Categorie: Consiliere

Este cunoscută în popor ca „frica zilei de mâine” și de fapt,este o anxietate care poate varia ca intensitate, de la ușoare emoții, până la anxietate generalizată și poate tulbura și strica, pacea, liniștea, poate alunga mulţumirea, ne poate deposeda, de ceea ce avem azi și mai ales ne poate îmbolnăvi fizic, psihic și mental.

Poate o să vă mire, însă frica de viitor, frica de ziua de mâine, este prezentă și se manifestă mai mult la oameni care stau bine material, decât la oameni aflați în lipsuri. Pe măsură ce adunăm, avem, deținem, facem din aceste lucruri un nou standard, numit standardul minim și am vrea, cum zicea tata „când ne va fi mai rău, ca acum să ne fie”, așadar, ne vom îngrijora și speria de posibilitatea ca mâine să ne fie mai rău decât azi.

Iată câteva cauze ale fricii de ziua de mâine:

Standardul minim. Cum spuneam mai sus, ce avem azi am vrea să fie minimul, dacă mâine strângem mai mult, am vrea ca acela să fie minimul și ne întristăm sau ne îngrozim, că e posibil să avem mai puțin. A avea mai puțin, devine similar cu eșecul, insuccesul, blestemul. Uitați-vă cât de vehement se protestează dacă se anunță reduceri de pensii sau salarii, aproape cu disperare, unii sunt gata să se sinucidă deși nu vor fi muritori de foame, nu vor ajunge cerșetori, deși de pâine și haine ar ajunge. Plafonul minim ne face să ne temem. Vrem neapărat ca mâine să ne fie mai bine ca azi și cine atacă acest deziderat al nostru, ne poate deveni dușman de moarte (numai să întrebați câți nu ar vrea să îl omoare pe președintele Băsescu, pentru că, în urmă cu ceva ani, a îndrăznit să coboare nivelul pensiilor și salariilor)

Păcatul înfăptuit și tăinuit. Da, ne temem de mâine dacă mâine ar putea da la iveală lucruri pe care le-am tăinuit. Se tem de mâine oameni care au furat, se tem de mâine oameni care au curvit, se tem de mâine oameni care au mințit, se tem de mâine oameni care au fost invidioși și multe alte păcate, care mâine pot fi scoase la iveală. Există oameni care nu pot pune capul liniștiți pe pernă, pentru că ceea ce au făcut, îi urmărește, ceea ce au făcut poate fi descoperit, atunci, da, te temi pentru ziua de mâine. De fapt, păcatul întotdeauna a adus teamă, frică, anxietate. Păcatul a adus tulburare de când e lumea.

Neseriozitatea. Fie că e vorba de copii care au mâine teză sau lucrare de control, fie că e vorba de angajatul care trebuie să predea mâine un proiect, fie că e vorba de antreprenorul care trebuie să expedieze mâine comanda clientului, de părintele care a făcut o promisiune doar ca să scape de gura copilului, de copilul care a promis ceva doar ca să scape de cicăleala părinților și multe alte instanțe. Neseriozitatea ne aduce teamă de ziua de mâine. Dacă mâine este termenul limită pentru ceva și acel ceva nu e gata, sau nu m-am apucat de el măcar, mâine este o zi de care îmi este frică.

Veșnicia. Veșnicia este una din cauzele temerii de ziua de mâine. Mai ales dacă ești bolnav, ziua de mâine devine înfricoșătoare. Perspectiva eternității te sperie. Oamenii care nu şi-au asigurat veșnicia prin Sângele Mântuitorului se tem, și se tem pe bună dreptate. Şi tot aici se încadrează și cei care „doar pentru viața aceasta și-au pus nădejdea în Dumnezeu”. Este acea „așteptare înfricoșată”  de care vorbește autorul epistolei către evrei.

Cu siguranță temeri privitoare la ziua de mâine mai sunt, dar m-am focalizat pe cele mai răspândite. În același timp țin să menționez că nu toate temerile cu privire la ziua de mâine sunt rele și păcătoase pentru că este normal să avem emoții cu privire la ce va urma, dar nu este normal ca acestea să dureze la nesfârșit. Nu este normal ca să trăim în fiecare zi cu teama zilei de mâine.

Oricare ar fi cauza fricii de ziua de mâine ea trebuie rezolvată. Dacă este vorba de păcat, acesta are rezolvare, orice păcat care ne urmărește trebuie mărturisit și consecințele trebuiesc suportate. Chiar dacă asta înseamnă pierderi materiale sau de imagine, pacea căpătată și liniștea sunt imens mai de preț. Mărturisirea păcatului aduce binecuvântare și David spune asta foarte direct „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate”.

Dacă veșnicia este factorul de stres cu privire la ziua de mâine, este bine să știm că jertfa Domnului Isus Hristos, Mântuitorul nostru, încă poate scăpa oamenii de chin veșnic, de iad, de teamă. Nu merită să trăim cu o astfel de teamă pentru că ne îmbolnăvește. Nu se merită pentru că avem leacul gratuit, plenar și deplin pentru teama aceasta. Ar fi neînțelept să ne îmbolnăvim cu medicamentul pe masă.

Neseriozitatea nu trebuie să fie un motiv de teamă pentru ziua de mâine. Suntem chemați să ne trăim viața responsabili, suntem chemați să ne facem datoria oriunde ne-am afla, suntem chemați să fim cei mai serioși dintre oameni, iar lenea să nu fie prietenă cu noi. Deci, una din cauzele temerii de mâine poate fi eliminată prin destoinicie.

Iar standardul minim… păi deși ne-ar plăcea ca mâine să avem mai mult ca azi, trebuie să recunoaștem că adunatul de averi pământești, de confort, de bunuri, de dotări este o capcană în sine. Cu cât avem mai multe cu atât avem motive  mai mari de teamă. Nu spun că nu trebuie să ne bucurăm de ce ne-a dat Dumnezeu, spun doar că, nu trebuie să ne legăm de ele, cu cât suntem  mai tare legați de ele cu atât teama de ziua de mâine este mai mare. Scriptura ne spune să nu ne îngrijorăm cu privire la necesarul pentru ziua de mâine și trebuie să alegem să credem că El va purta de grijă. Trebuie să ne facem treaba bine unde suntem așezați fiecare și să cerem protecţia și binecuvântarea divină.

Ar mai fi multe de spus despre frica de ziua de mâine dar nu este spațiul necesar pentru asta acum. Ca o concluzie însă vreau să atrag atenția că nu se merită să trăim cu teama zilei de mâine, decât în situații grave și pentru un timp limitat. Teama de ziua de mâine nu este biblică, nu este benefică, nu este recomandată. Avem un Dumnezeu care ne învață în Scriptură cum să alungăm frica și El însuși promite că ne va însoți în permanență. Mai avem motive de teamă?

http://www.filedinjurnal.ro/

Deşi se leagă şi este tot din categoria fricii de oameni, frica lipsei de iubire necesită o abordare separată, datorită răspândirii şi a efectului pe care o are. Iubirea este una din nevoile bazale nu putem face abstracţie şi acum nu vorbesc de iubirea romantică, dintre soţ şi soţie, ci despre acceptarea şi aprecierea după care tânjim ca să le primim din partea celorlalţi. Bineînţeles că această nevoie diferă ca intensitate la fiecare din noi şi ne raportăm diferit la ea, în funcţie de vârsta pe care o avem, dar nu o putem nega nici ca importanţă nici ca prezenţă. Omul are nevoie să fie iubit, tânjeşte după asta, aşa e construit, aşa e de la creare. Lipsa de iubire poate da o frică îngrozitoare, aşa de mare încât pentru unii oameni e mai teribilă decât frica de moarte. Lipsa de iubire poate da o anxietate generalizată, poate da depresii severe, nevindecabile cu medicamente. Lipsa de iubire nu poate fi trecută cu vederea, ignorată, pusă într-un raft.

Pentru oamenii care nu se simt iubiţi, greutăţile vieţii devin mai greu de depăşit, bătăliile sunt mai grele, obstacolele par mai mari şi în consecinţă, viaţa devine mai grea şi lipsită de strălucire. Mai mult, oamenii care nu sunt iubiţi, sunt predispuşi la tot felul de excese, la tentaţia de a reconsidera moralitatea, la depresii, la ură faţă de alţi oameni sau categorii de oameni. În consecinţă, nevoia de iubire nu e un moft, nu e o găselniţă pe care batem monedă de dragul de a scrie, ci o nevoie fundamentală, pe care o regăsim clar în Biblie. Unul din versetele cele mai importante ale Scripturii, unul din primele învăţate de copii la biserică, începe cu „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”

Dumnezeu ştie de această nevoie fundamentală, pentru că El a aşezat-o în noi. Dumnezeu a văzut şi vede alergarea noastră permanentă după iubire şi tentativele noastre de a ne potoli această nevoie cu tot felul de surogate şi de aceea, vine în întâmpinarea acestei nevoi a oamenilor şi mai mult, ne învaţă şi pe noi să iubim corect prin exemplul Domnului Isus Mântuitorul.

De când ne naştem avem nevoie de iubire. De când venim pe lume ne dorim afecţiunea, ne dorim sa fim strânşi la piept, ne dorim să fim mângâiaţi, ne dorim să fim apreciaţi, îngrijiţi, ocrotiţi. De copii încă, dorim să ne asigurăm iubirea părinţilor şi pentru asta devenim nişte „mici cerşetori de iubire” şi profitori, alintându-ne, maimuţărindu-ne sau fiind rebeli. Creştem apoi şi încep furtunile în noi, ne sperie modificările pubertăţii şi ne simţim agitaţi. O întrebare ne frământă toată perioada pubertăţii: Oare sunt iubibil? Întrebarea asta poate lua mii de forme, dar zbaterea este aceeaşi. Până acum m-au iubit părinţii, acum nu îmi mai este de ajuns, vreau o altfel de iubire. Până acum am fost iubit pentru drăgălăşenia mea, acum voi fi iubit şi acceptat pentru ce sunt?

Frământări, zbateri, lupte şi teamă. Teama lipsei de iubire. În bătălia aceasta contează foarte, foarte mult dacă mama şi tata mi-au umplut „rezervorul de iubire” corect, adică plin şi proporţional. Nu că dispare bătălia şi zbaterea, dar suntem mult mai echilibraţi şi mai puţin predispuşi la excese. Ei bine, pentru mulţi bătălia asta continuă până la căsătorie dar nu se termină acolo. Dorinţa de a fi iubit şi teama de a nu fi iubit rămâne în toată viaţa noastră şi oscilează, în funcţie de maturitatea noastră, de iubirea de care avem parte şi de etapele vieţii prin care trecem. Bătălii similare perioadei pubertăţii simţim şi în perioada crizei vârstei de mijloc, aproximativ la aceeaşi intensitate. Teama fiind mult mai mare pentru că unele avantaje nu mai sunt, nu mai suntem aşa de frumoşi fizic. Apoi un puseu este în perioada bătrâneţii la care ne gândim cu groază de multe ori. Oare mă va iubi cineva aşa de tare încât să-mi fie un ajutor la bătrâneţe? Oare se va găsi un copil sau un nepot să aibă grijă de mine când nu mai pot? Cu alte cuvinte, teama lipsei de iubire rămâne toată viaţa în sufletul nostru şi indiferent dacă suntem sau nu suntem iubiţi de oameni, tot o resimţim. Iubirea omenească nu ne poate satisface.

Zbateri, frământări, lupte, teamă şi frică. Toate pentru că ne temem să rămânem neiubiţi. Fără iubire viaţa noastră nu mai are strălucire, nu mai are sens, nu mai are farmec, nu se mai merită trăită. Mulţi oameni, din cauză că nu se simt iubiţi se sinucid emoţional, psihic şi uneori fizic. Suntem predispuşi la greşeli enorme din această dorinţă de a ne simţi iubiţi. Tentaţia mare este să călcăm principiile morale, să păcătuim, să ne vindem pentru iubire şi deja infestăm iubirea şi ea nu ne va mai potoli nevoia interioară. Uneori ispita este să cumpărăm iubirea, alteori suntem ispitiţi să acceptăm compromisuri pentru a fi iubiţi, alteori apelăm la iubiri de plastic, iubiri care arată impecabil de altfel, dar care nu ne potolesc setea. Uneori ispita este să căutăm iubirea în locuri nepermise, alteori suntem ispitiţi să înlocuim iubirea cu obiecte, substanţe, poziţie, funcţii, putere. Toate sunt ilegitime, toate vor aduce odată cu ele otrava păcatului. Ele, cele de mai sus, sunt bune doar pentru ce sunt create. Nevoia de iubire se poate satisface doar din Izvorul Iubirii. Fără a fi conectaţi la Izvorul Iubirii, nu vom fi în stare să iubim dar nici măcar să ne evaluăm corect nevoile.

Ştiu, unora vi se pare că prea o dau pe cele spirituale, dar altfel nu putem discuta. Nu putem înţelege iubirea şi nu ne putem potoli setea de iubire fără raportare la iubirea pură, la Iubirea însăşi. Doar aşa, şi numai aşa, putem verifica dacă „iubirile” de care avem parte sunt corecte sau otrăvitoare. Noi avem nevoie de iubirea lui Dumnezeu. Doar acea iubire ne poate alunga frica lipsei de iubire din suflet.

Ştiţi cât de plăcut este să te simţi iubit necondiţionat, deplin şi total? Ştiţi că în relaţia cu Dumnezeu, oamenii pot experimenta ceea ce nu au experimentat deplin niciodată? Ştiţi că în relaţie cu El, cu Izvorul Iubirii, noi putem găsi ceea ce ne poate da răspuns căutărilor de o viaţă, ne putem găsi valoarea, ne putem găsi satisfacţia şi împlinirea. Ştiţi că, doar în relaţie cu El, putem iubi corect pe alţii?

Relaţia cu Dumnezeu alungă frica lipsei de iubire pentru totdeauna şi pune stop căutărilor dăunătoare, încercărilor nenumărate, otrăvirii prin încercarea surogatelor şi oboselii? Dar duşmanul nostru, nu vrea ca noi să cunoaştem această iubire.El ne vrea nefericiţi, ne vrea flămânzi alergând ca nişte năluci slăbite şi flămânde prin viaţă, el ne vrea abătuţi, trişti, depresivi, dezamăgiţi, otrăviţi, întinaţi, fără speranţă şi în alergare permanentă.

Dumnezeu este Izvorul Iubirii, în El şi doar în El putem să ne potolim setea de iubire. El e singurul care ne poate iubi necondiţionat aşa cum suntem. El e cel care deja a plătit preţul ca să ne salveze, un preţ uriaş. El este Cel care a dovedit iubirea ce ne-o poartă? De El avem nevoie. El este Iubirea.

http://www.filedinjurnal.ro/

Una din fricile care dau mari „bătăi de cap” oamenilor şi care îi duce în extreme periculoase, este frica de alţi oameni. Din cauza acestei frici, mulţi oameni ajung să se lase manipulaţi, să fie sclavi, robi, să nu-şi mai trăiască viaţa lor, ci pe a altor oameni. Din cauza fricii de oameni ajungem nefericiţi şi uneori trăim degeaba. Cele mai multe abuzuri, s-au întâmplat ca să impună unii oameni, frica altor oameni, mă refer aici la perioade de sclavagism. Prin impunerea fricii, oamenii au subjugat alţi oameni şi această formă de sclavie, perfectată, există şi astăzi şi e foarte răspândită. Astăzi există mai mulţi sclavi decât înainte în istorie.

Frica de oameni poate avea multe forme. Înainte avea o formă brutală, recunoscută prin prezenţa violenţei fizice şi verbale, acum e ambalată mai frumos şi e recunoscută prin compararea cu alţii. Înainte frica de oameni era un factor extern, era o forţare din exterior. Astăzi frica de oameni a fost mutată în interiorul nostru aproape în totalitate şi e doar alimentată cu ce trebuie, periodic.

Scriptura ne spune că:  „Frica de oameni este o cursă” şi este multă realitate în această afirmaţie, pentru că frica de oameni ajunge să ne controleze viaţa foarte repede. De fapt, toată istoria omenirii a fost influenţată de această frică a oamenilor de oameni. Cursa, este că din frică de oameni, putem rata viaţa actuală pe pământ dar şi viaţa veşnică.

În contextul acestor meditări, vreau să fac diferenţa că, frica de oameni era mai prezentă în trecut şi este prezentă şi azi, dar în cazuri izolate sau în anumite zone ale pământului. În „lumea civilizată”, frica de oameni e mai degrabă anxietate, teama anticipată cu privire la ce s-ar putea întâmpla. Frica de oameni poate fi experimentată de exemplu de creştinii persecutaţi prin Coreea, Iran şi alte zone pline de persecuţie. În România, ca şi în alte ţări „civilizate” experimentăm anxietate de oameni şi de relaţiile interumane.

Frica modernă este recunoscută prin expresii ca: „Ce o să zică despre mine?” „Ce gândeşte oare despre mine?” „Dacă or să râdă de mine?”, „Nu mă vor considera ciudată?”, „Cum mă pot face plăcut la toată lumea?”, „Dacă mă va părăsi?”, „Dacă o să mă fac de râs?” şi alte şi alte expresii sau dialoguri interioare, care denotă o teamă de alţi oameni, care arată o călăuzire a vieţii după valorile şi baremele celorlalţi. Astfel de întrebări le avem mulţi în diferite situaţii, însă când ele devin motorul vieţii noastre, vorbim deja de teama de oameni sau de anxietate mai bine zis. Pavel se evaluează la un moment dat şi concluzionează: „Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.”

Celor care sunt confruntaţi cu frica de oameni, cu violenţa şi toată urâţenia pe care păcatul a făcut-o în gândirea umană Domnul Isus le spune: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” Ei, cei prigoniţi şi forţaţi, cei bătuţi şi ucişi, cei care sunt izgoniţi din case sau chinuiţi pentru credinţa lor, experimentează frica de oameni şi sunt încurajaţi să nu se teamă.

Dar noi care nu suntem prigoniţi pentru credinţă, sau nu suntem fugăriţi, nu suntem ucişi şi care experimentăm o anxietate permanentă de oameni, ce ar putea să ne spună Dumnezeu dacă trăim cu teama de oameni. Teama de a nu fi consideraţi inferiori, teama de a nu fi consideraţi irelevanţi, teama de fi părăsiţi de oameni?

Ştiţi că cele mai multe vicii pe care adolescenţii le încearcă, sunt încercate din dorinţa de a fi acceptaţi de ceilalţi, aşa începe de regulă fumatul, aşa începe consumul de droguri, aşa începe sexul premarital, aşa începe consumul de alcool şi altele. Dorinţa de a fi acceptat de ceilalţi şi în acelaşi timp, teama că nu vei fi acceptat, te face să calci principii şi să acţionezi greşit. În adolescenţă e foarte vizibil fenomenul şi m-am folosit de el ca să ilustrez, dar el este prezent şi după aceea în viaţă. Se poate vedea prin încercarea de a ţine pasul cu moda, prin maşina cumpărată, prin casa cumpărată, prin hainele de pe noi, prin concediile făcute şi chiar prin activităţile din biserică.

Frica de oameni este o cursă. Compararea cu alţi oameni, e un indiciu al acestei frici în varianta sa modernă. Dorinţa de a mulţumi pe toţi oamenii, este un alt indiciu şi nefericirea, lipsa sensului în viaţă, lipsa motivaţiei atunci când nu ne laudă nimeni, vorbesc tot despre frica de oameni. Continuăm mâine, foarte strâns legat de acest aspect cu frica de a nu fi iubit.

http://www.filedinjurnal.ro/

Aşa cum menţionam ieri, cea mai mare frică a oamenilor este frica de moarte şi cam toate celelalte frici, converg într-acolo. Freud numea moartea „scopul vieţii” şi tot el spunea că „frica de moarte ar putea fi rezultatul unui sentiment de vinovăţie”. Parţial are dreptate, omeneşte, punctul final al vieţii este moartea. Oamenii de când sunt, au încercat să găsească ceva dovezi ale existenţei după moarte, pentru că „au în ei gândul veşniciei” şi nu pot concepe că totul se termină la moarte. Pur şi simplu, oamenilor le este greu să accepte că, la moarte se termină viaţa, ceva din ei le spune că nu e aşa.

Problema cea mai mare, dacă ar fi să concluzionăm, nu este moartea în sine, ci „etapa” de după moarte. Alexandru Vlahuţă surprindea asta bine spunând: „Nu de moarte mă tem ci de veșnicia ei.” Oricât de mult a evoluat ştiinţa, oricât de departe a ajuns omul, oricât de avansată e tehnologia, se pare că dincolo de moarte nu vedem şi asta ni se pare inacceptabil, asta ne sperie groaznic. Omul din cauză că nu poate vedea dincolo de cortina morţii, e tentat nici să nu accepte că e muritor şi face tot ce îi stă în putere, ca să împingă cât mai departe moartea. A inventat medicamente care nu îndepărtează suferinţa ci îndepărtează moartea, au inventat diete care să lungească viaţa, implanturi de celule, cărţi scrise şi multe alte încercări, unele din ele amuzante, cum ar fi îngheţarea trupului până se va putea învia, buncăre ascunse în inima pământului în caz de apocalipsă şi multe altele.

De la frica de moarte dezvoltăm tot felul de frici şi ne lăsăm manipulaţi îngrozitor. Atacurile de panică sunt unele care vorbesc deschis de frica de moarte. Apoi dezvoltăm tot felul de fobii de la ablutofobie – frica de a face baie până la xenofobie, care ne prind în mrejele lor. Paradoxul este că vorbim deja de anxietate şi nu de frică. Vorbim de o anxietate în faţa morţii, nu o frică pe care o putem vedea manifestându-se plenar când suntem în pericol iminent de moarte, cum ar fi un accident rutier.

De fapt, Adam şi Eva, ştiau că, prin neascultarea lor vor aduce moartea. De atunci a început marea alergare a omului cu moartea pe urme şi se pare că doar puţine persoane au scăpat de urmăritorul acesta, în faţa căruia nimeni nu are şanse, şi aceia au scăpat pentru că Dumnezeu i-a luat, nu pentru că au reuşit ei să „fenteze” moartea. Acum, ce ne rămâne de făcut, este să acceptăm existenţa morţii şi să o privim corect. Dacă tot avem în noi convingerea că moartea nu e punctul final, ar trebui să o vedem ca pe o oportunitate spre ceva mai bun. Spuneam că nici ştiinţa, nici tehnologia nu au putut vedea dincolo, totuşi, avem „o ştiinţă” care ne dezvăluie câte ceva de după cortina morţii şi aceea e ştiinţa lui Dumnezeu. El, în Biblie, ne descoperă că după moarte există două variante posibile şi că în timpul vieţii ne putem alege destinaţia, acceptând sau respingând mântuirea prin jertfa Domnului Isus Hristos Mântuitorul nostru.

Frica de moarte, ne poate transforma viaţa într-o continuă anxietate. Ne temem de toate bolile, de toate accidentele, de toate dezastrele, de toate regimurile, de veşti de războaie, de cataclisme şi orice ar putea avea ca punct final moartea. Oamenii care se tem de moarte, sunt condamnaţi la a nu trăi viaţa. Teama de moarte îţi face viaţa amară şi anxioasă. Teama de moarte ne poate încătuşa viaţa, ne poate face viaţa, care şi aşa e scurtă, să ne fie o capcană. Dacă vedem moartea ca pe duşman, vom fi toată viaţa fie în război, fie pe fugă, nu vom avea odihnă deloc. Moartea oricât de mult sau puţin ne temem de ea tot va veni, este o condiţie a vieţii umane, vor scăpa doar cei care cred şi sunt în viaţă la răpire, în rest, toţi o vor întâlni.

De moarte nu putem fugi, nu ne putem ascunde, nu o pute ocoli. O spune ştiinţa, o spune experienţa de viaţă şi mai ales o spune Scriptura. Moartea trebuie acceptată ca o realitate, moartea face parte din „viaţa noastră” şi tot ce putem face este să vedem moartea ca pe o binecuvântată trecere în părtăşie cu Tatăl prin împăcarea cu El. În felul acesta, groaza morţii va dispărea deşi în preajma morţii tot vom avea frică.

Câtă vreme trăim pe pământul acesta, avem datoria de a trăi frumos, de a ne împăca cu Dumnezeu prin jertfa Fiului Său, de a ne bucura de viaţă şi de a aştepta şi accepta moartea. În felul acesta vom putea gusta viaţa, dar vom putea trăi liberi de închisoarea fricii de moarte. Ştiu, e puţin spaţiu scris pentru o frică aşa de mare a oamenilor, însă blog-ul acesta e un loc de scurte meditări şi nu de cercetări ştiinţifice. E un loc în care vreau să încurajez la bine, la libertate, la speranţă şi mesajul acestei meditări este: Împacă-te cu Dumnezeu şi moartea nu te va mai încătuşa.

http://www.filedinjurnal.ro/