Categorie: EDITORIALE

PSIHOLOGIA CĂLDICEILOR SAU FRICA DE A FI CONSIDERAȚI FANATICI…
La aproape 500 de ani de când Martin Luther a aprins flacăra Reformei Protestante, creștinii înflăcărați pentru Cristos sunt o specie rară, pe cale de dispariție. Deși există mai multe consecințe ale acestei realități dureroase, două dintre acestea sunt cele mai devastatoare.

Prima consecința majoră este lipsa entuziasmului și a pasiunii pentru Cristos și Evanghelie din adunările creștine. Uitând îndemnul sfântului Pavel „înflăcărează darul care este în tine”, prea mulți creștini devin comozi și fără vlagă, iar starea de căldicei în care se complac o aduc cu ei în bisericile din care fac parte. Și așa…încet, dar sigur, se așterne letargia spirituală, iar în final moartea.

A doua consecință majoră este căutarea suspectă a acceptării intelectuale a unor lideri evanghelici, care au uitat că „Dumnezeu a prostit înțelepciunea lumii” și frica de a fi etichetați drept fanatici de către societatea progresistă atee. Zilele trecute un pastor român din Diaspora făcea câteva observații, pe cât de adevărate pe atât de dureroase.

„Că lideri creștini se disociază de alți lideri creștini nu ne mai surprinde. După atâta propagandă anticreștină, de frică să nu fim acuzați de fanatism, suntem „nici reci nici în clocot”, „râvna pentru Casa Lui nu ne mai mănâncă”, „duhul nu ni se mai întărâtă” și nici „nu ne mai chinuim sufletul”. Să fim socotiți „nebuni pentru Cristos”? Doamne ferește! Am ajuns să fim ca „apa sfințită”, nu facem nici bine, nici rău, stăm doar și observăm, ca străjerii care văd pericolul, dar nu sună din goarnă că…e prea strident. Predicăm bine și îi admirăm pe regii Israelului care au dărâmat înălțimile, dar suntem noi înșine șovăielnici în a le urma exemplul…vorba englezului:„play safe”…”

Ieșirea din această stare de moleșeală, confuzie spirituală și apatie are loc doar atunci când Duhul Sfânt aduce vremuri de „trezire spirituală”, în urma cărora bisericile se reântorc la Scriptură, la o viață de închinare autentică și își redescoperă misiunea. Din păcate, de prea multe ori se vorbește despre „trezire spirituală” doar sub forma unor slogane sau clișee expirate și fără putere. Și totuși, în biserici sunt mulți credincioși care își doresc sincer să experimenteze realitatea unei „treziri spirituale.” Vorbind despre trezire R. G. Lee spunea că:
„Vom avea trezire, dacă…

toţi cei ce dorm, se vor trezi…
toţi cei sunt doar călduţi, se vor aprinde…
toţi cei necinstiţi, vor recunoaşte…
toţi cei nemulţumiţi, vor mulţumi…
toţi cei deprimaţi, se vor bucura…
toţi cei depărtaţi, se vor apropia…
toţi cei ce bârfesc, vor tăcea…
toţi cei ce sunt soldaţi adevăraţi, se vor ridica la luptă…
toţi cei sunt membrii ai bisericii, se vor ruga…”

…Atunci vom avea trezire și doar atunci căldiceii aflați în situația ingrată „nici rece, nici în clocot” și într-un real pericol, exprimat de Isus într-un mod foarte plastic „am să te vărs din gura Mea”, vor redeveni înflăcărați pentru Cristos.

…Atunci ne vom redescoperi misiunea și nimeni nu va mai vorbi de lașitatea cronică a liderilor creștini de astăzi care îi face să se rușineze de omul care i-a strigat lui Erasmus:”Lasă-L pe Dumnezeu să fie Dumnezeu!”

…Atunci creștinilor protestanți și evanghelici nu li se va mai părea „prea mult” radicalismul manifestat de Martin Luther care, în fața Dietei de la Worms, a stat neclintit în crezul lui spunând:”Aceasta este poziția mea și așa rămân. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”

Samy Tuțac

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2016/10/31/psihologia-caldiceilor-sau-frica-de-a-fi-considerati-fanatici/

Roade ale pocăinței

„Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră.” (Luca & Matei 3:8)

Propovăduirea lui Ioan Botezătorul a fost una specială; acesta -spune Scriptura- era îmbrăcat cu o haină de păr de cămilă, era încins la mijloc cu un brâu, și mai zice că se hrănea cu lăcuste si cu miere și aceea era sălbatică… asta este cam tot ce ne spune despre el Cuvântul lui Dumnezeu. Practic în aceste condiții -vitrege zicem noi- vine acest Ioan și predica în pustie (nici măcar în cetăți nu intra), boteza pe malurile Iordanului „botezul pocăinței” pentrru iertare de păcate și vestea venirea lui Mesia, Hristosul așteptat de iudei; care pâna la urmă a venit în mijlocul lor, Ioan botezându-L și pe Isus, botezul acesta nu a reprezentat „botezul pocăinței” ci începutul lucrării lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu; după botez Acesta a și fost umplut de Duhul Sfânt care S-a coborât peste El în chip trupesc.

Viorel UdristeSpune Scriptura că tot norodul a început să iasă la el în pustie pentru a-l asculta și pentru a lua hotărâri noi pentru viețile lor; se mărturiseau la Ioan pentru că se considerau păcătoși și Ioan îi boteza în râu. Liderii religioși își fac și ei apariția și atunci Ioan răbufnește în fața norodului, mustrându-i destul de aspru pentru fățărnicia lor: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare ? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră.” (Matei 3:7-8)

Se poate spune că unii veneau la Ioan, probabil crezând că dacă acesta îi boteza, acest lucru le poate asigura mântuirea. Ioan afirma că apartenența la națiunea lui Israel nu poate mântui: „Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!»
Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.” (Matei 3:9-10)

Ioan dorea altceva de la ei, o viață schimbată, cerea roade care să ateste pocăința lor. Ca și roade, ale pocăinței, putem vorbi despre:

mărturisirea păcatului – aceasta o regăsim și aici, pentru că cei ce veneau la Ioan, întâi se mărturiseau, apoi erau botezați. (Luca 3:5-6)

părăsirea păcatului – este de înțeles că după ce s-au mărturisit, nu m-ai trebuiau să facă din nou aceleași lucruri; Ioan chiar îi învăța cum să se poarte în acest sens, Botezătorul s-a adresat norodului, vameșilor și ostașilor romani. (Luca 3:10-14)

ura față de păcat – despre acest lucru nu găsim scris în textele amintite dar avem referințe biblice în acest sens:. „Frica de Domnul este urârea răului” (Prov.8:13) & „Fie-vă groază de rău, și lipiți-vă tare de bine” (Rom. 12:9)

O condiție suficientă pentru a fi un pom roditor (pentru a nu fi tăiat și aruncat în foc) este să aducem rod, să avem în noi această roadă a pocăinței de care vorbește Botezătorul; aici nu intră în calcul roada Duhului (Gal. 5:22-23) pe care o prezintă apostolul Pavel; aceasta manifestă caracterul lui Dumnezeu, pe când roada pocăinței reprezintă rezultatul spiritual al credinciosului în lupta sa cu păcatul.

Înainte ca cineva să se aventureze în a-și închipui să creadă că este plin de roada Duhului, trebuie să fie mai întâi plin de roada pocăinței !

Nu poate fi cineva plin de roadă duhovnicească (dragoste, bunătate, bucurie, blândețe, pace, credincioșie, facere de bine, îndelungă răbdare, înfrânare de pofte), dacă acesta încă mai trăiește în păcat și nici măcar nu îl urăște, chiar dacă mai „intervine” căte o mărturisire din când în când…

A-ți însuși aceste trăsături care au de-a face cu caracterul lui Dumnezeu și tu încă te zbați în tot felul de lucruri, înseamnă că schimbarea ta în Hristos încă nu s-a produs; aceste cuvinte sunt viață pentru cine dorește să și le însușească, si pentru cine dorește să înțeleagă mai profund despre starea spirituală a credinciosului.

https://rodiagnusdei.wordpress.com/

Mă chinui uneori să înțeleg cum stau unele treburi cu unele chestii, și de ce facem noi (unii dintre noi, cel puțin) ceea ce facem. (Apropo, mai fericiți, se pare, cei care nu-și pun atâtea întrebări (ca mine), și fac cu bucurie ceea ce știu să facă, ce li s-a spus și consideră că e bine și normal să facă.)

Varianta modernă reafirmă varianta biblică (mai veche): „Dați prioritate priorităților!” înseamnă același lucru cu „Pe acestea să le faceți, și pe celelalte să nu le lăsați nefăcute!„

O fi prioritar să mergem la biserică (cu siguranță majoritatea așa consideră), dar în economia ei (a bisericii) mai sunt și alte lucruri prioritare care rămân de multe ori nefăcute. Contextul în care Dl. Isus a reașezat prioritățile  a fost preocuparea fariseilor din vremea Lui de a da la Templu 10% din mărar și din mentă, lăsând la o parte, nefăcute, cele mai importante aspecte relaționale: dreptatea, mila și credincioșia. (Matei 23:23; Luca 11:42)

Nu cred că e de mirat faptul că și noi, de multe ori – după câte am observat eu – ne ocupăm cu mult zel (unii), sau plictisiți și din rutină (alții), de multe lucruri mărunte și nu la fel de importante ca alte lucruri. E drept că reașezarea priorităților nu înseamnă un permis de lenevie în alte domenii – dar ziua are doar pe jumătate lumină și prioritățile ar trebui să stabilească regulile timpului.  Nu le putem face pe toate și nici nu le putem face pe toate deodată. Managementul timpului  mă obligă oarecum să văd ce se întâmplă de fapt în cele aproximativ șapte ore de „serviciu divin” puse deoparte în fiecare săptămână pentru întâlnirile bisericești: trei ore duminica dimineața, două ore duminica după-amiaza, alte 2 ore (cel puțin) peste săptămână.

Nici nu mai trebuie să mă gândesc prea mult, că după o jumătate de viață de mers la biserică (38 de ani) știu pe de rost etapele unui „serviciu divin” (pe nedrept numit așa) care nu sunt prea multe la număr: trei direcții majore (rugăciune, cântare și învățătură din Cuvânt) și alte câteva variațiuni pe temă.

Printre acestea se strecoară câte o poezie, două, câte o mărturie personală, salutul musafirilor, diverși invitați, sau organizarea unor zile speciale de sărbătoare. Șablonul acesta (sub forme asemănătoare sau diferite) se repetă la grupele de copii, la întâlnirile adolescenților, la întâlnirile de tineret, întâlnirile surorilor sau a altor categorii de oameni, etc.

Dinamica aceasta a întâlnirilor continuă desigur la întâlnirile de cor (acolo unde este) sau alte formațiuni muzicale, și în contextele acestea oamenii se întâlnesc și socializează cât de cât, urmărind țintele muzicale propuse legate de evenimentele care urmează să aibă loc. Alții mai organizează diverse tabere, campionate sportive, concursuri biblice, etc., întâlniri care ies cât de cât din rutina întâlnirilor bisericești.Mai sunt întâlnirile de cateheză, pentru cei care urmează să se boteze, întâlnirile în grupuri mici – numite de unii „infrastructura bisericii”, loc unde un grup mic de oameni (10-12) au cu adevărat ocazia să interacționeze unii cu alții, să se cunoască la nivele mai profunde decât nivelul politeții, să lege prietenii și să aibă parte de părtășia frățească sub o altă formă decât la întâlnirile bisericești – în care de regulă interacțiunea și cunoașterea reciprocă a participanților este puțină și superficială.

Dinamica aceasta din spatele cortinei pare a fi la fel de importantă, dacă nu cumva chiar mai importantă, decât întâlnirile publice, oficiale, ale celor care formează o biserică locală – întâlniri care, desigur, au rolul și importanța lor.

Dacă ar fi să folosim metafora pomului (care apare de multe ori în Scriptură) și să întrebăm care parte este mai importantă: partea nevăzută, de dedesubt, a rădăcinilor?, sau trunchiul, ramurile, coroana și roadele de deasupra?, cred că răspunsul e evident și multiplu pentru fiecare dintre noi, precum și legătura condiționată dintre ele și mediul exterior în care se alflă.

Una dintre ceaste rădăcini „nevăzute” este ucenicizarea personală – lucrare care poate lua diverse forme – lucrare care nu prea se practică și care (cel puțin în mod practic) nu este pusă în lista priorităților – la fel cum e pus mersul la biserică (spre exemplu), care pe lângă aspectele bune pe care le are, mai are și altele nu foarte grozave, precum limitarea dialogului, a interacțiunii, a comunicării cu dublu sens, etc. Omul stă în bancă (pasiv) și ascultă ce i se spune, se gândește și e atent dacă vrea, iar dacă nu, e „absent-minded” (cu mintea absentă), cum zice englezul. E oarecum singur cu gândurile lui și cu frământările pe care le are. Stă lângă oameni cu care nu interacționeză pe marginea subiectului prezentat (pe limba și înțelesul lui) – eventual se salută unii cu alții la urmă, și se întreabă se sănătate – lucru care, desigur, nu e obligatoriu – iar cel din față care vorbește speră că ceea ce spune va ajunge la om în contextul său lăuntric și îi va fi de folos cândva – fără a putea verifica cum stă treaba de fapt.

Biblia nu spune niciunde „mergeți la biserică!”, dar spune clar ca fiecare să slujească celorlalți oameni din biserică potrivit cu darul pe care îl are – iar lucrul acesta evident implică și presupune întâlnirea cu persoanele respective, în cele mai potrivite contexte.

Textul clasic vizavi de mersul „regulat” la biserică este (din câte știu eu) varianta aceea negativă din cartea Evrei (10:25), care scoate în evidență împotrivirea față de tendința de părăsire a adunării, tendință care poate deveni obicei dacă i se dă curs („Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei…”). Nu ni se spune însă de câte ori și/sau în ce forme să ne întâlnim, dar ni se spune să facem o mulțime de alte lucruri care pentru a putea fi făcute necesită tot felul de întâlniri.

Faptele noastre sunt cel puțin bivalente, și după cum pentru unii în disciplinarea mersului pasiv la biserică se poate ascunde multă lenevie, lipsă de inițiativă, complacere într-o stare călduță, tot așa pentru alții se poate ca în împărțirea timpului, chipurile pentru alte lucrări, să se ascundă dorința (scuza) de a nu participa la întâlnirile publice ale bisericii.

Dar și acuzele pot fi bidirecționale. Eu care n-am părăsit adunarea (încă), dar care nu particip la toate cele șapte ore săptămânale, îl pot acuza pe cel care participă că altceva nu mai face, și deși se consideră membru activ, pare a fi mai mult membru pasiv (îi excludem din socoată pe cei care au responsabilități specifice), iar el mă poate acuza că deși eu vreau să fac și altceva, nici măcar (minim de efort) nu vin la biserică (atât cât se consideră normal, și cât se așteaptă de la mine să vin).

Nu-mi rămâne – nici mie, nici lui – ca variantă mai bună, decât echilibrul dintre cele două: adică să facem ceea ce e important să facem, și pe celelalte, mai puțin importante, să nu le lăsăm nefăcute.

https://hunedoaraevanghelica.ro/

 

De obicei ascult cu mare atenție rugăciunile oamenilor din biserică și mai mult decât atât în conversații dau o mare importanță vorbelor și mesajelor care îmi sunt transmise. Una din dilemele de ani de zile născută din aceste acțiuni de ascultare și receptare atentă este cea privitoare le falsa vinovăție și falsa rușine pe care oamenii „credincioși” le reclamă adesea.

Chiar zilele trecute am provocat la discuție o persoană pentru a înțelege de ce de câțiva ani de când ne întâlnim la biserică tot cere iertare pentru „păcatele din tinerețe” și continuă mereu să aibă o doză generoasă din rugăciune concentrată pe asta. Am rămas surprins să observ că „păcatele din tinerețe” îi stârneau pe chip un zâmbet de satisfacție și o plăcere imensă de a le povesti și am concluzionat că dincolo de cuvinte persoana respectivă avea o plăcere în a își aduce aminte de acele vremuri dar „dădea Cezarului ce e al Cezarului”. „Chiar dacă mi-a plăcut, tot trebuie să-mi cer iertare.”

Nu vreau să credeți că e un caz singular. Doar focalizați-vă pe rugăciunile ce se înalță lângă dumneavoastră sau de către dumneavoastră duminica și veți observa multe din ele înălțate pentru că dau bine, pentru că aia se cere „pe piață” pentru că la aia se zice „Amin”. Dacă vrei să smulgi lacrimi, încurajări, aprecieri atunci te victimizezi pentru „mizeria în care ai fost”.

Să ne înțelegem bine, vinovăția și rușinea au un rol bine definit în pocăința omului. Să recunoască vina păcatului și să îi fie rușine de ceea ce a făcut, dar de la asta până la a pune placa unui păcat luni sau ani de zile chiar e cale lungă. Prin falsă rușine și falsă vinovăție se poate arăta o frumoasă mândrie și nici măcar nu poți fi învinovățit pentru asta. Dacă ai încerca să îl acuzi (așa puțin, de test) pe păcătosul vinovat și rușinat e destul de probabil să te simți imens mai rușinat decât se simte el. Dacă nu te alegi si cu un ochi vânăt (măcar în gândul lui).

Această falsă rușine și falsă vinovăție apare cel maia adesea pe fondul legalismului. Religiile folosesc tehnica „menținerii vinovăției” pentru a „păstra” oamenii în structurile lor. Deși un om iertat poate fi un membru mult mai valoros și util decât unul cocoșat de vinovăție. Într-un fel, religiile se transformă în „paznici ai iertării” și pun canoane pentru obținerea iertării. Ori știm clar că un păcat mărturisit și „lăsat” este un păcat iertat. Găsesc adesea în religii o orientare și o focalizare pe păcat, greșeală, eroare, mizerie și nu una pe Hristos. Ne mănâncă tot timpul în biserici slujbele focalizate pe păcat și puțini oameni îl proclamă cu adevărat pe Hristos care ne poate „scăpa” de păcat prin „simpla” trăire în El.

Îmi este tare plăcut să ascult oameni care predică frumusețea lui Hristos, care predică Cerul, care predică Harul. Astfel de mesaje energizează, motivează, dau speranță, dau nădejde și mai mult vindecă. Dar sunt puțini predicatori de acest tip pentru că suntem cu toții învățați să privim mai degrabă la păcat și să ne concentrăm asupra lui (aparent cu un scop bun, acela de a îl rezolva). Așa se face că existența noastră se învârte în jurul păcatului nu în jurul lui Hristos. Declarăm că Hristos e centrul vieții noastre dar noi orbităm în jurul păcatului.

Avem obișnuința de a ne învinovăți tocmai pentru că legea și legalismul cer acest preț. Legea condamnă dar trebuie să ne învățăm odată că ea are putere doar câtă vreme păcatul nu este plătit, ori al nostru este plătit. Mai mult, ea poate condamnă doar pe cei ce sunt sub lege ori noi nu mai suntem sub lege, noi suntem în Hristos, am murit față de pământul acesta supus legității și noi suntem supuși lui Hristos.

Vinovăția falsă și rușinea falsă vin din necunoaștere și superficialitate implicit din necredință. Un om care nu îl crede pe Dumnezeu (acea încredere neclintită) nu se simte iertat nici după 2000 de rugăciuni pentru aceeași vinovăție. Pe când sunt oameni care își recunosc păcatul, se pocăiesc de el și lasă capitolul în urmă. Nu se merită să punem păcatul pe piedestalul vieților noastre și să ne închinăm lui zilnic ci Hristos merită acel loc.

Da, legalismul ne va cere mereu zdrobire, umilire, mers pe coate, stat pe burtă, zvârcolire și nimicnicie dar noi nu mai suntem sub lege, noi suntem în Hristos ori Hristos înseamnă, pace, bucurie, înălțare, cer, binecuvântare, lucrare, iubire. Depinde de noi dacă trăim o viață de credință bucurându-ne de har și fiind slujitori împreună cu El sau dacă o petrecem târându-ne ca șerpii și neacționând cu nimic. Depinde de noi dacă suntem o înălțare pentru oamenii din jur sau „îi băgăm cu fața în pământ”. Depinde de noi dacă îl credem pe Hristos sau dacă alegem să credem sistemul legalist mai mult. Eu știu că am fărădelegea iertată și păcatul acoperit de aceea mă bucur.

Foto credit: shutterstock

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/