care se va clătina zdravăn, trăim o vreme care ne îndeamnă urgent spre a pune rânduială în viața noastră spirituală, ne vorbesc toate de necesitatea obținerii siguranței eternității. Trăim vremea în care începe să se vadă zădărnicia religiozității și zădărnicia credinței în Dumnezeu doar pentru viața de acum.

Priviți la cât de clar se vede astăzi cum sunt masele controlate și cât de eficient se face lucrul acesta. Priviți la cât de puțin valorează ființele umane și cum unii mor și nu se deranjează nimeni să intervină din mai marii lumii, nici măcar verbal. Priviți cum animalele capătă din ce în ce mai multe drepturi, fiind considerate ”ființe”, în timp ce oamenii sunt uciși fără milă la avort ”pentru că încă nu sunt ființe”. Ce scandal ar fi în Europa dacă mâine ar fi găsiți 2000 de câini uciși în București, arși, ar ”vui” ziarele despre un asemenea ”carnagiu”, în timp ce pentru 2000 de oameni în Nigeria nu a fost decât foarte puțină mediatizare și indignare.

Avem nevoie de Dumnezeu pentru că lucrurile se îndreaptă spre distrugere. Valorile s-au erodat irecuperabil, oamenii mor din lipsă de cunoștință într-o eră a informației. Societatea se distruge din cauza atacării structurii acesteia – familia. Miroase a război, miroase a moarte, miroase a robie și tot ne mai permitem o credință superficială? Tot ne mai permitem bazarea pe o religie?

NU! Nu de religie avem cea mai mare nevoie! Nici de icoane nu avem cea mai mare nevoie! Nici de predicatori de mare calibru nu avem cea mai mare nevoie! Nici măcar de mega-biserici nu avem cea mai mare nevoie! Avem mare nevoie de Dumnezeu în toată Trinitatea Sa. Avem nevoie de credință personală puternică în primul rând, abia mai apoi celelalte.

Dumnezeu nu mai poate fi o opțiune, nu ne mai permitem asta.

”Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm, şi să ne întoarcem la Domnul.”

http://www.filedinjurnal.ro/

Un timp al credinței personale


inchinator

Îmi stă în minte scena în care, Domnul Isus, trebuie să răspundă la întrebarea privitoare la religii: unde trebuie să ne închinăm? Femeia era frământată. Cine avea dreptate? Care dintre religii sau curente? Iar El, Fiul lui Dumnezeu vine cu un răspuns, care putea lejer să supere ambele ”culte” religioase mari de atunci: ”Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”

De multe ori, de prea multe ori, suntem în stare să vărsăm și sânge în apărarea unei religii, suntem în stare să dușmănim, să urâm, să atacăm sau dimpotrivă, să muțim pentru apărarea mărcii, a brandului. De prea multe ori religia face victime în loc să vindece răni. De prea multe ori religia face război, în loc să facă pace, istoria ne confirmă asta, prezentul ne confirmă asta, viitorul ne va confirma cu vârf și îndesat asta.

La vremea în care Domnul Isus dădea acel răspuns femeii din Samaria, cele două religii nu erau prietene deloc, era chiar un dispreț mare al unora față de ceilalți, cu toate că erau din același neam, erau frați, erau vecini, credeau în același Dumnezeu. Frământarea femeii era justă. Ea era una din popor, nu era din clericii vreunei tabere, ea trebuia să execute ceea ce mai marii ei considerau bun, dar asta nu însemna că nu are frământări.

Sunt sigur că mulți oameni au frământări ca ale femeii din Samaria. Eu însumi am astfel de frământări și am cunoștințe cu aceste frământări. În mesajul Mântuitorului e ciudat că nu apare nimic de unirea celor două religii ”ca să fie bine”, ci apare un element nou: ” închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” Cu alte cuvinte se mută centrul de greutate de pe religia colectivă, pe credința și închinarea personală. Capătă o mare valoare persoana și nu este încurajată mergerea ”pe mâna religiei” în chestiuni ce țin de mântuirea sufletului.

Un alt exemplu al acestei situații este cel în care Daniel, apoi cei trei tineri sunt încercați în credința lor în robia din Babilon. Nu știu ce făceau ceilalți religioși evrei, cert este că erau mulți robi acolo din poporul evreu, dar ni se spune doar despre oamenii aceștia că se închinau lui Dumnezeu în continuare. Inițial am crezut că ni se spune doar despre ei, pentru că ei erau oarecum în casa împăratului, erau vizibili. Când se mută scena însă la marea închinare, unde toți oamenii trebuiau să se închine, și nu cred că evreii nu au fost aduși acolo, vedem că rămân în picioare doar ei. Cu alte cuvinte, religia lor cuprindea multe persoane, foarte multe dar credință personală puternică aveau doar ei. A fost un moment în care religia nu a contat deloc. Probabil s-au uitat și ei după vreun alt evreu, care să rămână în picioare odată cu ei, dar nu ni se relatează despre alții.

Vrem sau nu vrem, trăim zilele de pe urmă. O caracteristică a acestor vremuri este apostazia și aceasta prinde foarte bine și se răspândește prin religie. Este mai mult ca niciodată timpul credinței personale și al închinării personale. Este timpul în care credința noastră trebuie să nu aibă ca punct de greutate religia, oricare ar fi ea, ci relația personală cu Dumnezeu. E timpul în care fiecare trebuie să stea personal cu Scriptura în mână și cu genunchiul la pământ. Este timpul în care trebuie să ne luăm responsabilitatea vieții spirituale, nu să o dăm vreunei instituții fie ea și religioase. Este timpul în care, credința personală are prioritate zero, prima din capul listei.

Religia!?!?… este minunat dacă ai cu cine să te însoțești la drum. Este frumos să ai oameni care îți pot fi de ajutor și cărora să le poți fi de ajutor pe cale. Atâta vreme cât există varianta ca prin religie, să ai părtășie cu alți credincioși este bun lucrul acesta. Dacă religia însă devine o piedică în calea credinței personale în Isus Hristos ca Mântuitor, dacă religia e una care manipulează, forțează, deturnează, atunci e cazul să o rărești. Mai degrabă cred că e vremea grupurilor mici, de casă decât a mega-bisericilor. A fost un timp pentru mega-biserici dar acum nu mai este. Acum e timpul pentru relația din odăiță, e timpul pentru dedicare și credință personală.

Care este relația ta cu Dumnezeu? Pe ce se bazează ea? Cine se ocupă de viața ta spirituală? Cât timp aloci creșterii spirituale personale? Cum stai cu citirea Scripturii? Cât de mult te preocupă viața de dincolo? Ce te-ai face în cazul unei prigoane? Ce poți spune altor oameni despre Dumnezeu, în afară de invitarea la biserica ta? Iată câteva întrebări la care putem încerca să răspundem sincer. Răspunsurile ne vor ajuta să ne evaluăm credința personală.

http://www.filedinjurnal.ro

Un timp al religiilor sau al credinței?


capcana-religiei

Tocmai am trecut printr-o perioadă de sărbători, mai mult sau mai puțin creștine, am trecut și prin săptămâna europeană de rugăciune și suntem la finalul unei perioade foarte, foarte, încărcate din punct de vedere religios. Colac peste pupăză, într-o asemenea perioadă, are loc un atentat sângeros în Paris, urmat de alte evenimente legate de acesta în care aproape 20 de oameni au murit. Ciudată coincidență pentru mine. Totuși aceste stări de fapt mă fac să îmi pun o serie de întrebări la care aș avea nevoie de răspuns. Sper să și găsesc răspunsuri.

Elementul comun al multor acțiuni din această perioadă este religia. Nu mai încape îndoială despre noi românii că suntem un popor religios, bine ar fi să fim și credincios. De ce ar fi bine să fim și credincioși? Pentru că religia fără credință poate lua cele mai urâte forme ale hidoșeniei umane. Așa se face că în numele religiei au murit acei oameni în Paris, așa se face că în numele religiei au murit oameni în inchiziții și în fiecare zi mor mulți oameni în numele religiei.

Cred că e vorba de o confiscare a religiei de către cine nu trebuie. Cred că prin religie, se exercită cea mai eficientă și amplă formă de manipulare a maselor din câte au existat vreodată și dacă tot are acest potențial uriaș, ori va fi deturnată, ori va fi nimicită. Religia a căpătat valențe de putere mondială de multă vreme și asta o face extrem de atractivă pentru cei ce vor să dețină puterea. Din păcate, istoria ne confirmă că religiile nu s-au păstrat așa de curate ci s-au pervertit fie politic, fie economic, fie cultural sau ideologic.

Așa se face că se aud tot mai des cuvinte precum: crislam, ecumenism, unire. Așa se face că voci puternice ale liderilor religioși ”cântă în cor”. Vedem apeluri de pacificare de la oameni de la care nu ne așteptam. Dintr-o dată religii care erau pe poziții divergente dau semne că se unesc. Oare ce se ascunde în spate? Oare mai este religia ceva de încredere, oricare ar fi ea? Dar oare a fost vreodată? Oare ne poate religia face mai buni cu adevărat sau e doar paravanul unei comodități omeneşti și a ascunderii de Dumnezeu?

Nu vreau să fiu un factor de dezbinare, însă observ că religia e din ce în ce mai mult o scuză bună a oamenilor, dar devine și o mare piedică în calea oamenilor care vor să îl cunoască pe Dumnezeu. Religia, în viitor, estimez că va fi cea mai mare piedică în calea cunoașterii lui Dumnezeu și va fi cel mai mare prigonitor al credincioșilor. Dacă privim puțin acum în jurul nostru, observăm cu ușurință manifestări despotice ale religiei, observăm autoritatea cu care aceasta cere oamenilor ce și cum să creadă, când să creadă. Religia devine din ce în ce mai mult ceva anti-credință. Vom fi îngropați în forme, obiceiuri, ritualuri și alte ”hulboane” religioase și credința adevărată, directă, personală va fi condamnată și prigonită. Vom fi forțați fie să avem o religie ”controlată” fie să nu avem niciuna dar nu vom avea liber la varianta unui Dumnezeu personal, bine că ce e în inimă încă nu poate fi citit.

Cred că timpul ”bun” al religiei s-a dus. Aceasta a fost confiscată în mare parte și e deturnată de ”terorişti ai sufletului”. Cred că trebuie să ne trezim și să ne închinăm personal și individual înaintea lui Dumnezeu. De fapt, asta trebuia să fie dintotdeauna și mulți oameni au înțeles această chemare dar cei mai mulți sunt doar religioși.

Care e credința ta? Crezi într-o religie sau ai o relație personală cu Dumnezeu? Mâine dacă ajută Dumnezeu încerc să scriu despre credința personală în El.

http://www.filedinjurnal.ro/