Categorie: Duhul Sfânt

Semnificaţia termenului ruah în Vechiul Testament. În marea majoritate a pasajelor unde apare ruah, termenul este folosit cu un înţeles antropologic, descriind principiul vieţii in cele trei aspecte ale lui: fiziologic, psihologic şi spiritual. Aşadar, termenul poate fi tradus în aceste pasaje, după caz, prin suflare (sau respiraţie), suflet sau  duh (al omului).

În Geneza 2:7, sensul termenului este „suflare [ruah] de viaţă”. Despre Iov citim că el trăieşte atâta timp cât suflarea [ruah] lui Dumnezeu este în nările lui (Iov 27:3; 33:4; 34:14). Vorbind despre moartea semenilor săi, psalmistul afirmă că atunci când „suflarea [ruah] lor trece, se întorc în pământ” (Ps. 146:4; cf. Ps. 104:29). Atunci când omul este bolnav sau leşină, „suflarea” lui „se pierde” (Iov 17:1), dar se întoarce din nou ca o „a doua suflare” atunci când i se înviorează „duhul” (Jud. 15:19; 1 Sam 30:12; cf Gen. 45:27). Suflarea (ruah) tuturor oamenilor este în mâinile lui Dumnezeu (Iov 12:10; Isa. 42:5). Aşadar, traducerea corectă a textului din Geneza 6:3 este: „Suflarea mea nu va rămâne pururea în om”. Pentru că omul îi datorează suflarea (sau viaţa) lui Dumnezeu, Dumnezeu este numit „Dumnezeul duhurilor oricărui trup” (Num 16:22; 27:16).

Termenul ruah poate descrie şi starea de spirit (dispoziţia) sau atitudinea cuiva. Chiar dacă nu poate fi tradus în toate aceste cazuri prin „suflet”, referirea este fără îndoială la stări ale sufletului. Iată câteva exemple: Duhul (ruah) lui Caleb a fost diferit de cel al tovarăşilor săi (Num. 14:24). „Duhul” lui Sanherib descrie, de asemenea, o stare sufletească, o atitudine, care îl determină să acţioneze într-un anumit fel (2 Regi 19:7). Duhul (ruah) unei persoane poate fi „trist” (1 Regi 21:5; în Cornilescu, „inima”), „mâhnit” (Ps. 77:3) sau „zdrobit” (Isa. 57:15). Poate fi „potolit” (Prov. 17:27), „gelos” (Num. 5:7) şi „răbdător” („bun” în Cornilescu) sau „îngâmfat” (Ecl. 7:8).

Ceea ce caracterizează în mod unic viaţa umană nu este aspectul fizic al ei, ci cel spiritual. Spre deosebire de animale, „suflarea” i-a fost dată omului printr-un act creator al lui Dumnezeu (Gen 2:7 în contrast cu Gen 1:24). Ca rezultat, în adâncul fiinţei sale omul reflectă chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:26). El posedă inteligenţă şi îşi exercită autoritatea peste celelalte fiinţe. Aşadar, ruah poate face referire la „mintea” omului (Ezec. 11:5; 29:32). „Duhul” (ruah) lui Nebucadneţar s-a împietrit (Dan. 5:20). Ruah denotă partea imaterială, conştiinţa omului: „Duhul meu te caută înăuntrul meu” (Isa. 26:9); un om înţelept este „stăpân pe duhul său” (Prov 16:32; în Cornilescu, „stăpân pe sine”). Acest ruah este partea componentă a omului care asigură legătura dintre el şi divinitate. Este centrul asupra căruia acţionează Dumnezeu, împărţind omului viaţa divină. Prin proorocul Ezechiel,Dumnezeu îi spune lui Israel: „Vă voi da o inimă şi voi pune în voi un duh nou” (Ezec. 36:26). Un alt exemplu se găseşte în proorocul Ieremia: „Domnul a trezit duhul împăraţilor Mediei, pentru că vrea să nimicească Babilonul” (Ier 51:11).

Ruah ca Duhul lui Dumnezeu. Exemplul suprem de „personalitate spirituală” este Dumnezeu” (Isa. 31:3). Termenul Duhul Sfânt apare doar de trei ori în Vechiul Testament (Ps. 51:11, Isa. 63:10, 11), însă expresia Duhul Domnului apare mult mai frecvent, cuvântul ruah fiind folosit pentru Duhul lui Dumnezeu de 136 de ori (de ex, Gen. 1:2; Exod 31:3; Ps. 104:30; Iov 33:4; Gen. 6:3; Ps. 139:7-10; Ezec. 36:26, 27; Mica 3:8 etc). Ruah ca Duh al lui Dumnezeu poate avea o gamă largă de sensuri: „Suflarea” lui Dumnezeu poate fi un vânt puternic (Isa. 40:7; 59:19; cf. Num. 11:31). Cu un sens mult mai moderat, „duhul” Lui poate indica pur şi simplu o putere activă sau o dispoziţie a lui Dumnezeu: „Cine a cercetat Duhul Domnului şi cine L-a luminat cu sfaturile lui?” (Isa. 40:13). în cele mai multe cazuri, atât contextul cât şi analogia cu texte din Noul Testament indică faptul că ruah-ul divin esteDuhul Sfânt.

Rolul Duhului Sfânt în actul creaţiei. Rolul Duhului în creaţie a fost acela de a da formă materiei deja existente, de a declanşa viaţa care exista în stare latentă în materie, şi de a imprima o direcţie de dezvoltare vieţii şi de a o dirija spre destinul pregătit de Dumnezeu Deşi totul era acoperit de întuneric, Dumnezeu era la lucru. Prin Duhul lui Dumnezeu mişca deasupra apelor (Gen. 1:2), starea de haos a universului material a fost îndreptată o stare superioară a existenţei. Apele adânci au fost stârnite, şi din această mişcare a Duhului deasupra apelor a apărut viaţa. Duhul este asociat cu darul vieţii şi cu fiecare nou început Dumnezeu a suflat în nările lui Adam, şi ţărâna a prins viaţă (Gen. 2:7). Nu ar exista nici o formă de viaţă, dacă viaţa n-ar fi fost insuflată de Duhul vieţii. Duhul este, într-adevăr, dătător de viaţă.

Utilizarea numelui Elohim pentru Dumnezeu în naraţiunile care tratează despre Creaţie este un argument în plus că Duhul Sfânt s-a implicat în actul creaţiei. Termenul Elohim este tradus de regulă cu „Dumnezeu”. Cu toate că este un plural, întotdeauna verbele utilizate împreună cu acest cuvânt iau forme la singular. Numele plural pentru Divinitate. Elohim, apare în Geneza 1:1, iar Duhul Sfânt este menţionat în versetul următor. Atât pluralitatea numelui cât şi proximitatea menţiunii Duhului şi a activităţii Sale indică ca claritate faptul că Duhul Sfânt a fost activ în actul Creaţiei.

Rolul Duhului Sfânt în crearea omului este revelat chiar din primul text biblic ca privire la acest act. în Geneza 2:7, Duhul apare implicit ca agent al creării: ,Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut, astfel, un suflet viu”. în Iov 33:4, suflarea lui Dumnezeu este identificată cu Duhul lui Dumnezeu: ,,Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Preaînalt îmi dă viaţă”. Participarea Duhului Sfânt în Creaţie poate fi dedusă şi din pluralul folosit în Geneza 1:26-27: „ Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră „. în Iov 34:14, Elihu arată că dacă Dumnezeu „Şi-ar lua înapoi Duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână „.

Duhul şi poporul lui Dumnezeu. Pentru a duce la îndeplinire scopurile lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a lucrat nu numai cu conducătorii poporului, cu profeţii şi cu regii, ci chiar şi cu oameni de rând, demonstrându-Şi astfel suveranitatea Sa. Astfel, în decursul istoriei poporului Israel, Duhul Sfânt a venit peste anumiţi bărbaţi, influenţând prin ei soarta întregului popor.

Faraon recunoaşte că Duhul lui Dumnezeu este în Iosif: „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu? … Dumnezeu ţi-a făcut de cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput şi atât de înţelept ca tine” (Gen 41:38, 39). Pentru Iosif, posedarea Duhului Sfânt însemna înţelepciune şi o capacitate de a vedea lucrurile spirituale.

La construirea Cortului întâlnirii, era nevoie de revelaţie divină şi de abilităţi speciale din partea celor care conduceau lucrarea de facere a cortului (Exod 25-31). în acest scop, Duhul Sfânt care i-a umplut pe Beţaleel şi Oholiab, i-a înzestrat cu înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări (Exod 31:3, cf. 35:31), cât şi cu darul de a-i învăţa pe alţii (Exod 35:34). Dar nu numai cei doi au fost înzestraţi de Duhul Sfânt cu capacităţi deosebite.

Duhul Sfânt şi conducătorii lui Israel. în perioada Vechiului Testament, Duhul Sfânt s-a manifestat cu precădere prin conducătorii poporului Israel. Faptul că Moise conduce poporul prin Duhul lui Dumnezeu (ruah yhwh) este transparent pe tot parcursul Pentateuhului, dar este exprimat clar în Numeri 11 şi Isaia 63:7-14. Toate rolurile de conducere – pe care le-a avut Moise ca judecător, dătător al legii, prooroc, mijlocitor, făcător de minuni – au fost îndeplinite cu succes, datorită prezenţei Duhului lui Dumnezeu în el. De o împuternicire din partea Duhului au avut nevoie şi cei şaptezeci de bătrâni ai lui Israel care l-au ajutat pe Moise să conducă poporul (Num 11:16-29). Dumnezeu a pus peste ei acelaşi Duh care era şi peste Moise, fapt care a fost pus în evidenţă prin faptul că cei şaptezeci de bătrâni au început să proorocească. Acesta este primul text în Sfintele Scripturi care subliniază aspecte relevante şi esenţiale cu privire la împuternicirea făcută de Duhul Sfânt: 1) în primul rând, reiese din text faptul că lucrarea lui Dumnezeu se poate înfăptui numai de persoane împuternicite de Duhul Sfânt. 2) în al doilea rând, textul arată că Duhul Sfânt nu este o prerogativă a conducătorilor de frunte ai poporului, ci este la îndemâna tuturor celor care sunt activi în lucrarea Domnului. 3) în al treilea rând, textul arată că coborârea Duhului lui Dumnezeu peste oameni este însoţită de manifestări supranaturale, în cazul de faţă manifestarea fiind proorocia.Descrierea acestui eveniment în Numeri 11, cât şi aşezarea lui în această carte, sugerează că trebuie privit ca un prototip a ceea ce se aşteaptă de la toţi cei care sunt angajaţi în lucrarea lui Dumnezeu. Principiile care pot fi scoase din acest text sunt, deci, normative pentru orice conducător al poporului lui Dumnezeu. Apoi, dorinţa exprimată de Moise ca întregul popor al Domnului să fie împuternicit pentru lucrare de către Duhul Sfânt, nu doar conducătorii, trebuie văzută în lumina proorociei lui Ioel despre o revărsare generală a Duhului în zilele de pe urmă.

Despre Iosua, succesorul lui Moise, se afirmă în cartea Deuteronom că „a fost plin de duhul înţelepciunii căci Moise îşi pusese mâinile peste el” (34:9). Este foarte important să reţinem că Iosua a posedat Duhul înainte de momentul selectării lui pentru a sluji în rolul de conducător al poporului. înseamnă că „duhul înţelepciunii” pe care I-a primit la învestirea lui în lucrare nu a fost Duhul Sfânt, ci un dar suplimentar, o înzestrare de natură spirituală, prin care a fost abilitat să conducă poporul.

În cartea Judecătorilor, Duhul lui Dumnezeu nu este niciodată prezentat doar ca o influenţă care vine de la un Dumnezeu îndepărtat. Dumnezeu, prin Duhul Său, a fost mereu aproape de poporul său, lucrând prin oameni pentru a izbăvi pe poporul său. Această operare a Duhului Sfânt în domeniul natural este caracteristică pentru Vechiul Testament, în comparaţie cu Noul Testament, unde Duhul Sfânt are un rol minor în astfel de evenimente.

Cu toate că instituţia monarhiei în Israel a fost întemeiată împotriva voinţei lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a acţionat, totuşi, în popor şi prin faptul că S-a manifestat în viaţa împăraţilor săi. Astfel, când Saul şi David au fost unşi ca împăraţi, este menţionat şi Duhul Sfânt. Duhul este agentul activ în ritualul de ungere cu untdelemn; untdelemnul nu conţine nici o putere magică, fiind doar un simbol al prezenţei Duhului Sfânt. Totuşi, în ambele cazuri, acţiunea simbolică de turnare a untdelemnului a fost urmată de manifestarea Duhului în viaţa lor. în cazul lui Saul, manifestarea supranaturală a fost proorocia (1 Sam. 10:6, 9). Această manifestare era semnul că Duhul Domnului era peste Saul, ca împărat al lui Israel şi că el era alesul Domnului sau „unsul Domnului”. Aceeaşi funcţie de confirmare a avut-o venirea Duhului şi peste David, dar în cazul lui a lipsit manifestarea supranaturală.

Duhul Sfânt nu a fost implicat în viaţa poporului Israel doar prin faptul că a lucrat în viaţa conducătorilor săi, ci şi prin faptul că Se împotriveşte oricărui alt duh potrivnic planurilor lui Dumnezeu cu Israelul. în Zaharia 4:6,7, Domnul spune: ,,Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul meu — zice Domnul oştirilor. ” Atunci când slujitorii lui Dumnezeu sunt sub puterea Duhului, nici o putere nu poate împiedica planurile lui Dumnezeu cu poporul său.

În perioada Vechiului Testament, darul Duhului lui Dumnezeu nu a fost acordat întregului popor. Duhul a venit peste anumite persoane chemate la o slujbă specială. Nici chiar peste aceşti conducători ai poporului Duhul nu „S-a odihnit” cu caracter permanent. El a fost perceput ca o influenţă divină care se cobora peste o anumită persoană apoi se retrăgea.

Pe tot parcursul Vechiului Testament, dorinţa lui Moise ca tot poporul să primească Duhul lui Dumnezeu a rămas neîmplinită. Ziua aceea aştepta de partea cealaltă a istoriei omenirii, în epoca Bisericii. în Vechiul Testament, Duhul S-a coborât peste un număr limitat de oameni cu scopul de a-i înzestra cu abilităţi pentru anumite slujbe speciale. Cei care au primit Duhul au fost de obicei lideri. Israelitul de rând nu a beneficiat de prezenţa nemijlocită a Duhului în viaţa sa, sau de puterea Lui.

Prin Duhul Sfânt, proorocul Isaia (61:1-2) a anunţat faptul că, într-o zi, Duhul Domnului se va odihni peste Mesia şi îl va unge să predice Evanghelia celor săraci, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească robilor de război slobozenia şi să proclame anul de îndurare al Domnului. Această profeţie s-a împlinit la botezul lui Isus, când Duhul S-a coborât peste El pentru a-L împuternici pentru misiunea pe care o inaugura cu acea ocazie (Mat. 3:16 etc; cf. Luca 4:18, 19). Ioel, pe de altă parte, prooroceşte că în zilele de pe urmă Domnul îşi va turna Duhul Său peste tot poporul (Ioel 2:28), tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, bogaţi si săraci. Proorocia s-a împlinit în Ziua Cincizecimii, aşa cum a afirmat Petru în Fapte 2:17. Tot Petru spune că revărsarea Duhului va continua dincolo de Ziua Cincizecimii (Fapte 2:39).

http://www.crestinul.ro/

Ca şi în Vechiul Testament, mai multe pasaje din Noul Testament îl prezintă pe Duhul Sfânt ca agent al regenerării. Dar activitatea Duhului Sfânt în viaţa unei persoane începe înainte de regenerarea acesteia. Unii autori susţin că prima lucrare a Duhului Sfânt în viaţa unui credincios este pocăinţa, urmată de naşterea din nou, sfinţirea şi botezul cu Duhul Sfânt. Trebuie precizat însă că nu există o bază biblică pentru afirmaţia că pocăinţa este lucrarea Duhului Sfânt. Dimpotrivă, există puternice argumente biblice prin care se poate susţine că pocăinţa este responsabilitatea exclusivă a omului. Singura activitate soteriologică a Duhului înainte de naşterea din nou este dovedirea vinovăţiei lumii, respectiv, a omului. Isus le spune ucenicilor că, atunci când va veni Paracletul, „El va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata (Ioan 16:8). Verbul folosit aici de apostolul Ioan (elegchein) poate fi tradus atât prin „a dovedi pe cineva vinovat” cât şi „a convinge pe cineva de vinovăţie „. Aşadar, grupul de cuvinte „va dovedi lumea vinovată …” din traducerea Cornilescu, deşi corect tradus, poate fi înlocuit pentru nuanţare cu „va convinge lumea că este vinovată …” Pocăinţa nu este menţionată în acest text, iar în restul Noului Testament unde este menţionată ea este ori poruncită (Mat. 3:2,11; 4:17; Marcu 1:15; Fapte 2:38; 3:19; 8:22; 17:30; 26:20; Rom. 2:4; cf. Luca 24:47; Fapte 20:21), ori prezentată ca o responsabilitate a omului (Mat. 11:20; 21:32; Marcu 6:12; Lc 5:32; 13:3, 5; 15:7; 16:30; 2 Pet. 3:9; cf. Tit 2:11,12).

Există doar trei pasaje biblice unde găsim într-adevăr afirmaţia că Dumnezeu dă pocăinţa lui Israel (Fapte 5:31), Neamurilor (Fapte 11:18) şi celor potrivnici (2 Tim. 2:25). Dar printre multele sensuri ale verbului „a da” (didâmi), folosit în aceste pasaje, este şi acela de „a permite”, „a lăsa”, „a da posibilitatea”. Având în vedere faptul că, în propovăduirea lor, apostolii au fost atât de categorici arătând că pocăinţa este responsabilitatea omului, poruncind chiar pocăinţa prin autoritatea pe care au avut-o de la Duhul Sfânt, nu putem înţelege verbul „a da” în aceste versete decât cu sensul de „a permite”, „a da posibilitatea”. Aşadar, în aceste pasaje, Luca şi Pavel nu spun altceva decât că Dumnezeu dă lui Israel, Neamurilor şi celor potrivnici posibilitatea să se pocăiască.

Dumnezeu nu dă nimănui pocăinţa în sensul că îl forţează pe om să se pocăiască. Pocăinţa, repetăm, este responsabilitatea exclusivă a omului. Ceea ce face Duhul Sfânt este ca, într-o etapă premergătoare pocăinţei, să-i arate omului starea sa de păcat şi, astfel, să-1 ajute să realizeze nevoia de pocăinţă. Dacă am susţine că Duhul îi dă unuia pocăinţa, în sensul de a o stârni, atunci am transfera responsabilitatea pocăinţei de pe om pe Duhul Sfânt şi am fi obligaţi să acceptăm doctrina predestinării. în actul mântuirii, Dumnezeu şi omul acţionează alternativ, fiecare în baza acţiunii precedente întreprinse de celălalt. Iniţiativa o are, însă, Dumnezeu şi, de aceea, toate acţiunile care conduc la mântuire, atât acţiunile omului cât şi cele ale lui Dumnezeu, sunt expresii ale harului lui Dumnezeu. Elementele procesului de convertire şi mântuire (ordo salutis) a unui om sunt următoarele:

 

1) Dumnezeu: predicarea Evangheliei şi, prin ea, dovedirea lumii ca fiind păcătoasă;

2) Omul: credinţa şi pocăinţa;

3) Dumnezeu (Duhul Sfânt): naşterea din nou;

4) Omul: mărturisirea credinţei în botezul în apă;

5) Dumnezeu: botezul cu Duhul Sfânt (adică umplerea/împuternicirea cu Duhul Sfânt);   

   6) Omul asistat de Duhul Sfânt: sfinţirea.

 

Naşterea din nou în Evanghelia după Ioan. Prima expunere a învăţăturii cu privire la naşterea din nou în Noul Testament se găseşte în Evanghelia după Ioan, ca parte a dialogului dintre Isus şi Nicodim (Ioan 3:1-21). Subiectul principal al conversaţiei este legat de condiţiile care trebuie îndeplinite pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. O primă afirmaţie pe care o face Isus este: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu ” (3:3). întrucât „naşterea din nou” a fost înţeleasă de Nicodim ca o referire la naşterea fizică, Isus repetă ideea, formulând-o însă diferit, astfel încât interlocutorul Său să înţeleagă: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu ” (3:5). O primă observaţie care poate fi făcută este că Ioan identifică naşterea din nou sau de sus cu naşterea din apă şi din Duh. Singura sursă, cauză şi origine a „naşterii de sus” este Duhul Sfânt. Numai Duhul Sfânt poate acţiona asupra duhului omului, lucrarea fiind în întregime opera lui Dumnezeu. Nici un act fizic săvârşit de vreun om nu poate realiza ceea ce face Duhul lui Dumnezeu. Naşterea din nou începe cu „zămislirea”, ca să ne exprimăm aşa, când Duhul lui Dumnezeu îl convinge pe om de păcat. Apoi, în baza pocăinţei omului, începe procesul de regenerare, de creare a unui om nou (comparabil cu „formarea intrauterină” a plodului). Punctul terminus al acestui proces de creare a omului nou, proces care poate fi mai scurt sau mai de durată, este cunoscut ca „naşterea din nou” sau „naşterea de sus” şi coincide, de regulă, cu botezul în apă. Chiar dacă lucrarea Duhului a început în viaţa omului mai înainte, prin acea „zămislire” şi „formare”, Duhul îl „naşte din nou” pe credincios numai în momentul în care acesta îşi exprimă credinţa în Dumnezeu şi în Isus Hristos ca Mântuitor, în apa botezului. Numai atunci devine omul membru al Trupului lui Hristos – Biserica.

O altă precizare foarte importantă este că Duhul nu produce naşterea din nou datorită ritualului pe care-l înfăptuieşte credinciosul; aceasta are loc datorită credinţei pe care credinciosul o mărturiseşte în apa botezului. Cu toate acestea, botezul este însă foarte important atât pentru simbolistica lui bogată cât şi pentru faptul că este cadrul stabilit de Dumnezeu în care cel convertit îşi mărturiseşte credinţa. De aceea, botezul în apă este o condiţie a mântuirii (Marcu 16:16; Fapte 2:38).

Naşterea din nou în epistolele apostolului Pavel. Unul dintre pasajele controversate din scrierile pauline cu privire la activitatea Duhului în procesul convertirii este referirea la aşa-zisul „botez al Duhului Sfânt” din 1 Corinteni 12:13: ,Noi toţi, în adevăr, am fostbotezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup … şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh „. Acesta este singurul loc din scrierile pauline unde apostolul foloseşte sintagma „botezat în Duhul”. La prima vedere, cuvintele apostolului Pavel par să facă referire la botezul cu Duhul Sfânt. Textul menţionează însă un botez efectuat „de către Duhul” sau „în Duhul” (ambele traduceri sunt posibile) prin care credinciosul este încorporat în Trupul lui Hristos. Adevărul foarte important pe care îl subliniază aici Pavel este faptul că fiecarecredincios este primit în Trupul lui Hristos nu printr-un ritual, ci printr-o experienţă spirituală, indiferent dacă aceasta este efectuată de către Duhul sau este rezultatul faptului că credinciosul a fost „scufundat” în Duhul.

Indiferent de traducerea adoptată, este evident că Pavel se referă în acest pasaj la naşterea din nou. Nu trebuie să ne surprindă faptul că Pavel se simte liber să folosească sintagma „botezat în Duhul” cu un alt sens decât cel pe care îl găsim în scrierile lui Luca.Contactul limitat al apostolului Pavel cu tradiţia palestiniană a creştinismului, formarea lui deosebită ca fariseu, cât şi libertatea cu care foloseşte alţi „termeni tehnici” într-un mod unic (e.g. apostol, Gal. 1:19) pot explica modul distinct în care el utilizează expresia aici.

Spre deosebire de prima propoziţie a versetului unde se subliniază rolul Duhului în convertire, cea de-a doua propoziţie pare să ne poarte într-o direcţie diferită. Pe lângă faptul că creştinii din Corint au fost „botezaţi în Duhul”, ei au mai fost şi „adăpaţi” cu acelaşiDuh. Există indicii că metafora adăpării din acest verset se referă la o împuternicire de tip harismatic: Utilizarea verbului „am fost adăpaţi”, introduce ideea de umplere. Este greu de crezut că Pavel nu a făcut aluzie la daruri spirituale când a scris despre „saturarea cu Duhul”. Posedarea harismelor este un sinonim pentru umplerea cu Duhul. Printre altele, apa a fost înţeleasă ca un simbol al Duhului harismatic, în special în pasajele unde sunt descrise imagini care zugrăvesc ideea de revărsare şi saturare (cf. Ioan 4:10, 14; 7:37-39). Tocmai aceasta este conotaţia pe care o are verbul a adăpa şi cuvintele care provin din aceeaşi rădăcină (cf. Mat. 7:25 şi par.; Ioan 7:38; Apoc. 12:15; torent, revărsare). în plus, o interpretare harismatică a ultimei propoziţii din acest verset se încadrează foarte bine în contextul imediat care tratează despre darurile spirituale pe care le dă Duhul.

În concluzie, intenţia lui Pavel în 1 Corinteni 12:13 a fost aceea de a sublinia faptul că unitatea bisericii din Corint s-a bazat atât pe sursa comună a mântuirii lor („botezaţi de un singur Duh”) cât şi pe sursa comună a manifestărilor lor harismatice („adăpaţi dintr-un singur Duh”). De fapt, sursa a fost aceeaşi, întrucât Cel care a lucrat la mântuirea lor şi care le-a împărţit darurile spirituale a fost acelaşi Duh. Aşadar, în 1 Corinteni 12:13, găsim atât lucrarea lăuntrică a Duhului în convertire prin care el îi integrează pe noii convertiţi înTrupul lui Hristos, dar şi experienţa ulterioară a umplerii cu Duhul Sfânt, prin care noilor membri ai Bisericii li se dă Duhul ca un dar suplimentar. Celălalt text major din epistolele apostolului Pavel care tratează despre rolul Duhului Sfânt în naşterea din nou este Tit 3:5-6: „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire ci, datorită îndurării Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt pe care I-a vărsat din belşug peste noi”. Dacă unii teologi interpretează acest pasaj ca o referire atât la naşterea din nou cât şi la botezul cu Duhul Sfânt, acesta din urmă fiind definit de sintagma „înnoirea făcută de Duhul Sfânt”, noi susţinem că textul nu se referă decât la naşterea din nou. Traducerea corectă a textului grecesc este: „El ne-a mântuit… prin spălarea naşterii din nou şi a înnoirii, [spălare] înfăptuită de Duhul Sfânt”. Conform acestei traduceri, „naşterea din nou” şi „înnoirea” depind în egală măsură de substantivul „spălare”, iar „spălarea” este înfăptuită de Duhul Sfânt. Interpretarea face trimitere la o curăţire care este completamente spirituală (cf. 1 Cor. 6:11).

Având în vedere faptul că „naşterea din nou” şi „înnoirea” exprimă idei similare, înţelegem aceşti doi termeni ca referindu-se la două aspecte complementare ale activităţii mântuitoare a Duhului. Astfel, primul termen se referă la activitatea Duhului de regenerare (vezi „făptura cea nouă” din 2 Cor. 5:7), pe când cel de-al doilea termen se referă la reînnoirea permanentă a vieţii prin Duhul (cf. 2 Cor. 4:6; Rom. 6:4; 12:2; 8:1-17) şi poate chiar la o împărţire constantă a Duhului (cf. 1 Tes. 4:8). în dogmatică, cei doi termeni corespund regenerării şi sfinţirii (cf. 1 Cor. 6:11).

În concluzie, rolul Duhului Sfânt în naşterea din nou este subliniat cu precădere în scrierile apostolilor Ioan şi Pavel. Pneumatologia lui Luca prezintă o singură faţetă a lucrării Duhului Sfânt, şi anume, rolul Duhului de a împuternicii pe credincios pentru a-şi duce la îndeplinire mandatul de martor al Evangheliei; aspectul soteriologic al lucrării Duhului nu este deloc subliniat de acest evanghelist. Atât apostolul Pavel cât şi apostolul Ioan îl prezintă pe Duhul Sfânt ca agentul divin care, în baza lucrării mântuitoare a lui Hristos, crează „făpturi noi”, reînnoieşte şi întreţine viaţa spirituală a credincioşilor.

http://www.crestinul.ro/

Rolul Duhului Sfânt în naşterea lui Isus. Doi din cei patru evanghelişti îl prezintă pe Duhul Sfânt ca agent al zămislirii lui Isus. Evanghelistul Matei relatează: „Iar naşterea lui Isus Hristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; şi înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt… Dar pe când se gândea el [Iosif] la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: «Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale»” (Mat 1:18, 20-21). Relatarea lui Luca este şi mai detaliată: „îngerul i-a răspuns: «Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu»” (Luca 1:35).

Umbrirea Mariei de către „puterea Celui Preaînalt”, poate fi înţeleasă în două feluri: 1) ca o acţiune a Dumnezeirii care vine să dubleze acţiunea Duhului Sfânt, confirmând participarea deopotrivă a Tatălui şi a Duhului la întruparea Fiului etern sau 2) ca o elaborare asupra primei propoziţii „Duhul Sfânt se va coborî peste tine”. în acest al doilea sens, sintagmele „Duhul Sfânt” şi „puterea Celui Preaînalt” se referă la aceeaşi entitate – Duhul Sfânt – iar verbele „se va coborî” şi „va umbri” se referă la aceeaşi acţiune a Duhului. Cu alte cuvinte, conform acestei interpretări, Maria a fost „umbrită” sau „pătrunsă” de „puterea Duhului Sfânt”, Duhul Sfânt fiind „puterea Celui Preaînalt”. Este subliniat, aşadar, faptul că Duhul Sfânt este puterea sau agentul prin care Dumnezeu a făcut posibilă întruparea Fiului lui Dumnezeu şi naşterea Lui dintr-o fecioară (cf. de ex., Fapte 10:38).

Există indicii în evanghelii că, din momentul zămislirii, Duhul Sfânt a rămas în permanenţă cu Isus. Săltarea pruncului în pântecele Elisabetei atunci când a vizitat-o pe Maria şi umplerea ei cu Duhul Sfânt s-au datorat cu siguranţă unei influenţe divine care venea dinspre mama Domnului. Maria era ea însăşi plină de Duhul Sfânt, întrucât în pântecele ei era Cel zămislit de la Duhul Sfânt, Cel peste care continua să fie Duhul Sfânt (Luca 1:41-43). Acest punct de vedere este în concordanţă şi cu profeţia lui Isaia despre Hristos: „Apoi, o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un Lăstar din rădăcinile lui. Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul” (Isa. 11:1-2; cf. Isa. 42:1-4 şi 61:1, 2). Această afirmaţia trebuie interpretată în sensul că nu a existat nici un moment din viaţa pământească a Fiului lui Dumnezeu când Duhul Sfânt să nu se odihnească peste El. Dacă ţinem cont că Isus, în calitate de copil, a dat dovadă de înţelepciune, de cunoştinţă, de pricepere, de frică de Domnul, înainte de a-Şi începe misiunea la Iordan (cf. Luca 2:40-52), concluzia inevitabilă este că Duhul Sfânt S-a odihnit peste El din pântecele mamei Lui.

Coborârea Duhului Sfânt peste Isus. Evenimentul botezării lui Isus la Iordan de către Ioan Botezătorul marchează începutul misiunii publice a lui Isus. Coborârea Duhului Sfânt peste Isus la începutul misiunii lui publice, cu toate că Duhul era prezent în El de la zămislirea Lui, a fost semnul că, de aici încolo, Duhul îşi începea lucrarea de împuternicire a lui Isus în vederea ducerii la îndeplinire de către El a misiunii unice pe care o avea de la Tatăl.

Toate cele patru evanghelii relatează despre coborârea Duhului Sfânt peste Isus, în prezenţa lui Ioan Botezătorul, la Iordan. Evangheliştii sinoptici precizează că Duhul a venit peste Isus după ce acesta a fost botezat în apă (Mat. 3:16; Marcu 1:10; Luca 3:21-22), iar cel de-al patrulea evanghelist nu relatează despre botezul în apă a lui Isus, ci doar despre coborârea Duhului peste El, în timp ce Ioan se afla la Iordan, botezând poporul (Ioan 1:29-34). Această precizare este importantă mai ales când luăm în considerare faptul că unii teologi, în mod eronat, consideră că coborârea Duhului peste Isus ca fiind o consecinţă automată a botezării Sale. Luca, cel de-al treilea evanghelist, ne oferă două detalii importante. Primul este că Isus Se ruga atunci când Duhul Sfânt S-a coborât peste El. Legătura dintre rugăciune şi primirea Duhului este subliniată cu precădere de Luca (Luca 11:13; Fapte 1:14; 2:1; 4:31). Al doilea detaliu are de a face cu maniera în care Duhul Se coboară peste Hristos, şi anume „în chip trupesc, ca un porumbel.” Această descriere accentuează manifestarea obiectivă, fizică a Duhului. Importanţa evenimentului coborârii Duhului Sfânt peste Isus la Iordan este dată şi de faptul că, în acest moment decisiv pentru misiunea lui Isus, toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii au fost prezente, manifestându-Se într-o formă perceptibilă pentru simţurile omeneşti. Fiul era Isus care tocmai ieşea din apa botezului, Duhul Sfânt a luat chipul unui porumbel care, probabil, s-a aşezat pe Isus (Ioan 1:32, 33), iar Tatăl Şi-a manifestat prezenţa prin glasul care a fost auzit: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în Care îmi găsesc plăcerea” (Mat. 3:17).

Semnificaţia coborârii Duhului Sfânt peste Isus. în opinia unor cercetători, coborârea Duhului Sfânt peste Isus la Iordan a avut rolul de a-L iniţia pe Isus ca Mesia şi a fost, totodată, „ceremonia de inaugurare” a împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ. Biblia, însă, nu spune nimic despre vremea când a venit împărăţia lui Dumnezeu. într-un fel, ea era prezentă în activitatea lui Isus, ceea ce demonstra domnia lui Dumnezeu peste puterile veacului trecut (Mat. 12:28). Pe de altă parte, Isus i-a învăţat pe ucenici să se roage şi să ceară venirea împărăţiei (Mat. 6:10 şi text. parai.). Avem motive solide să credem că ea a venit într-un sens mai profund de abia după lucrarea ispăşitoare şi înălţarea lui Hristos, adică la Cincizecime (cf. Marcu 9:1; Filip. 2:9-11). Prin urmare, oricât de important ar fi el, „botezul lui Isus în Duhul” nu trebuie considerat pivotul în jurul căruia „se învârte întregul plan al mântuirii”, aşa cum susţin aceşti cercetători.

Experienţa lui Isus la Iordan a fost însă una de împuternicire, mai precis, prima Sa împuternicire de către Duhul, chiar la începutul misiunii Sale mesianice. La acest moment se gândeşte probabil Petru când, aflându-se în casa lui Corneliu, proclamă că „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret” (Fapte 10:38). La Iordan nu numai Isus începea o nouă misiune, ci şi Duhul; dacă până în acest moment Duhul a contribuit la zămislirea pruncului, iar apoi la creşterea lui în înţelepciune şi har (Lc 2:40), de acum încolo El va fi Puterea sau Ungerea divină care îl va însoţi pe Fiul întrupat în orice acţiune de lucrare.

Rolul Duhului Sfânt în ispitirea lui Isus. Toţi cei trei evanghelişti sinoptici relatează că, după împuternicirea Sa cu Duhul Sfânt la Iordan, Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de Diavolul (Mat. 4:1; Marcu 1:12; Luca 4:1-2). Din relatarea lui Matei, înţelegem că ispitirea lui Isus timp de patruzeci de zile în pustie a făcut parte dintr-un plan divin în care era implicat şi Duhul. Luca nu îl prezintă pe Duhul ca pe un agent care îl „duce” sau îl „mână” pe Isus în pustie, ci spune simplu că Isus „a fost condus în Duhul în pustie”, fără să spună cine L-a condus. Textul grecesc al pasajului din Luca poate fi interpretat în felul următor: „a fost condus (de Dumnezeu) ca un om care era „în Duhul” sau „a fost condus (de Dumnezeu) ca un om însoţit de Duhul”, ceea ce ar fi un echivalent aproximativ al expresiei „un om plin de Duhul”.

Pentru Luca important a fost nu faptul că Isus a fost „dus de Duhul” în pustie, ci că acolo în pustie El a acţionat „în Duhul”. Prin nuanţa pe care o introduce în text, Luca are scopul de a arăta că Isus a fost plin de Duhul Sfânt în permanenţă, începând de la Iordan şi până la sfârşitul activităţii Sale (cf. Luca 4:1,14, 18-19, Fapte 10:38 etc). Luca relatează că, după ce a fost ispitit în toate felurile şi Diavolul a plecat de la el, desigur înfrânt, Isus S-a întors în Galilea „plin de puterea Duhului” (4:14). Această afirmaţie pare să sugereze că, în tot timpul ispitirii lui Isus în pustie, Duhul a fost alături de El şi L-a slujit.

În ce priveşte rolul avut de Duhul Sfânt în ispitirea lui Isus, trebuie precizat că evangheliile nu ne oferă suport pentru o teorie elaborată cu privire la nivelul implicării Duhului în viaţa lui Isus pe timpul ispitirii Lui. Dacă unii resping ideea că Duhul L-ar fi ajutat pe Isus pe parcursul celor patruzeci de zile de ispitire în pustie în biruinţa lui asupra Diavolului, alţii înţeleg că şi înţelepciunea lui Isus de a se folosi de Scripturi în disputa lui cu Satan este o abilitate pe care tot Duhul i-a dat-o, El fiind înarmat cu «sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu»”.

Având în vedere precizarea lui Luca cu privire la faptul că Isus S-a întors de la Iordan „plin de Duhul Sfânt” şi că a fost dus în pustie „în Duhul”, cât şi detaliul că, la sfârşitul perioadei de ispitire, Isus S-a întors în Galilea „plin de puterea Duhului”, este cu neputinţă să evităm aluzia lui Luca la faptul că biruinţa Lui asupra Diavolului s-a datorat, măcar în parte, Duhului. Putem extinde această discuţie şi asupra activităţii Lui de zi cu zi, afirmând că, deşi nu există referinţe biblice care să arate clar felul în care Duhul Sfânt L-a asistat pe Isus în timpul ispitelor şi al suferinţelor de zi cu zi, Duhul a fost cu siguranţă implicat. Adevărul acesta poate fi dedus din faptul că, de regulă, Isus a refuzat să facă uz de atributele Sale divine. Având în vedere biruinţa Sa constantă asupra ispitelor şi faptul că Duhul Sfânt este întotdeauna gata să mângâie şi să întărească pe sfinţi, nu credem că greşim atunci când afirmăm că secretul biruinţelor lui Isus a constat şi în faptul că a fost însoţit în permanenţă de Duhul Sfânt (cf. Fapte 10:38). Nu spunem „în faptul” ci „şi în faptul” fiindcă altfel am face abstracţie de puterea proprie a lui Isus ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu.

Activitatea profetică a lui Isus. Cu siguranţă, în timpul misiunii Sale pe pământ, Isus a fost un profet, atât în sensul că a transmis mesajul lui Dumnezeu cu un glas profetic, cât şi prin faptul că a prezis multe evenimente din viitorul apropiat şi din viitorul îndepărtat, învăţăturile Sale, de asemenea, au atestat calitatea lui de profet. De fapt, pentru mulţi din popor el era „Proorocul” (Luca 7:16; 9:8, 19; Ioan 4:19). în tot timpul activităţii sale mesianice, Duhul Sfânt era peste Isus ca sursă a rostirilor Sale profetice. Matei 12:18-21 arată cu claritate că Isus a împlinit profeţia din Isaia 42:1-4, prin faptul că Duhul era peste El ca Duh profetic prin care va vesti judecata: „Iată Robul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El şi va vesti Neamurilor judecata . . . Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui. ” Cu aceeaşi claritate este prezentat aspectul acesta şi în Luca 4:21 unde, după ce Isus a citit Isaia 61:1-2, declară: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, după cum aţi auzit”. Cu toate că Isus, ca Dumnezeu întrupat, nu S-a „golit” în chenoza Lui de atributele divine (cf. Filip 2:6-7), ci numai de slava Sa, El a ales să nu Se folosească de acestea ci să depindă în misiunea Sa de Duhul Sfânt.

Activitatea miraculoasă a lui Isus. Câteva referinţe biblice din evanghelii şi Faptele Apostolilor indică faptul că şi activitatea miraculoasă a lui Isus a depins de Duhul Sfânt. Pasajul din relatarea lui Luca ce urmează imediat după cel al ispitirii lui Isus, Luca 4:14-21, începe cu următoarele cuvinte:,Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galilea”. Urmează episodul din sinagoga din Nazaret, unde Isus citeşte din profetul Isaia 61:1-2 cu precizarea că despre El proorocea Isaia. „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit”, spune Isus. în relatarea lui Luca, cuvintele profetice făceau referire, printre altele, la faptul că Duhul Sfânt trebuie creditat şi cu minunile pe care Isus avea să le săvârşească: ,,Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19).

Pasajul din profeţia lui Isaia, citit de Isus în sinagogă, este introdus de Luca la începutul cărţii sale cu scopul de a-i utiliza ca un document programatic pentru activitatea lui Isus. Rolul Duhului prin care Isus a fost „uns”, devenind astfel „Unsul”, a fost interpretat în lumina înţelegerii contemporane a profeţiei lui Isaia 61:1-2: Era puterea lui Dumnezeu prin care Mesia va proclama o nouă eliberare a lui Israel, de data aceasta de sub robia lui Belial, eliberare care va fi pusă în lumină prin acte de izbăvire atât de sub puterea bolilor cât şi de sub influenţele demonice. Cu alte cuvinte, propovăduirea împărăţiei lui Dumnezeu era însoţită de semne care atestau faptul că împărăţia sosise deja. Aşadar, cel puţin în gândirea lui Luca, vedem această relaţie de subordonare a miraculosului faţă de activitatea kerigmatică a Duhului: Isus, împuternicit de Duhul, săvârşeşte miracole numai în măsura în care acestea sunt primite prin credinţă ca semne ale prezenţei împărăţiei.

S-a sugerat că Luca nu atribuie niciodată Duhului minunile, ci unei puteri pe care el o concepe în termeni elenistici, ca o substanţă asemănătoare manei (o forţă impersonală), ca un fluid care se scurge dintr-o persoană în alta sau dintr-un obiect în altul (cf. Marcu 5:30; Luca 8:46; 6:19). Dar, puterea prin care Isus săvârşea vindecările şi exorcizările nu era una impersonală, ci este puterea lui Dumnezeu. Evanghelistul Luca precizează că „puterea Domnului era cu El, ca să vindece” (Luca 5:17). Apoi, în cea de-a doua carte a sa şi în deplină concordanţă cu interpretarea pe care o dă proorociei lui Isaia, Luca arată că această „putere a Domnului” cu care era înzestrat Isus este de fapt Duhul Sfânt: „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei care erau apăsaţi de Diavolul” (Fapte 10:38). Aici, mai clar decât oricare autor al vreunei cărţi din Noul Testament, Luca arată că minunile şi exorcizările înfăptuite de Isus s-au datorat prezenţei Duhului în viaţa şi misiunea Sa. Nu numai vindecările, ci şi exorcizările sunt rezultatul activităţii Duhului în viaţa lui Isus. în Matei 12:28, Isus face următoarea afirmaţie: „Dar dacă eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi”. Că scoaterea demonilor este săvârşită cu ajutorul Duhului reiese şi din versetele 31-32, unde, în continuarea dialogului, Isus subliniază gravitatea atribuirii unei lucrări a Duhului Sfânt unei forţe demonice. Fariseii care au atribuit exorcizarea îndrăcitului orb şi mut lui Beelzebul au hulit împotriva Duhului Sfânt, adevăratul autor al acestui miracol. Pasajul paralel din Marcu 3:20-30, chiar dacă nu menţionează „Duhul lui Dumnezeu” sau „degetul lui Dumnezeu”, face totuşi o legătură între exorcizări, în general, şi Duhul Sfânt. Şi aici, a-L acuza pe Isus că „are duh necurat” şi a-i atribui lui Beelzebul lucrările Sale înseamnă a-L huli pe Duhul Sfânt care este în Isus şi care este autorul de drept al minunilor făcute de El (v. 29-30).

Hula împotriva Duhului Sfânt. Avertismentul sever pe care-l dă Isus fariseilor şi cărturarilor cu privire la hula împotriva Duhului Sfânt este legat de controversa privind exorcizarea îndrăcitului orb şi mut (Mat. 12:22-37; cf. Mat. 9:34). Acuzat că scoate demoni cu Beelzebul, „domnul dracilor” (Mat 12:24), Isus răspunde printr-o replică ce conţine cel mai îngrozitor gând din întregul Nou Testament: „De aceea vă spun: «Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului Omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor»” (v. 31, 32). în versiunea lui Marcu, avertismentul este şi mai necruţător: „Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac, ci este vinovat de un păcat veşnic” (Marcu 3:28, 29).

Marcu oferă motivul pentru care Isus a dat fariseilor această usturătoare replică: „Aceasta pentru că ei ziceau: «Are un duh necurat!»” (v. 30). Reiese clar din relatarea lui Marcu faptul că a huli împotriva Duhului Sfânt înseamnă, de fapt, a-i atribui lui Satan lucrările pe care le face Duhul Sfânt. Aşa cum am arătat mai sus, există în text o recunoaştere implicită din partea lui Isus că exorcizările pe care le săvârşeşte sunt în realitate lucrările Duhului Sfânt; altfel spus, o recunoaştere că El, Isus, făcea exorcizări (şi prin extensie şi alte minuni) prin puterea Duhului Sfânt care era peste El.

Gravitatea acuzaţiei fariseilor la adresa lui Isus constă în faptul că, atribuind lui Satan puterea cu care lucra Isus, implicit fariseii L-au făcut pe Isus slujitorul lui Satan. Isus face aluzie la această logică atunci când spune: „ Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi, este pustiită; şi orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei însăşi, nu poate dăinui. Dacă Satan scoate afară pe Satan, este dezbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui?” (v. 25b-26). Chiar dacă acuzaţia fariseilor era îndreptată direct spre Isus, El nu o ia ca pe o ofensă ce i Se aduce Lui personal. Isus afirmă, chiar, că oricine îl vorbeşte de rău va fi iertat (desigur, dacă se căieşte), dar blasfemia rostită împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta niciodată. Aceasta se datorează faptului că Hristos este singurul Mântuitor, iar Duhul este singurul administrator al lucrării mântuitoare a lui Hristos. A-i atribui lui Satan, duşmanul cel vechi al Dumnezeirii, lucrarea pe care o face Duhul înseamnă a-L priva pe Duhul Sfânt de orice mijloc prin care El poate ajuta pe om să obţină mântuirea săvârşită de Hristos. înseamnă, cu alte cuvinte, a întrerupe complet accesul omului la Dumnezeu şi, invers, accesul lui Dumnezeu la om.

http://www.crestinul.ro/

Era al treilea ceas din zi, fixat din veșnicie, pentru realizarea unui decret divin. Dintr-o dată se auzise, venind din cer, un sunet ca vâjiitul unui vânt puternic: surprizând oamenii din oraș, umplând odaia de sus cu respirația ei puternică. O mulțime s-a adunat în jurul casei, așezată pe Muntele Sionului. Cei o sută douăzeci de ucenici care erau în interiorul clădirii, simțeau o emoție misterioasă cu ei, despre care Învățătorul lor spuse odată: ,,vântul suflă încotro vrea, și-I auzi vuietul”. Era împlinirea promisiunei făgăduită.
În ansamblul sfânt au fost zile în așteptare, fierbinți. Spiritul Divin le-a dat această avertizare de venirea Sa, iar ei, în pasivitatea de dor exactică, asteptau voința Sa. Un duș de foc cădea în casă. Un duș care nu ardea, nu consuma, dar strălucea. Fulgi de foc, în forme de limbi, au fost împărțite peste cei o sută douăzeci de ucenici: era Duhul Sfânt luând posesia tuturor.
Era un simbol diferit ales pentru a desemna această schimbare divină. Duhul Sfânt care s-a arătat altă dată sub forma unui porumbel alb, strălucitor și frumos deaspura Mântuitorului cu ocazia botezului Lui în Iordan, apare de data aceasta ca un foc. Pentru că deși dragostea e blândă, ea trebuie să și ardă. Iar forma de limbi arată că focul Ceresc este de a fi răspândit prin cuvânt, prin vorbire. Duhul Sfânt aducând din cer atât limba, care este pentru a învăța, cât și focul, iubirea lui Dumnezeu și a omenirii, care este de a oferi căldură și eficacitate la învățătură. Aceste limbi de foc au fost date celor dintâi ucenici, care, prin asistența Duhul Sfânt au transmis-o altora: și așa va fi până la sfârșitul veacului.
Deși de la confuzia de la Turnul Babel, comunicarea a fost întreruptă, Duhul Sfânt a văzut această dificultate. Cu celelalte daruri cu care El a îmbogățit o sută douăzeci de ucenici, El le-a dat a înțelege toate limbile, și de a se face înțeleși în toate limbile. Într-un transport de entuziasm sfânt, ei încearcau să vorbească în limbile tuturor națiunilor, nu numai fără efort, dar chiar și cu farmec și bucurie, aceasta plenitudine de cuvânt și de vorbire, care este de a reuni omenirea împreună. Spiritul Iubirii a anulat separarea de la Babel; oamenii sunt încă o dată făcuți frați în unitatea limbilor.
Cât de frumoasă ești Biserică plină de Duh Sfânt a lui Dumnezeu! Până în aceea zi, lucrările Duhul Sfânt erau limitate, dar acum, El suflă în mod liber unde vrea. El te aduce în ochii oamenilor prin această minune uimitoare. Tu ești imaginea a ceea ce a fost pe acest pământ când toți locuitorii lumii vorbeau în aceeași limbă. Această minune nu a fost de a înceta cu a doua zi de Rusalii, nici cu ucenicii care au fost primii receptori. Când apostolii și-au terminat viața și propovăduirea, darul vorbirii în limbi, cel puțin în forma sa miraculoasă, a încetat, deoarece nu mai era necesar. Dar tu, Biserică a lui Hristos! – vei continua să vorbești în toate limbile, chiar și până la sfârșitul timpului.
Una și aceeași credință trebuie să fie exprimată în limba fiecărei țări, și astfel va transforma lumea întreagă. Miracolul Rusaliilor este de a fi păstrat pentru totdeauna în tine, ca una dintre mărcile tale caracteristice!
Fă-ne Doamne temple ale Duhului Sfânt, temple unite în Biserica Ta. Plini de foc, plini de-al iubirii jar. Nu doar de Rusalii. Nu doar după Rusalii. Ci toată viața! Nu doar plini, ci plini să dea peste noi. Plini și în exterior…

Paul Burdeț

www.facebook.com/fundatiaciresarii