Categorie: DILEME

Adevărata istorie a Crăciunului

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME, EDITORIALE

Naşterea Domnului Iisus Christos este unul dintre evenimentele marcante ale istoriei omenirii. Celebrată de Crăciun, de unii cu emoţie, de alţii cu indiferenţă, de cele mai multe ori sărbătoarea pierde din vedere Personajul principal. Semnificaţiile religioase rămân în umbră, în timp ce dimensiunile comerciale sunt urmărite cu orice preţ.
Un sondaj realizat în România, în decembrie 2008, pe un eşantion de 400 de respondenţi din mediul urban, evidenţia faptul că prea puţini oameni asociază direct Crăciunul cu naşterea Fiului lui Dumnezeu. La întrebarea: „Care este primul lucru care vă vine în minte atunci când vă gândiţi la Crăciun?”, 24% dintre respondenţi au menţionat bradul sau mirosul de brad, 15,6% au amintit familia sau armonia din familie, în timp ce un procent nesemnificativ, de numai 2%, s-au referit la naşterea Domnului Iisus Christos. S-a constatat totuşi că, în momentul în care aspectul religios al sărbătorii a fost indus printr-o întrebare secundară, 76,1% dintre respondenţi şi-au amintit de semnificaţia religioasă a Crăciunului.

 

Crăciunul rămâne o sărbătoare importantă pentru români, însă concluzia sondajului[1] a fost că românii nu mai consideră această sărbătoare drept una religioasă.

De ce 25 decembrie?

Crăciunul este celebrat anual în data de 25 decembrie. Este acceptat însă faptul că nu se cunoaşte data exactă a naşterii lui Iisus. Evangheliştii Noului Testament au relatat despre naşterea Mântuitorului fără a menţiona o dată anume, iar Biserica primului secol creştin nu a sărbătorit naşterea Domnului. Începând cu secolul al II-lea d.Ch., scriitorii creştini au vorbit despre data probabilă a naşterii lui Iisus, fără a o considera sărbătoare. Părerile au fost însă împărţite, unii optând pentru data de 20 mai, alţii pentru 29 martie (prin corelaţie cu Paştele iudeilor) sau 29 septembrie (prin asociere cu vechea Sărbătoare a Corturilor). La începutul secolului al II-lea d.Ch., episcopul Telesphorus, conducător al Bisericii din Apus, ar fi susţinut că serviciul bisericesc pentru celebrarea naşterii lui Iisus ar trebui să aibă loc în luna decembrie. Nu există însă dovezi convingătoare în această privinţă[2] . În primele trei secole ale istoriei bisericii, creştinii au celebrat naşterea Mântuitorului în diverse zile ale anului.

 

    Împăratul roman Aurelian (214-275 d.Ch.) proclama, în 274, data de 25 decembrie drept „Dies Natalis Solis Invicti” (ziua de naştere a Soarelui neînvins). Festivalul era dedicat soarelui invincibil,fiind promovat în tot imperiul[3] . Apoi, în anul 320 d.Ch., Papa Iulius, episcop al Romei (337-352), a făcut primul pas spre oficializarea sărbătoririi naşterii Domnului în data de 25 decembrie. Odată cu creştinarea împăratului Constantin şi proclamarea creştinismului ca religie oficială, a început un proces de asimilare a vechilor credinţe păgâne, multe sărbători fiind absorbite în creştinism. Sărbătorile de iarnă, care se întind pe două săptămâni (24 decembrie-6 ianuarie), s-au suprapus cu sărbătorile antice prin care era onorată întoarcerea Soarelui la solstiţiul de iarnă, Saturnaliile romane (17-23 decembrie) şi cu sărbătoarea zeului Mithra (25 decembrie). Saturnalia era un festival al secerişului, a cărui dată varia în fiecare an, între 17 şi 23 decembrie, fiind o ocazie pentru desfrâu şi petreceri în exces.

 

Treptat, data de 25 decembrie a devenit o sărbătoare de referinţă. Împăratul francilor, Carol cel Mare (742-814 d.Ch.), a fost încoronat de către Papa Leon al III-lea ca Imperator Augustus al Sfântului Imperiu Roman chiar pe 25 decembrie 800 d.Ch. Împăraţi şi personalităţi influente din diferite epoci ale erei creştine aveau să confirme existenţa unei sărbători dedicate naşterii Mântuitorului. Au existat şi cazuri în care sărbătoarea Crăciunului a fost interzisă. De pildă, Oliver Cromwell a interzis în Anglia sărbătoarea naşterii lui Iisus prin aşa-numitele „Legi Albastre”, între 1647-1660. El s-a opus tradiţiilor care însoţeau Crăciunul şi le-a considerat imorale. În anul 1660 a fost înlăturat de la putere şi legea care interzicea sărbătorirea Crăciunului a fost abolită. De asemenea, în timpul mişcărilor de trezire religioasă au existat creştini care s-au opus acestei sărbători. Puritanii secolului al XVI-lea, care promovau reforma Bisericii Anglicane în conformitate cu principiul „Sola Scriptura”, au fost împotriva zilelor sfinţilor, a dezlegării clericale de păcate, a naşilor la botez şi a sărbătorii Crăciunului. Au continuat să promoveze aceste convingeri şi în Lumea Nouă, unde au emigrat.

 

Nu există argumente pentru asocierea naşterii lui Iisus cu data de 25 decembrie. De fapt, se poate constata o legătură mai strânsă cu sărbătorile romanilor, care aveau loc în perioada de iarnă a anului. Este bine, totuşi, că lumea creştină doreşte să aibă în fiecare an o zi în care să redescopere semnificaţiile întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Adevărul despre Moş Crăciun

O legendă străveche spune că în timp ce-şi căutau găzduire la Betleem, Iosif şi Maria ar fi ajuns la uşa unui hangiu hapsân numit Crăciun. Rău din fire şi lipsit de orice sentimente, Crăciun ar fi refuzat să-i primească pe cei doi soţi care păreau atât de amărâţi şi săraci. Soţia lui însă, fiind un suflet generos, i-a găzduit în grajdul animalelor fără ştiinţa soţului. Aflând ulterior de fapta soţiei, Crăciun s-a mâniat teribil şi i-a tăiat mâinile ca pedeapsă. Fecioara a săvârşit însă o minune, lipindu-i Crăciuniţei mâinile la loc. Minunea a avut darul de a determina o schimbare profundă în caracterul lui Crăciun, acesta devenind un om bun.

 

Tradiţia istorică şi religioasă a lui Santa Claus (Moş Crăciun) este legată în general de un episcop din Asia Mică, Sfântul Nicolae de Mira, care l-a începutul secolul al IV-lea s-a remarcat prin fapte pline de generozitate. A murit pe 6 decembrie 345 d.Ch., dată care avea să devină sărbătoarea de Sfântul Nicolae, după ce a fost sanctificat în Biserica Romano-Catolică. „Evoluţia de la Sfântul Nicolae la Santa Claus implică integrarea mai multor tradiţii.”[4] În tradiţia ţărilor nordice se întâlnesc legende care descriu mici creaturi numite Nisse sau Julenisse, îmbrăcate în roşu şi cu barbă albă, despre care se credea că aduc daruri după cina de Crăciun. La germani, Winterman este personajul legendar care coboară din munţi ca să vestească sosirea iernii. În Olanda, personajul numit Sinterklass colindă ţara pentru a pune mâncare în cizmulițele copiilor ascultători sau o nuia de mesteacăn pentru cei care au fost neascultători. Când emigranţii olandezi au întemeiat în Lumea Nouă colonia New Amsterdam, copiii lor se bucurau de vizita Sfântului Nicolae. Mai târziu, sub autoritatea Angliei, colonia a devenit New York şi majoritatea formată din englezi prezbiterieni, nedorind să păstreze un obicei catolic, au transferat vizita misteriosului Santa Claus pe data de 25 decembrie şi au schimbat imaginea personajului.

 

Scriitori ca Charles Dickens, în Colind de Crăciun (1843), şi Washington Irving, în Cum se ţine Crăciunul în Bracebridge Hall (1822), au popularizat sărbătoarea. Cam în aceeaşi perioadă, Clement Clark Moore (1779-1863), poet şi profesor de teologie, publica un poem intitulat „Vizita Sfântului Nicolae”, în care povestea istoria unui bătrân spiriduş, vesel şi jucăuş, care zbura într-o sanie în miniatură, trasă de opt reni la fel de mici. În anul 1860, ilustratorul şi caricaturistul american Thomas Nast (1840-1903), inspirându-se din povestirile europene despre Sfântul Nicolae, îi dăruia acestuia un chip, creându-l pe cel care avea să devină atât de celebru sub numele de Santa Claus (Moş Crăciun). Santa Claus era îmbrăcat într-o tunică roşie, îmblănită, purta o centură lată de piele şi avea o barbă albă şi stufoasă. Norman Rockwell l-a pictat pe Santa Claus pentru publicaţia Saturday Evening Post, în anul 1931. Imaginea cea mai răspândită astăzi este cea realizată de către Haddon Sundblom, în acelaşi an, în contextul unei promoţii susţinute de compania Coca-Cola. Moş Crăciun a ajuns să fie asociat tot mai mult cu sărbătoarea religioasă a naşterii Domnului, fiind un personaj extrem de agreat. Cadourile lui Moş Crăciun au distras atenţia de la Cadoul pe care Dumnezeu l-a oferit omenirii în persoana Fiului Său.

http://www.semneletimpului.ro/revista/Taina-intruparii-36.html

Pedepsește Dumnezeu chiar și atunci când ne cerem iertare?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME

Întrebare:

Vin cu o mică întrebare la care caut demult răspuns: atunci când nu eram pocăiți și păcătuiam, Dumnezeu ne pedepsea pentru păcatele noastre, acum când sunt pocăit si păcătuiesc, dar îmi cer iertare pentru fărădelegile mele, Dumnezeu mă va pedepsi ?

 Cel născut din nou nu poate duce un mod de viață păcătos

Trebuie să facem diferență între a duce un mod de viață păcătos și păcat accidental. În prima sa epistolă, apostolul Ioan scrie că cei născuți din Dumnezeu nu păcătuiesc și nu pot păcătui. Timpul verbului în limba greacă este prezent și arată o acțiune continuă, care a început în trecut și continuă în prezent, adică arată la un mod de viață. Ceea ce a vrut să spună apostolul Ioan a fost că cel născut din Dumnezeu nu duce un mod de viață păcătos și nici nu poate duce un mod de viață păcătos.

Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege. Şi ştiţi că El (Domnul Isus) S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat. Oricine rămîne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut. Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuş este neprihănit. Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămînţa Lui rămîne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. (1 Ioan 3:4-10)

Dacă cineva a intrat în Noul Legământ cu Domnul Isus și, totuși, duce un mod de viață păcătos, el se înșală singur și nu va moșteni Împărăția lui Dumnezeu:

Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru. (1 Corinteni 6:9-11)

Totuși, noi trăim într-o fire păcătoasă și, dacă nu veghem, putem să păcătuim.

Dacă omul nu a vegheat și a păcătuit, dar își recunoaște greșeala, Dumnezeu este credincios și drept ca să-l ierte, însă aceasta nu-l scutește pe om de pedeapsă

Autorul epistolei către evrei le scrie destinatarilor că ei încă nu s-au împotrivit păcatului până la sânge (adică nu au murit total față de păcat) și Dumnezeu îi pedepsește pentru binele lor ca să-i aducă la desăvârșire. Autorul compară disciplinarea lui Dumnezeu cu disciplinarea aplicată de părinți copiilor. Noi, ca și părinți, aplicăm copiilor noștri pedeapse diferite în dependență de împrejurări: dacă copilul a făcut un lucru cu privire la care nu a fost avertizat și nu a știut că acest lucru nu trebuia să-l facă, pedeapsa pe care o aplicăm este minimă sau chiar putem să scutim copilul de pedeapsă și să ne limităm doar la o avertizare, dar dacă copilul a fost avertizat și, totuși, a greșit, atunci noi îl iertăm, dar îi aplicăm pedeapsa ca să-i fie de învățătură pentru viitor ca să nu mai greșească. Tot astfel și Dumnezeu aplică pedeapsa pentru binele nostru:

Uitaţi-vă, dar, cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-aţi împotrivit încă pînă la sînge, în lupta împotriva păcatului. Şi aţi uitat sfatul, pe care vi-l dă ca unor fii: ,,Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima cînd eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sînteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sînteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atît mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor şi să trăim? Căci ei în adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii. (Evrei 12:3-11)

Dacă omul nu realizează că ceea ce face el nu este bine înaintea lui Dumnezeu, va fi pedepsit de Dumnezeu, ca să nu fie osândit o dată cu lumea

Dacă cineva, fiind născut din nou, nu veghează asupra sa și face lucruri care nu-I plac lui Dumnezeu sau care l-ar putea duce în păcat, Dumnezeu îl pedepsește ca să-l oprească din căile lui. De altfel, Cina Domnului ne-a fost lăsată ca o amintire a legământului în care am intrat cu Domnul Isus și un timp în care să ne cercetăm dacă suntem credincioși legământului. Despre aceasta le scrie apostolul Pavel sfinților din Corint în prima sa epistolă (1 Corinteni 11:20-34)

Apostolul le scrie că dacă ei nu se vor cerceta singuri (nu-și analizează viața în lumina Scripturilor), atunci îi va judeca Dumnezeu ca să-i oprească din calea lor greșită. Când Dumnezeu judecă pe cineva, pentru început trimite neputință: omul devine neputincios. Dacă omul nu înțelege că aceasta este o avertizare din partea lui Dumnezeu și nu se cercetează ca să se schimbe, Dumnezeu îi trimite boală. Dacă nici așa omul nu înțelege mesajul lui Dumnezeu că trebuie să se pocăiască, Dumnezeu îi timite moartea fizică (nu puțini dorm). De ce? Ca să-i scape de pedeapsa veșnică (să nu fie osândiți o dată cu lumea).

Pentru că, oridecîteori mîncaţi din pînea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, pînă va veni El. De aceea, oricine mănîncă pîinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sîngele Domnului. Fiecare să se cerceteze ,dar,pe sine însuşi şi aşa să mănînce din pînea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănîncă şi bea, îşi mănîncă şi bea osînda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. Din pricina aceasta sînt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar cînd sîntem judecaţi, sîntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osîndiţi odată cu lumea. (1 Corinteni 11:26-32)

http://moldovacrestina.md/Raspunsuri-din-Biblie/pedepseste-dumnezeu-chiar-si-atunci-cind-ne-cerem-iertare.html

Ungerea cu untdelemn – care este semnificația ?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME

Întrebare:

Când m-am îmbolnăvit, mulți din slujitorii Bisericii insistau asupra faptului să-mi facă ungere cu undelemn. Eu, însă, nici până acum nu pot înțelege de ce se pune un accent atât de mare pe acest ritual. Doar, dacă eu am o relație intimă cu Dumnezeu și dacă este voia Lui, atunci El mă va vindeca și fără nevoia unei ungeri cu untdelemn. În ce constă însemnătatea ungerii cu untdelemn? 

ungerea cu untdelemn, Iacov 5:14

Presupun că întrebarea dumneavoastră se bazează pe textul din epistola lui Iacov 5:14. Pentru a vă da un răspuns, haideţi mai întâi să vedem ce spune acest text:

Iacov 5:13-16

13 Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inimă ssbună? Să cânte cântări de laudă! 14 Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemnîn Numele Domnului. 15 Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. 16 Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. (Iacov 5:13-16)

Ceea ce vedem foarte clar din acest text sunt următoarele adevăruri:

  1. Ungerea cu untdelemn este folosită în contextul bolii.
  2. Bolnavul trebuie să cheme prezbiterul bisericii, care îl va unge şi se va ruga pentru vindecarea lui.
  3. Textul nu specifică ce parte a trupului trebuie unsă cu untdelemn.
  4. Ungerea trebuia făcută în Numele Domnului Isus.
  5. Acest pasaj vorbeşte mai mult despre rugăciune decât despre untdelemn. Special am însemnat cuvintele care se repetă în aceste versete. După cum vedeţi, cuvântul rugăciune se repetă cel puţin de 5 ori în doar 4 versete. Pe când ungerea cu untdelemn este menţionată doar o singură dată.
  6. Atât rugăciunea, cât şi ungerea trebuie făcute în Numele Domnului.
  7. Accentul în acest text cade pe rugăciunea făcută cu credinţă, nu pe ungere.
  8. Totuşi, Cel ce dă vindecarea nu este ungerea cu untdelemn şi nici măcar rugăciunea, ci Domnul (v. 15)
  9. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav (v.15)
  10. Bolnavul, dacă a făcut păcate, trebuie să şi le mărturisească dacă doreşte să primească vindecarea.

Înainte ca să mergem mai departe, presupun că cineva poate să nu înţeleagă,

Ce înseamnă “Untdelemn”

Cuvântul tradus în limba română “Untdelemn” este grecescul “elaion” care înseamnă – ulei de măsline. Acest cuvânt este folosit de aproximativ 200 de ori în Vechiul şi Noul Testament.

Să privim mai întâi,

Care este însemnătatea ungerii cu untdelemn în Vechiul Testament 

Cele mai multe referinţe biblice cu privire la untdelemn, le găsim în Vechiul Testament. Folosirea uleiului de măsline a avut o întrebuinţare foarte largă în poporul Israel. Acest ulei era folosit în aducerea jertfelor la templu, în aducerea darurilor de mâncare, în umplerea cădelnițelor preoţeşti care erau folosite la Cortul Întâlnirii.

Deoarece subiectul nostru se referă specific la ungerea cu untdelemn, în acest articol ne vom concerta asupra câtorva texte care nemărginit vorbesc despre ungerea cu undelemn.

  • Exodul 30:23-32 – Untdelemnul folosit pentru ungerea sfântă la Cortul Întâlnirii

În aceste versete untdelemnul de măslin era preparat într-un mod aparte. Şi anume:

23 „Ia din cele mai bune mirodenii: cinci sute de sicli de smirnă foarte curată, jumătate, adică două sute cincizeci de sicli, de scorţişoară mirositoare, două sute cincizeci de sicli de trestie mirositoare, 24 cinci sute de sicli de casia, după siclul Sfântului Locaş, şi un hin de untdelemn de măslin. 25 Cu ele să faci un untdelemn pentru ungerea sfântă: o amestecătură mirositoare, făcută după meşteşugul făcătorului de mir; acesta va fi untdelemnul pentru ungerea sfântă.(Exodul 30:23-25)

Aşa cum vedeţi, undelemnul din textul acesta nu era numai ulei de măslin curat, ci o amestecătură din cele mai bune mirodenii. În versetul 25, toate aceste mirodenii la un loc erau numite “untdelemn pentru ungerea sfântă”. Anume cu acest ulei trebuia uns Cortul şi toate vasele de la Cortul Întâlnirii. Apoi, la versetul 30 Dumnezeu spune aşa:

30 Să ungi de asemenea pe Aaron şi pe fiii lui şi să-i sfinţeşti, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. (Exodul 30:30)

Dumnezeu a interzis poporului Israel să mai producă pentru o altă întrebuinţare un astfel de untdelemn. Uleiul acesta era considerat sfânt şi nu era voie să ungă cu el nici un om, afară de preoţi şi elementele cortului întâlnirii.

32 Să nu se ungă cu el trupul niciunui om şi să nu faceţi un alt untdelemn ca el după aceeaşi întocmire; el este sfânt, şi voi să-l priviţi ca sfânt. (Exodul 30:32)

Acest ulei, despre care se vorbeşte în acest pasaj, nu are nici o legătură cu boala, ci cu sfinţirea. Prepararea lui era făcută într-un mod aparte.

  • 1 Samuel 16:13, 1 Împăraţi 1:39 – Untdelemnul este folosit pentru ungerea împăraţilor la tron. 

Atât David, cât şi Solomon au fost unşi ca împăraţi cu untdelemn.

  • Estera 2:12 – Folosit în scopuri cosmetice

Însemnătatea ungerii cu untdelemn pentru Estera a avut o semnificaţie cosmetică şi nici în cazul ei nu a fost folosit în contextul bolii. Înainte ca să intre pentru prima dată la împărat, 6 luni de zile Estera s-a uns cu untdelemn şi alte mirodenii mirositoare. Toate aceste elemente erau folosite pentru pregătirea ei, aşa ca să arate cât mai bine ,atunci când va veni în prezenţa împăratului. Psalmul 45:15 ne mai spune că untdelemnul înfrumuseţează faţa.

  • Psalmul 45:7 – O proorocie cu privire la Domnul Isus

7 Tu iubeşti neprihănirea şi urăşti răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarăşii Tăi de slujbă. (Psalmi 45:7)

Această proorocie cu privire la Domnul Isus o găsim confirmată şi în Noul Testament în epistola către Evrei 1:9 şi nici această ungere cu untdelemn nu are nimic de a face cu vindecarea unei boli.

  • Isaia 1:6 –Untdelemnul alină rănile

6 Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn, (Isaia 1:6)

Isaia descrie aici starea şi pedeapsa poporului Israel. El vorbeşte despre untdelemn ca şi leac alinător, un medicament ce poate alina rănile nestoarse şi nelegate ale poporului Israel.

Ce spune Noul Testament despre ungerea cu untdelemn? 

În Evanghelii şi epistole găsim mai puţine referinţe la untdelemn decât în Vechiul Testament.

Prima referinţă o găsim în Matei 25, dar ea nu se referă la ungerea cu untdelemn şi nici la boală, ci doar la uleiul din cădelnițele celor 10 fecioare. Prima referinţă în care vedem pe cineva fiind uns cu untdelemn, o găsim în,

  • Evanghelia după Marcu 6:13

Acest pasaj relatează cazul când Domnul Isus a trimis pe ucenicii Săi, doi câte doi, şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate. La versetul 12 şi 13 Scriptura spune aşa:

12 Ucenicii au plecat şi au propovăduit pocăinţa. 13 Scoteau mulţi draci şiungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau. (Marcu 6:12-13)

În contextul vindecării multor bolnavi ucenicii au folosit untdelemnul.

  • Evanghelia după Luca 10:25-37 – Pilda Samariteanului

În pasajul acesta Domnul Isus dă exemplul bărbatului Samaritean, care trecea pe drum şi a văzut pe omul bătut şi rănit stând jos. Samariteanului i s-a făcut milă de cest bărbat şi,

34 S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. (Luca 10:33-34)

Acest text arată foarte clar în ce scop a fost folosit untdelemnul şi anume ca să lege rănile celui bolnav. De asemenea înţelegem că pe timpul acela untdelemnul şi vinul erau folosite ca şi medicamente. Interesant este că şi la Isaia şi la Luca, untdelemnul este folosit pentru a lega rănile. Ucenicii în Marcu 6:13 au folosit untdelemnul pentru vindecarea multor bolnavi tot în aceeaşi perioadă a istoriei când a fost relatată şi pilda Samariteanului.

Mai este o referinţă la ungerea cu untdelemn în Noul Testament, şi anume când Domnul Isus era în casa lui Simon Fariseul.

  • Luca 7:44-46

Acolo a venit o femeie păcătoasă şi a uns picioarele Domnului Isus cu mir. Când Simon a început să cârtească în sinea lui, Domnul Isus i-a zis :

44 … „Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi Mi le-a şters cu părul capului ei. 45 Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. 46 Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. (Luca 7:44-46)

După cum vedeţi reproşul Domnului Isus nu are nimic de a face cu vindecarea sau cu boala.

Să ne întoarcem la Iacov 5:14 – Concluzie 

Dacă privim la acest text în contextul a tot ce am văzut, atunci înţelegem că ungerea din textul acesta, nu se referă la “ungerea împăratului, ungerea preotului, aducerea unei jertfe cu untdelemn, ungerea în context cosmetic, sau ungerea capului.” Pasajul se referă la o ungere în contextul vindecării de boală. Dacă suntem de acord cu aceasta, atunci trebuie să privim la toate textele Biblice care folosesc Untdelemnul în contextul bolii şi vindecării, ca mai apoi să putem trage concluziile necesare. Isaia 1:6 spune că undelemnul alină rănile, iar în Luca 10(care este contextul Noului Testament, în care se găseşte şi Iacov 5) vedem un caz practic cum undelemnul a slujit ca medicament pentru alinarea rănilor celui bătut. Dacă vorbim de cazul ucenicilor din Marcu 6:13, contextul nu ne spune că Domnul Isus le-ar fi poruncit să folosească untdelemnul pentru vindecarea bolnavilor. Mai degrabă putem crede că ucenicii au folosit această practică pentru că ea era bine cunoscută în societatea în care trăiau. Personal, nu am găsit nici o poruncă de la Dumnezeu, afară de Iacov 5:14, nici în Vechiul şi nici în Noul Testament, unde să ni se poruncească să ungem cu untdelemn pentru ca Dumnezeu să poată da vindecarea. De fapt şi în Iacov 5:14 dacă privim atent, vedem că accentul îndemnului/poruncii, nu cade pe ungere, ci pe rugăciune. Citiţi din nou versetul 14 şi vă veţi convinge.

Ungerea cu untdelemn nu este ceva magic. Secretul vindecării nu este untdelemnul, ci Numele Domnului care are putere să vindece orice boală. Dacă untdelemnul a fost folosit ca şi medicament, atunci astăzi avem şi alte medicamente care pot rezolva problema multor boli. Totuşi trebuie să înţelegem că Dumnezeu poate vindeca şi fără medicamente, dar totodată El nu le interzice. Căile Lui de vindecare sunt diferite, fie prin mâna medicului, fie prin medicament, fie în mod miraculos. Nu omul este secretul vindecării şi nici untdelemnul sau orice alt medicament, ci El care este Medicul Suprem şi Atotputernic. Să credem că vindecarea vine deoarece uleiul de măsline conţine ceva miraculos, sau simbolizează vindecarea, nu avem nici un suport Biblic pentru o astfel de interpretare.

Dumnezeu să ne dea sănătate la toţi.

http://moldovacrestina.md

Cere Dumnezeu Desavarsirea ?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, DILEME, EDITORIALE

 

Cand Dumnezeu a creat pe Adam si Eva, ei erau desavarsiti. Cand spun aceasta ma gandesc in primul rand la faptul ca ei se bucurau de privelegiul de a sta  fata in fata cu Creatorul lor. De altfel, cum ar fi putut sa stea in prezenta Lui daca nu ar fi fost asa? Cand omul a iesit din mana Creatorului, corpul sau era desavarsit si se bucura de o sanatate deplina. Facultatile mintale reflectau desavarsirea creatorului sau, iar spiritual nu exista nimic care sa-I impiedice a intelege voia si caracterul lui Dumnezeu.  Pana inspirata ne spune ca: “Dumnezeu la creat pe om desavarsit si sfant” (3T 162) “El a dat omului trasaturi nobile de character, fara inclinatii spre rau”. (PP. 49)

Pacatul insa, a adus  nu numai dezastru pe planeta razvratita, dar in primul rind a adus ceva mai dureros –  despartirea de Dumnezeu. De la pacatul lui Adam omul nu a mai putut sta fata in fata cu Creatorul sau niciodata. Da! Dumnezeu nu a incetat niciodata sa comunice cu omul, dar privelegiul de a sta fata in fata cu Dumnezeu a fost cred unul din cele mai mari pierderi ale omenirii. Cu cat insa istoria a inaintat cu atat acesta prapastie a crescut in dimensiunile ei  asa fel incat daca Avraam sau Moise mai puteau vorbi macar gura catre gura cu Dumnezeu,  astazi  aceasta nu se mai intampla si nu pentru ca Dumnezeu s-a indeprtat de noi,  ci pentru ca omul s-a indepartat atat de mult de Dumnezeu, incit lucrul acesta nu mai este posibil..

Prin jertfa Lui Isus, Dumnezeu a dorit nu numai sa refaca acesta  relatie de care se bucurau odata parintii nostrii,  El a trimis pe Fiul sau tocmai  pentru a restaura in om aceasta stare – desavarsirea pierduta la inceput.   “Prin jertfa Fiului Sau El a dorit ca noi sa intelegem ceva din dragostea Sa, dorind sa stearga urmele pacatului care minjise creaturile Sale, sa recastige ce fusese pierdut si sa restaureze  omul la curatia originala prin indreptatirea atribuita de Isus Hristos” (RH Nov. 8, 1892)

Despre subiectul acesta se predica mai putin  astazi si nu inteleg de ce. Cand eram copil se accentua foarte mult legea si am fost acuzati ca suntel legalisti, apoi parca ne-am rusinat si am imbratisat mai mult Harul, asa incat astazi vorbim din ce in ce mai putin despre acest subiect essential pentru mintuirea noastra… asa ca Harul ramane si pentru noi o tacita siguranta….

In ceeace urmeaza am cules din scrierile lui Elenn White urmatoarele citate care merita atentia noastra in aceste ultime zile. Retineti ca in scrierile dansei indreptatirea intotdeauna adduce dupa sine Sfintirea sau Desavarsirea.

 

 

 

 

Ce este desavarsirea!

“Noi suntem aici sa formam caractere pentru Cer” 3T 526.

“Este privelegiul fiecarui crestin sa creasca pina cand va ajunge la statura  de om deplin in Hristos Isus.” 5T 309.

“Sigiliul viului Dumnezeu va fi pus numai peste aceia care se aseamana cu Hristos in caracter.” RH May 21, 1895.

“Adevarata religie va conduce pe posesorul ei la desavarsire.” 3T 538.

“Perfectiunea era marca a tot ceeace Isus facea.”  Rh Apr. 7, 1904

“Poate ca noi dorim cu totii desavarsirea, insa adevaratii posesori ai ei o vor castiga pas cu pas prin cultivarea virtutilor pe care Dumnezeu le cere.” NBL Vol.1. Ed.Nr. 4. Vol.1 No. 28.

“Asa cum Dumnezeu este desavarsit in inalta lui sfera de actiune, tot asa omul poate fi desavarsit in sfera lui umana.’ CT 365.

“Desavarsirea caracterului crestin inseamna a umbla smerit cu Dumnezeu.” 4T. 337.

 

 

Cere Dumnezeu desavarsirea !

 

“Dorinta lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi este sa fim desavarsiti in El…dorinta Lui este  ca noi sa fim liberi de pacat”. ML 15: Bible Echo, Jan. 15, 1892.

“Dumnezeu doreste ca noi sa atingem standardul desavarsirii care a fost facut posibil pentru noi prin darul lui Hristos. MH 114.

“Desavarsirea de character pe care Dumnezeu o cere de la noi poate fi obtinuta numai devenind familiari cu Cuvantul Sau.” CT. 454.

 

 

“Lucrarea salvarii este una de co-parteneri. (co-partnership) o operatiune comuna. Trebuie sa existe cooperare intre Dumnezeu si pacatosul pocait. Aceasta este necesar pentru formarea unor principia drepte in characterul sau iar omul trebuie sa faca sfortari serioase pentru  a birui tot ce ar putea impiedica ajungerea la desavarsire. “AA. 482.

“La un pret infinit, cerul a pus la dispozitie totul pentru ca omul sa poata atinge desavarsirea caracterului.” RH may 5, 1896

“Idealul caracterului crestin este asemanarea cu Hristos…ar trebui sa se vada o lupta continua si un progress constant in inaintarea noastra spre desavarsirea caracterului.” CT 365.

 

A  fost cineva pe pamant desavarsit?

“Asemenea lui Enoh, asa trebuie sa fie sfintenia caracterelor acelora care vor fi rascumparati dintre oameni la a doua venire a lui Hristos.” GW. 54.

“Iosif a umblat cu Dumnezeu. El nu sa lasat inselat sa calce legea lui Dumnezeu, nici prin ispita nici prin amenintare.”  SR 103.

“Viata lui Daniel este un exemplu inspirat de adevarata sfintire.” SL 39.

“Pavel a purtat cu sine atmosfera cerului, toti acei care sau asociat cu el au simtit influienta unirii cu Hristos. Faptul ca viata lui exemplifica adevarul proclamat de el, avea o putere convingatoare.” AA 510.

“Caracterele lui Iosif si Daniel sunt exemple bune de urmat, insa Isus este modelul nostru desavarsit.” 5T 129.

 

 

Cum se obtine desavarsirea!

“ Nici un barbat, femeie sau tanar nu poate obtine desavarsirea caracterului  daca neglijeaza studierea Cuvantului Lui Dumnezeu” CSW 17 (Counsel on Sabath School work)

“Desavarsirea caracterului nu este posibila fara sacrificiul de sine.” 9T 53

“Desavarsirea este posibila numai prin supunerea totala a omului fata de vointa lui Dumnezeu.”  MH 131.

“Orice facultate cu care creatorul ne-a inzestrat ar trebui cultivata pina la cel mai inalt grad de desavarsire pentru a face tot binele de care suntem capabili.” RH Sept, 1884.

“Cind inima este gata sa asculte de Dumnezeu si cind noi depunem orice efort posibil in ascultarea  fata de El , Dumnezeu accepta aceasta dispozitie si effort al nostru ca fiind cel mai bun serviciu adus pentru El, completand deficientele noastre prin meritele lui.” ST June 16, 1898.

“Standardul pe care Hristos ni-l prezinta este desavarsirea in El, si prin meritele lui noi putem obtine aceasta.” L 102, 1899.

“Desavarsirea morala si spirituala este promisa tuturor acelora care cred in Harul si puterea lui Hristos.”  RH May 16, 1907

“Exercitarea milei in relatiile noastre cu altii este unul din cele mai eficiente cai care arata nivelul nostru de desavarsire, pentru ca numai aceia care umbla cu Hristos pot fi cu adevarat plini de mila.” ST May 2, 1902.

“Credinta care contempleaza zilnic sacrificiul lui Hristos, va asimila in suflet viata Lui.” DA 661.

http://articolecrestine.com

Până la urmă ce înseamnă pocăinţă?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, DILEME

Scriam ieri despre o pantă periculoasă a celor ce vor să fie pocăiţi şi aceasta este ispita de a fi pocăiţi de meserie. Meserie nu în sensul bun al cuvântului ci în sensul alterat de astăzi unde expresia „meseriaş” a căpătat mai degrabă valenţe de ironie, mândrie, slabă calitate şi superficialitate. Voi încerca astăzi să scriu despre ce înseamnă pocăinţa cu adevărat ca alternativă la o pocăinţă exterioară doar. Voi folosi în aceste sens anumite citate deja scrise (că doar nu reinventez roata) şi câteva notări personale că tot se numeşte blogul acesta şiwww.pocăitu.ro 🙂

Creştinul pe blogul său Dumnezeu este dragoste spunea bine că : „Din învăţătura Bibliei vedem ca pocăinţa este o condiţie absolut necesara pentru mântuire. De fapt, toţi proorocii din Vechiul Testament, Ioan Botezătorul, Isus și apostolii ne cer să ne pocăim. “De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 4:17 De fapt, în Biblie ni se spune că la începutul credinţei trebuie să fie pocăinţa. Deci e clar că pocăinţa este o condiţie necesară pentru toţi creştinii, indiferent de denominaţiune.

Dar totuşi ce înseamnă pocăinţa?

Găsim trei cuvinte greceşti în Biblie, care se referă cam la acelaşi lucru:

  1. metanoeo = schimbarea minții ( Luca 13:3 )
  2. metanoia = o reală schimbare a minții și a atitudinii față de păcat ( Matei 3:8, Luca 24:47).
  3. metamelomai = regret ca o consecinţă a păcatului ( Matei 27:3 )

Putem spune că pocăinţa este întoarcerea la Dumnezeu, întoarcere însoţită de o căinţa adâncă pentru viaţa trăită în păcat. Întoarcerea sinceră la Dumnezeu este mai mult decât o simplă exteriorizare a regretelor și schimbarea pe moment a comportării. Pocăinţa adevărată presupune “o înnoire a minții” și o schimbare totală a vieţii, pe termen lung. Ea presupune renunţarea la lucrurile care poate ne plac dar, care nu sunt plăcute in ochii lui Dumnezeu. Va trebui sa renunţi la bârfă, la a judeca oamenii, la orice lucru pe care Dumnezeu îl condamnă.

În primele teze pe care le-a publicat, Luther spunea că pocăinţa trebuie să fie un stil de viaţă care n-are nimic de a face cu ritualurile spovedaniei. Pocăinţa adevărată duce la modificarea firii tale până în cele mai mici aspecte.

Pocăinţa adevărată se manifestă vizibil in viaţa ta de zi cu zi, pentru că ea produce o viaţă nouă, total schimbată. Ea acţionează în primul rând la nivelul inimii și apoi produce efecte la nivelul exterior al comportării noastre. Faptul că respecţi nişte legi ( porţi batic, te închini cu mana stângă sau cu mâna dreaptă, etc) fără a avea o adâncă repulsie față de păcat, nu înseamnă absolut nimic. Gândiţi-vă cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul, oare nu aşa trebuie să ajungem si noi?

Primul pas înspre a te pocăi, este acela de a conştientiza, cu adevărat, starea de păcat în care te afli. Cum poţi realiza asta? Biblia ne spune că “prin lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3:20). Mai exact prin auzirea Cuvântului, prin citirea Cuvântului și autoexaminarea în lumina celor descrise acolo, putem să vedem dacă suntem păcătoşi sau nu. Nu exista păcat mare sau păcat mic, exista păcat si atât.

De aceea sfatul meu, este sa citiţi Biblia și să vă examinaţi în lumina celor scrise acolo. Sunt multe lucruri care nu sunt uşor de înţeles, de aceea este bine să mergeţi la o biserică și să cereţi sfatul unor oameni pregătiţi ( preoţi, pastori, etc). Însă nu luaţi niciodată de bun ce vă spun ei, ci treceţi totul prin filtrul Bibliei, iar dacă ce v-a spus acel om contrazice Biblia, atunci sigur acel om greşeşte.”

Pe de altă parte: „Mulţi înţeleg termenul de pocăinţă ca fiind “întoarcere de la păcat”. Însă aceasta nu este definiţia biblică a pocăinţei. În Biblie cuvântul “pocăinţa” înseamnă “schimbarea minţii”. De asemenea, Biblia ne vorbeşte că pocăinţa autentică va avea ca rezultat schimbarea faptelor (Luca 3:8-14; Faptele Apostolilor 3:19). Faptele Apostolilor 26:20 declară: “Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudeea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” Definiţia biblică completă a “pocăinţei” este schimbarea minţii care rezultă în schimbarea faptelor. ”( Got Questions Ministries )

Dacă ar fi să vorbim de o atitudine exterioară, de un anumit stil de vestimentaţie, de un anumit cult, de anumite obiceiuri, de anumite daruri, de o anumită vechime fără a vedea o schimbare a minţii faţă de păcat şi ce urăşte Dumnezeu, nu putem vorbi despre pocăinţă. Este adevărat că pocăinţa se vede prin fapte dar faptele pocăinţei sunt diferite de faptele religioase şi Galateni 5:22 în continuare ne lămureşte care sunt acele roade „vrednice” de pocăinţa noastră.

Fapte religioase, obiceiuri religioase, tradiţii religioase au toate culturile şi religiile mai mult sau mai puţin, dar faptele vrednice, faptele care decurg din pocăinţă le au doar cei pocăiţi, doar cei care au mintea schimbată şi transformată de umblarea în părtăşie cu Dumnezeu şi asta nu mai ţine de religii sau culte neapărat ci de relaţia personală cu Dumnezeu.

Doamne te rog să mă ajuţi ca să fiu un pocăit real, autentic şi faptele mele să mărturisească asta.

http://www.filedinjurnal.ro