Categorie: Consiliere

Când auzim de termenul ”frică de Dumnezeu” fiecare din noi avem reacţii, trăiri şi emoţii diferite, datorită definiţiei cuvântului frică pe care o avem nuanţată fiecare într-un mod diferit. Pentru unii „frica de Domnul” înseamnă teama că ne va trăsni, teama pedepsei veşnice, teama de boli, secetă şi alte nenorociri. Pentru alţii „frica de Domnul” înseamnă frica de bătaie, pentru alţii „frica de Domnul” e o vrăjeală, pentru unii oameni, frica de Domnul este un moft modern şi variante există nenumărate. Fiecare din noi nuanţăm diferit această „frică de Dumnezeu”, în mod deosebit influenţaţi de religia avută şi de relaţia cu părinţii noştri.

Nu îmi propun să ofer o definire universal valabilă a fricii de Dumnezeu azi, există tologi şi oameni mult mai abilitaţi să facă asta, eu vorbesc în calitate de amator, de trăitor. Vreau să vorbesc doar despre frica de Dumnezeu şi nevoia de înţelegere corectă a termenului, ca alternativă a celei mai mari frici umane, despre care vorbim mâine, frica de moarte.

Vedeţi dumneavoastră… noi oamenii, de la căderea în păcat, când a intrat frica în toate celulele noastre, fugim în permanenţă de moarte, pedeapsa era clară „în ziua în care vie mânca vei muri negreşit”. Din acel moment, noi, prin toate temerile pe care le avem, de moarte fugim, de ea ne temem, i-am deschis închisoarea şi nu o putem „băga” înapoi. Toate temerile noastre converg înspre moarte.

În contextul acesta, Dumnezeu, văzând alergarea noastră înfricoşată prin viaţă, văzând neputinţa noastră de a învinge moartea, văzând şi înţelegând oboseala, extenuarea şi zădărnicia fricii şi fugii noastre, a intervenit pentru a învinge şi lega moartea pentru noi. Moartea a fost învinsă la Golgota şi beneficiarii acestei victorii sunt tocmai cei ce au „adus moartea” prin neascultarea lor, adică noi.

În acest context, teama de Domnul, sau frica de Domnul, capătă noi sensuri pentru noi. Dumnezeu ne-a dat şansa să scăpăm de frica de moarte. Nu pentru că moartea nu mai există, ea există, dar nu mai are putere de încătuşare asupra noastră. Hristos ne poate elibera de închisoarea morţii. Oamenii care se tem de Domnul, nu mai au motive să se teamă de moarte, ci chiar pot experimenta o bucurie în anticiparea morţii trupeşti, pentru că aceasta din dezastru veşnic, pentru ei, pentru cei ce se tem de Domnul, devine poartă spre fericire veşnică. În acest mod, moartea nu mai are putere asupra copiilor lui Dumnezeu. De ce? Pentru că cei mântuiţi au trecut de la moarte la viaţă, prin puterea Sângelui Domnului Isus Hristos.

Teama de Dumnezeu este de multe ori înţeleasă greşit. De cele mai multe ori oamenii când aud de necesitatea şi importanţa fricii de Dumnezeu se revoltă. Teama şi frica sunt considerate slăbiciuni şi preferă anxietatea, stresul şi depresia. Spuneam ieri că frica e sănătoasă, e pusă în noi de Dumnezeu pentru a ne proteja, dar că ea a involuat în anxietate cu timpul. Ostilitatea faţă de frica de Domnul, ne condamnă la anxietate, îngrijorare şi respectiv îmbolnăvire şi în final la „o aşteptare înfricoşată” a morţii. Dumnezeu vrea să schimbe asta, ştie că viaţa noastră e scurtă şi încărcată de frică şi vrea să ne despovăreze. Frica de Dumnezeu, alungă toate celelalte frici. Schimbul e avantajos zic eu, o singură frică, corectă, bună, care să anihileze puterea distructivă a tuturor celorlalte.

Numai că, eu şi tu, Îl percepem pe Dumnezeu diferit. Diferenţa asta e dată mai ales de părinţii noştri. De aceea Scriptura insistă, ca părinţii să-i înveţe pe copii respectul faţă de Dumnezeu şi Cuvântul Său. Acest respect, această teamă, îi poate transforma în oameni incoruptibili, neînfricaţi, mai puţin stresaţi şi cu o mare, mare nădejde.

Frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii. Este o viaţă nouă, e scăparea de puterea de legare a celorlalte frici. Temându-ne de Dumnezeu nu ne mai temem de duhuri necurate, nu ne mai temem de oameni răi, nu ne mai temem de condiţiile proaste care ameninţă să vină, nu ne mai temem că vom muri de foame, nu ne mai temem nici de boală. Deşi aceste frici vor veni, ele nu ne vor mai putea lega şi stăpâni. Priviţi la oameni care mor împăcaţi cu Dumnezeu prin ţările musulmane fiind uciși pentru credința lor, citiţi despre oameni care fac închisoare sau au făcut şi care au primit puterea să reziste şi să nu se teamă, priviţi la oameni greu încercaţi de cancer, cei care se tem de Dumnezeu au nădejde, şi ciudat, pentru că nu se mai tem de puterea morţii, reuşesc să învingă boala.

Frica de Dumnezeu e opusul anxietății. Anxietatea e teama ce ce va veni, e un stres permanent, frica de Dumnezeu e începutul înțelepciunii, e siguranța că  El, Dumnezeu va purta de grijă. E abandonarea grijii pentru viață în mâna Sa.

Frica de Dumnezeu e singura alternativă vindecătoare pentru anxietățile și fricile umane. Este singura frică care nu îmbolnăvește nici stomacul, nici ficatul nici capul ci le vindecă. Frica de Dumnezeu e singura frică care motivează omul nu îl demoralizează, nu îl paralizează. Frica de Dumnezeu e singura frică care umple inima de bucurie și nu de groază, umple inima de pace și nu de tulburare.

Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică?

http://www.filedinjurnal.ro/

Îmi propun ca în următoarele meditări, să abordez frica. Şi dacă Dumnezeu va da putere, voi scrie despre frică în general, despre cele mai răspândite frici ale oamenilor şi mai ales despre stări anxioase care se deosebesc clar de frică.

Care e diferenţa dintre frică şi anxietate?Frica e ceva pus în noi „din fabrică”. Dumnezeu a pus în noi această emoţie puternică, pentru protecţia noastră. Ea face ca, în situaţii periculoase, să fim pregătiţi să ieşim. Se accelerează bătăile inimii, auzul, văzul, mirosul şi toate simţurile se „ascut”, muşchii de contractă, ţi se face „pielea de găină”, se secretă adrenalină şi nonadrenalină şi eşti pregătit pentru a ieşi din zona periculoasă sau pentru a limita pagubele. Unii o iau la fugă, alţii se împietresc. Totul pentru a limita pagubele situaţiei periculoase. De obicei, emoţia fricii, se citeşte pe faţă prin ochii larg deschişi şi gura deschisă, dar nu este obligatoriu. Ce este important: emoţiile şi stările acestea, trec odată cu depăşirea pericolului. Încet încet, după ce a trecut pericolul omul iese din starea de frică şi revine la normal. Până aici am vorbit de frică pentru a o identifica clar.

Acum să vedem care e treaba cu anxietatea. Deşi în Biblie nu sunt diferenţiate folosind termenii moderni, veţi observa că cel mai adesea, Scriptura face referire la anxietate folosind cuvintele de frică sau/şi îngrijorare. Pentru a înţelege anxietatea, trebuie să o comparăm cu frica sau să le punem alături. În general trăirile sunt aceleaşi, doar că anxietatea se referă la o primejdie presupusă şi nu la una reală în acel moment. E o anticipare a unei primejdii, care poate exista sau nu, anticipare care ne face să trăim aproximativ aceleaşi stări. Dacă frica are la bază un motiv real , anxietatea unul posibil, care de cele mai multe ori nu va exista în realitate. Frica este de scurtă durată, pentru că va trece odată cu pericolul, pe când anxietatea e de lungă durată şi poate dura la infinit devenind cronică, întrucât pericolul nu e real, ci anticipat. Frica se manifestă preponderent fizic, când te atacă un câine de exemplu, psihologic nu stai să analizezi expresia sa facială, dacă îl poţi îmblânzi sau alte chestii, pur şi simplu se secretă adrenalină şi corpul se pregăteşte să o zbughească sau să lupte. La anxietate, sunt preponderente manifestările psihice, neliniştea, îngrijorarea, teama etc.

Sper că am putut explica clar ce sunt cele două pentru a putea trece mai departe. Frica nu este deloc ocolită de Scriptură şi nici anxietatea, mai mult, frica, teama şi anxietatea sunt foarte studiate şi astăzi de oameni de ştiinţă, pentru că au un rol foarte mare în viaţa oamenilor. Frica, spuneam că e pusă în noi de Dumnezeu şi e naturală, dar cu timpul a „involuat” în anxietate, o boală a secolului în care trăim. De la ceva bun, menit să ne scape de primejdie sau să limiteze pagubele a ajuns o boală, un cancer, care ne distruge. În loc să ne salveze, ne omoară. Asta este o consecinţă a păcatului. Găsim prima frică a omului în Eden. Omul se ascunde de Dumnezeu, de frică, prin grădină şi recunoaşte starea de frică. Nu a luat bătaie de la Dumnezeu niciodată, nu l-a pedepsit Dumnezeu niciodată, frica a venit în omenire odată cu păcatul şi va rămânea câtă vreme va exista păcat. De aceea în scrierea viitoare voi aborda frica de Dumnezeu prima dată.

De multe se tem oamenii şi de multe lucruri se îngrijorează. Îngrijorarea, pentru că am ajuns la temeri, e anxietatea din termenii moderni. E teama de ceva ce s-ar pute întâmpla. Ei bine, ne e frică de multe situaţii în viaţă. Unele din frici sunt normale: de animale fioroase, de un incendiu care are loc, de un accident care a început să se întâmple, de a nu cădea, teama de înălţime etc.

Fricile au trei origini majore toate subordonate fricii iniţiale: experienţele traumatizante, cum sunt accidentele de orice fel, incendiile, inundaţiile etc, experienţele stresante cum ar fi zboruri repetate cu avionul, călătorii dese cu maşina etc şi efectul retroactiv – acea senzaţie că ai scăpat de data asta. Frica care apare după ce a trecut pericolul. Toate descind din păcat şi se finalizează în teama cea mai mare – teama de moarte.

Fricile sunt sănătoase, atâta timp cât ne sunt de folos, pentru a ne proteja. În momentul în care fricile ne fac rău, când fricile se instalează în viaţa noastră şi nu mai pleacă ele nu mai sunt bune pentru noi ci toxice. În situaţiile când ne e frică de lucruri ipotetice, când ne temem de situaţii viitoare deja vorbim de frică, anxietate, îngrijorare care ne dăunează. Sper ca prin această serie de meditări să ne înţelegem mai bine fricile şi să putem să le depăşim, să putem să le încredinţăm lui Dumnezeu pe cele care ne ruinează viaţa. Vom descoperi cât de mult trăim din frică, câte lucruri facem de frică şi vom învăţa să controlăm noi frica şi nu ea pe noi. Dumnezeu ne face oferta să se ocupe El de fricile noastre şi dacă învăţăm şi acceptăm asta, vom putea să ne facem viaţa puţin mai frumoasă, prin puterea şi ajutorul Său.

http://www.filedinjurnal.ro/

Am scris despre lăcomie şi potenţialul de distrugere al acesteia zilele trecute, aici şi aici. Mai sunt multe de scris despre sectoarele afectate de lăcomie şi despre impactul, pe care aceasta îl are în aproape toate sectoarele vieţii umane. Rămâne un subiect deschis şi pe care mă angajez, să îl mai abordez în viitor. Dar pentru că vreau ca aici, pe blog-ul acesta, să fie un loc al speranţei şi al pozitivului, aş vrea să scriu şi despre antidotul pentru o aşa boală.

Lăcomia afectează profund viaţa umană. Distruge relaţii, distruge vieţi, face oamenii nefericiţi, aduce o fericire falsă şi de scurtă durată, distruge căsnicii, copii, părinţi, biserici, şi state întregi. La nivel global, din cauza lăcomiei unora, alţii sunt condamnaţi la foamete şi sărăcie şi vorbim de ţări întregi. Cu mâncarea aruncată de anumite oraşe mari, am putea hrăni o ţară africană în întregime. Lăcomia face ca unele ţări să fie jefuite, lăcomia face ca unele teritorii să fie distruse, păduri tăiate, până şi rocile de sub pământ sunt sparte din lăcomia omului modern. Ei bine, în faţa acestei realităţi monstruoase realizăm că, balaurul lăcomiei, are nevoie de un antidot puternic, e un cancer al omului lăcomia şi orice formă de cancer se vindecă tare greu.

De unde vine lăcomia? Aşa cum am mai scris, lăcomia porneşte din nevoia noastră de siguranţă în cele mai multe cazuri, nevoie care din cauza păcatului căutăm să o împlinim greşit, cu surogate înlocuitoare şi artificiale. Este ca şi cum, la foame, ne-am mulţumi şi cu fructe din plastic, care oricum arată foarte bine şi realistic. Nu doar nevoia de siguranţă căutăm să o împlinim prin lăcomie, ci şi cea de apreciere şi iubire. Credem că având, devenim mai importanţi pentru cei din jur, credem că, deţinând ne putem alunga singurătatea, care merge de mână cu noi. Aşadar, lăcomia, vine dintr-o nevoie satisfăcută greşit şi după aceea creşte foarte repede.

Sunt aceste nevoie greşite? Nu. Nevoia de siguranţă şi cea de apreciere şi de importanţă, sunt în noi de la crearea noastră. Dumnezeu le-a pus în noi şi trebuiesc împlinite. Problema nu este la nevoile pe care le avem, ci la modul în care alegem să împlinim nevoile pe care le avem. Dacă ne este foame de exemplu, nu este condamnabil, dar dacă pentru a ne împlini nevoia de a mânca furăm , ucidem, minţim o împlinim greşit. La fel şi dacă alegem să mâncăm fructe şi legume din plastic. Nevoia de siguranţă şi securitate trebuie împlinită corect.

Cum putem să împlinim această nevoie corect? Ei bine, personal cred că această nevoie de securitate si siguranţă a apărut de la prima despărţire de Dumnezeu, de la prima tură când omul s-a ascuns în existenţa sa. De atunci a apărut şi nevoia de protecţie, de ascundere, de înconjurare în mormane de bani şi resurse. Omul tânjeşte după o ascundere de pericole, după puţină linişte şi pace într-un loc nepericulos. Inconştient, căutăm să ne construim acel loc de siguranţă prin puterile noastre şi lăcomia este foarte importantă în acest demers. Trebuie să adunăm mult şi repede, nenatural de mult şi de repede, ne trebuie un agent de afânare, un agent de favorizare a demersului nostru şi apelăm la lăcomie. Efortul este imens şi culmea e că, odată construite acea fortăreaţă, simţim că este ineficientă.

Singurul mod de a împlini corect această nevoie, este ascunderea în Dumnezeu, este revenirea la Dumnezeu. Omul până la păcat nu s-a ascuns, trăia liniştit alături de tot felul de animale din care multe fioroase, nu era problema temerii. Păcatul a adus teama, insecuritatea, frica, nevoia de ascundere şi dacă păcatul a făcut asta, cel mai corect este să căutăm o rezolvare la problema păcatului. Pentru a găsi o rezolvare avem o singură soluţie – Isus Hristos. Noi oamenii trebuie să ne împăcăm cu Dumnezeu, El este cel care ne poate împlini nevoia noastră de siguranţă şi importanţă. Orice altă încercare de împlinire va fi ca şi consumul de fructe si legume din plastic pentru a potoli foamea.

Împăcarea cu Dumnezeu poate satisface nevoia de siguranţă în mod aproape inexplicabil. Ştiu oameni care sunt în mari lipsuri şi totuşi se simt adăpostiţi. Mulţi oameni ai lui Dumnezeu au făcut închisoare şi s-au simţit în siguranţă. Alţii au privit moartea în ochi şi s-au simţit în siguranţă şi nu s-au temut. Daniel a stat în groapa cu lei si nu s-a temut. Cei trei tineri au ajuns în cuptorul de foc şi nu s-au temut, sau poate mai corect este că teama pentru siguranţa lor nu i-a stăpânit, nu i-a făcut să apeleze la metode omeneşti de a evita pericolul.

Când ne încredem în Dumnezeu şi acceptăm voia Sa, pericolul nu dispare, nu este mai mic, nu suntem protejaţi de un bol de sticlă, ci doar avem încredere că prin orice am trece, El este în controlul vieţii noastre. Când ne predăm viaţa Lui, renunţăm la dreptul de proprietate fals, pe care credem că îl avem asupra vieţii noastre şi ne transformăm, încet, încet, din lacomi, în oameni care se pot bucura de viaţă şi pot ajuta şi pe alţii să se bucure. Eforturile noastre nu vor mai fi să construim un turn în care să ne ascundem, ci să relaţionăm, să admirăm, să ajutăm, să ne implicăm. Când ne încredem în Dumnezeu, dispare stresul major al vieţii, pentru că în El ne găsim siguranţa şi aprecierea de care avem nevoie.

Omul lacom tânjeşte după o relaţie autentică cu Dumnezeu, asta e nevoia lui şi numai aşa poate fi satisfăcută. Orice altă cale va duce la eşec. Lăcomia are un singur antidot – Isus Hristos.

http://www.filedinjurnal.ro/

Acum câteva luni, discutam cu o doamnă, care venise pentru probleme în căsnicie la consiliere. Relaţia cu soţul ajunsese în mare impas „tocmai când se realizaseră şi ei”. După o perioadă intensă de muncă, de afaceri, de investiţii, „când să se bucure şi ei doi de toate” nu mai avea cine. Relaţia pur şi simplu nu mai mergea. Problema era că, lăcomia, le-a distras atenţia de la relaţie, iar aceasta s-a erodat datorită neglijării ei. Nu s-au înşelat unul pe altul dar soţul nu o mai voia. Erau căsătoriţi doar pe acte şi el, care iniţial era foarte tandru şi romantic, devenise total apatic şi neimplicat. Investirea in bunurile materiale, în bunăstare, a ruinat tot ceea ce iniţial o atrăsese pe soţia sa de la el. Tot ce eram mai frumos din el, se stinsese şi din păcate nu am putut nici eu să mai ajut cu nimic. Acum trăiesc doar de convenienţă. Poate Dumnezeu va face un miracol în cazul acesta.

În cazul lor, lăcomia soţiei, dorinţa ei de a avea ca alţii, de a avea tot ce i-a lipsit în copilărie, de a realiza siguranţa întregii vieţi în câţiva ani, a dus la distrugere. În cele din urmă a realizat că: „mai bine rămâneam aşa cum am fost, era mult mai bine în sărăcie dar cu soţ, decât în bogăţie fără el”. Sărăcia însemnând o viaţă decentă în opinia mea. Teoretic, doamna a dorit ceva bun, un viitor sigur si confortabil, însă dacă pentru asta, ajungi să neglijezi alte aspecte ale vieţii deja vorbim de lăcomie.

În Scriptură găsim câteva cazuri de lăcomie şi nu citim tocmai încurajator despre ele. Îmi aduc aminte de pasajul în care se relatează despre Nabal cum era ataşat de avuţiile lui şi asta a dus la distrugerea sa. Nu avea Dumnezeu probleme că avea, că deţinea, pentru că El le-a îngăduit. Problema era că Nabal le considera ale lui şi avea încrederea pusă în ele. Avuţiile erau siguranţa lui. Apoi îmi vine în minte exemplul lui Ahab, care deşi avea enorm de mult, a dorit şi via lui Nabot. Ştiţi ce a decurs de acolo? Tulburare, minciună, târârea poporului în tulburare, ucidere şi a culminat cu distrugerea  Izabelei şi smerirea lui Ahab. Un alt exemplu este cel al bogatului căruia i-a rodit ţarina, relatat în Luca şi care atinge dezideratul său de siguranţă şi securitate: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!” apoi ajunge la distrugere. Citim de lăcomie şi la David, deşi era căsătorit a dorit nevasta lui Urie şi a păcătuit, finalitatea… tot crimă, conflict, lacrimi, durere.

Lăcomia este una din caracteristicile oamenilor din zilele din urmă. Găsim asta scris în Noul Testament şi frecvent suntem avertizaţi că, lăcomia este un păcat tot aşa de grav ca uciderea şi curvia. Nouă ni se pare că un curvar este mai vinovat decât un lacom de avere, dar cei doi sunt puşi în aceeaşi categorie de Apostolul Pavel în scrisoarea către Efeseni. Hmm… un curvar va fi condamnat fără ezitare şi stigmatizat, pe când un lacom de avere, se poate trezi chiar apreciat şi lăudat de creştini, dacă ştie să spoiască cu evlavie haina lăcomiei.

Lăcomia este chiar mai periculoasă decât curvia aş îndrăzni să spun. E mai periculoasă pentru că ni se pare nevinovată, ni se pare că nu e păcat, ni se pare că este controlabilă, şi poate fi îmbrăcată în haina religioasă repede. Ne putem trezi uşor păcătuind, dar ne putem adormi conştiinţa cu diferite pastile create special pentru asta: „e voia Domnului”, „doar dau zeciuială”, „ajut şi pe alţii”, „câştig cinstit” şi altele. Aici nu e vorba că unora le îngăduie Dumnezeu bogăţii, nu condamn sau invidiez pe cei cărora Dumnezeu le-a dat. Vreau să trag un semnal de alarmă pentru mine şi cei care riscăm să ne ruinăm viaţa, pentru bogăţiile materiale sau pentru plăcerile pământului acestuia. Dumnezeu unora le încredinţează pentru că sunt vrednici, dar alţii, uitându-se la ei, râvnesc ceva similar, deşi Dumnezeu nu le-a dat, atunci vorbim de lăcomie.

În final, un exemplu pozitiv, exemplul unui om care a avut enorm de mult şi care nu şi-a lipit inima de ele. A trecut deci testul. Dacă Iov era lacom, îi crăpa inima în el, după atâtea veşti şocante despre pierderile sale, sau măcar înnebunea. Ei bine, Iov, deşi a trăit o durere imensă datorită pierderilor, totuşi a rezistat pentru că el avea încrederea că Dumnezeu e cel care ştie cel mai bine şi că de la El au venit toate.

Lăcomia duce la distrugere. Omul lacom deşi poate strânge enorm de mult, nu se poate bucura de ele

http://www.filedinjurnal.ro/

Sunt interesante pornirile firii noastre umane pentru tot ce ţine de aici şi acum, pentru tot ce este mult şi scump, pentru adunat şi deţinut, pentru posedat şi păstrat. Într-un fel sau în altul, omul caută să îşi asigure ceva, caută să se protejeze prin ceea ce oferă acest pământ. O nesiguranţă cruntă şi profundă face pe oameni, să îşi adune bunuri, bani, valori şi tot ce pot pentru a se simţi ocrotiţi, pentru a se simţi la adăpost. Ei bine, această strângere permanentă depăşeşte limitele normalului dacă omul are de unde să adune. Vrem mai mult şi mai mult mereu. Este foarte uşor să devenim lacomi, când avem în faţă resurse multe. Adesea îi criticăm pe politicienii care au făcut tot felul de afaceri, ca să câştige de pe urma funcţiei lor, sunt criticaţi clericii, care odată cu biserica sau mănăstirea zidită şi-au înălţat şi lor o căsuţă, îi criticăm pe primarii care fac învârteli, ca să „se capete cu ceva” câtă vreme sunt primari, însă lăcomia nu are doar o astfel de componentă.

Lăcomia este mult mai prezentă şi mai subtilă decât ne imaginăm. Are o dimensiune mult mai intimă decât ceea ce se prezintă pe mass-media la ştiri. Pentru fiecare om, lăcomia are dimensiunea ei şi dacă nu vine DNA-ul să ne aresteze, nu înseamnă că nu suntem lacomi, ci că lăcomia nu a avut cum fi pusă în aplicare sau că aceasta nu afectează statul. Puţini oameni pot spune că au scăpat de lăcomie, pentru că siguranţa, e una din nevoile fundamentale ale fiinţei umane şi oamenii încearcă în fel şi chip, să îşi împlinească această nevoie, să se asigure, să le fie bine.

Dacă ar fi să-l scoatem pe Dumnezeu din ecuaţia asta, deşi e elementul esenţial pentru a o înţelege, vom descoperi că oamenii care „ştiu să se descurce”, sunt consideraţi deştepţi şi au aprecierea celor din jur. Să ştii să faci „şmecherii” devine o „artă”. Să ştii „să te învârţi” este considerat echivalent cu inteligenţa. Lăcomia caută să potolească setea de siguranţă, fără Dumnezeu şi asta aduce multă suferinţă semenilor dar şi omului lacom.

Acum trebuie să reintroducem pe Dumnezeu în ecuaţie, fără El, nu ne dau calculele. El, Dumnezeu, a văzut această nevoie fundamentală a noastră, la fel cum a văzut şi nevoia de dragoste, şi a venit în întâmpinarea şi împlinirea ei. Noi ne temem de rău, ne temem de vremuri rele, ne temem de foamete, ne temem de boli, ne temem de suferinţă, ne temem de oamenii lacomi, ne temem pentru trupul nostru, ne temem pentru siguranţa zilei de mâine şi Dumnezeu în înţelepciunea Sa, vine să împlinească şi această nevoie profundă a omului. De multe ori găsim în Scriptură asigurarea „nu te teme” sau „să nu te temi” sau „Eu sunt cu tine” şi multe alte asigurări menite să ne dea siguranţă.

Vedeţi, oamenii caută să potolească setea de dragoste, nevoia de a fi iubiţi, prin sex, prin pornografie, prostituţie şi alte surogate şi setea asta nu trece, nevoia asta nu este împlinită. Tot pe acelaşi tipar, căutăm să ne „asigurăm” prin lăcomie, şi nevoia nu poate fi acoperită, pentru că o astfel de nevoie poate fi împlinită doar de Dumnezeu. Fiecare din noi am vrea un salariu mult mai mare dacă se poate, să primim cadou o moştenire considerabilă, să câştigăm ceva cu efort mic şi în momentul când dăm de vreo sursă mai bună de câştig, considerăm că Dumnezeu ne-a scos-o în cale şi că trebuie să mergem într-acolo. Ei bine, suntem destul de departe de ceea ce afirmă Scriptura: că ne este de ajuns dacă avem ce să mâncăm şi cu ce să ne îmbrăcăm. Suntem departe de recomandarea, de a nu ne îngrijora cu privire la ce vom mânca sau cu privire la îmbrăcăminte şi considerăm perfect normal, să învestim tot mai mult în confortul locuinţei noastre, în confortul personal, în siguranţa noastră.

Lăcomia are multe faţete şi poate îmbrăca inclusiv haina evlaviei şi vreau să vă spun că, îi stă foarte bine în această haină. Mulţi credincioşi îşi permit să fie lacomi, de fapt poate e formulat greşit. Mulţi credincioşi nu văd oferta lui Dumnezeu de împlinire a securităţii şi siguranţei, şi încearcă să îşi creeze singuri acoperire pentru aceste nevoi. Poate fiecare din noi am trecut printr-o asemenea stare în care am considerat că pentru pământul acesta e nevoie să devenim inteligenţi şi să profităm pentru a ne împlini nevoile.

Să vă dau câteva exemple: Am un telefon, e inteligent dar de generaţie mai veche. Văd la fratele meu unul cu ecranul mai mare şi îmi pare mult mai frumos. În mintea mea se naşte dorinţa de a schimba telefonul şi până la urmă, caut să o pun în practică. Dacă nu am nevoie de mai multe resurse, dacă nu am forţat limitele telefonului meu, deja pot vorbi de lăcomie. Pofta este vârful de lance al lăcomiei şi multe porunci din decalog fac referire la ea. Pofta este cea care face posibilă lăcomia. Asta se poate întâmpla cu maşina, casa, serviciul, hainele, electronicele, slujba din biserică, nevasta, bărbatul etc. Lăcomia adună, adună şi caută să construiască un turn propriu, în care să ne simţim în siguranţă dar în care vom deveni prizonieri ai propriei acţiuni.

http://www.filedinjurnal.ro/