Categorie: EDITORIALE

BISERICA FECIOARELOR NECHIBZUITE…
Acum câteva luni mi-a atras atenția un articol foarte provocator scris de pastorul Cristi Ionescu. Scria despre lupta pentru identitatea noastră, o „luptă de uzură” cum o numea el. Cei care vorbesc acum pe față despre noua ordine mondială nu sunt dispuși să tolereze pe nimeni si nimic care le-ar „putea submina planurile”.

Așa cum puncta Cristi Ionescu „este o chestiune de timp” până când statul asistențial, tot mai puternic și tot mai agresiv, va ataca din toate direcțiile acele entități care sunt percepute ca o amenințare la adresa sistemului. Familia tradițională, bisericile a căror structură de autoritate nu vor permite sub nici o formă imixtiunea sistemului și cetățenii care nu se lasă controlați, vor fi țintele principale ale reprezentanților „noii lumi”.

Una din întrebările puse de Cristi Ionescu mi-a atras în mod deosebit atenția: „Se va putea împotrivi curentelor de cotropire a valorilor creștine biserica fecioarelor nechibzuite?” Dacă nu se va întâmpla nimic care să-i trezească pe „creștinii amețiți de învățăturile îngăduinței și relativismului și intimidați de curentele progresiste”, cei mai mulți vor cădea în capcană.

Am văzut pe viu în „cazul Bodnariu” trei motive majore care-i determină pe „creștinii moleșiți” să muște din momeala sistemului care ne vrea cu orice preț asimilați și care-i fac să fie paralizați.

1. LAȘITATEA

Întotdeauna creștinii îndrăzneți, curajoși și pasionați de Evanghelia lui Cristos au plătit scump pentru curajul lor. Cei lași însă, fără coloană și conștienți de propria lor nevrednicie, știu că îndrăzneala se plătește scump. Prin urmare, aleg să nu riște nimic, ascunzându-și adesea lașitatea în spatele unor discursuri sforăitoare despre spiritualitate și sfințenie. Realitatea este că teama îi face lași, iar lașitatea îi face să fie filosofi. Pe primul loc sunt aceea care se ascund de implicare în spatele rugăciunii, de parcă rugăciunea și lupta pentru valorile creștine ar fi incompatibile, iar cei care au curaj să stea în picioare pentru adevăr ar fi nespirituali.

2. PERSPECTIVA ÎNGUSTĂ

Prea mulți creștini își croiesc viața trăind sub dictatura clipei, fără memorie și având „perspectiva găinii”, o perspectivă îngustă care nu trece dincolo de dorința de supraviețuire. Fără referințe biblice temeinic asimilate, mulți iau decizii lipsite de referențial istoric. Am fost surprins să văd, mai ales în „cazul Bodnariu”, cum unii lideri creștini erau gata să acorde mai multă încredere „statului asistențial” care acționa abuziv, decât unei familii creștine serioase. (În timpul dictaturii naziste sau comuniste, mulți lideri creștini au făcut la fel.) Iar alții, ceva mai „sfinți”, argumentau cum puteau mai bine cât de nesănătoase sunt pentru Biserică meatingurile de susținere publică a unei familii. Este limpede că gândind în acest fel, se vor repeta erorile trecutului. Când creștinii se retrag din lume, ei lasă loc activiștilor progresiști să modeleze societatea după chipul lor schimonosit. În aceste condiții, perspectiva îngustă produce dezastre greu de quantificat.

3. EGOCENTRISMUL

Când atitudinea cuiva depinde în proporție de 90% de simpatia sau sponsorizările venite dintr-o anumită direcție, atunci calculul tactic, pe termen scurt, dictează erori strategice colosale. Din 1990 încoace, asemenea erori de judecată se produc și se reproduc într-un ritm îngrijorător. Interesele personale sau ale unui grup oarecare, adică o mentalitate fracționistă, îngroapă viitorul comunității, adică binele comun. Câtă vreme creștini cu vază, de dragul unor beneficii vremelnice, preferă să țină partea agresorului (statul asistențial), în detrimentul „fratelui pentru care a murit Cristos”, ne aflăm în fața unei situații mai grave decât suntem dispuși să acceptăm.

Lașitatea, perspectiva îngustă și egocentrismul de clan sau gașcă sunt rădăcinile derivei în care se află „biserica fecioarelor nechibzuite”. Este imperativ ca toți creștinii responsabili și nefermecați, de sunetele sirenelor „sistemului” care „ne dă” pentru a controla, să stea „în picioare ca reprezentanți ai luminii spirituale și ca ancore în favoarea influenței morale într-un timp de incertitudine covârșitoare”.

Samy Tuțac

Dacă aș face un sondaj să aflu câți din creștini se consideră cunoscători buni ai Scripturii probabil că procentul a r fi mare. Mulți oameni vor declara: Da, cunosc Scriptura! Dacă însă aș folosi un instrument speciale de măsurat Cuvântul din fiecare din noi, probabil că ar pâlpâi un led roșu de avertizare al nivelului scăzut la fiecare. Avem tendința de a considera suficient că știm din Scriptură și știm și principalele doctrine. Considerăm că e de ajuns că am luat la cunoștință și am acceptat, urmând ca după asta să facem tot ce ne stă în putință pentru a ne demonstra că Dumnezeu „a făcut o investiție bună”. Considerăm conștient sau nu, că acel „cuvânt al lui Hristos” și-a făcut efectul în viața noastră și nu mai are incidență asupra noastră ci mai degrabă trebuie să îl predicăm altora.

Ei bine, Cuvântul lui Hristos nu are doar puterea de a conduce omul spre mântuire ci are și puterea de a schimba viața omului. Pavel îi scria lui Timotei clar în privința asta: Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. Altfel spus desăvârșirea noastră ține de Cuvântul Lui, la fel și destoinicia sau putința de a împlini ceea ce implică viața de creștin. Cu alte cuvinte tot ce trebuie să trăim noi pentru devenirea noastră este deja făcut și asigurat și cu cât acordăm mai multă atenție Scripturii cu atât e nevoie de mai puțin efort personal, care înseamnă lege.

Un om îmbelșugat de Cuvânt va trăi după îndemnurile Duhului pentru că altfel nu poate. Trăirea sa după îndemnurile Duhului îi aduce vigoare spirituală și apropiere de Dumnezeu iar asta înseamnă desăvârșire. Contrar acestei realități, foarte adesea bisericile fac oamenii dependenți de interpretarea standardizată specifică. Adică, deși la neoprotestanți pare a fi încurajată cercetarea Cuvântului, în realitate multe predici pun pe rostitorii lor într-o lumină divină care transmite ideea că cel mai bine ar fi să vină oamenii la biserică pentru învățare că e treabă grea și sunt riscuri multe. Ca și cum Duhul Sfânt ar avea preferați sau ar fi limitat doar la cei cu vechime sau la oamenii cu studii specifice. E adevărat că prinde foarte bine să ai oameni de încredere de la care să înveți, să ai o serie de cărți care să îți ajute. Să ai cercetările altor oameni în domeniu care să fie de folos înțelegerii, dar de la acest aspect la realitatea dureroasă prin care se transmite conceptul (în unele religii direct, în altele indirect) că doar persoane specializate pot înțelege și interpreta Biblia e distanță mare.

Cuvântul trebuie să locuiască din belșug în noi și acest belșug nu poate fi asigurat de biserica locală. Pentru a ajunge la belșug de cuvânt e nevoie de implicare și hrănire personală cu determinare și seriozitate. Hrănirea în acest sens nu mai are nimic a face cu forma, ea vine din fascinația de Dumnezeu, vine din cauză că omul „a dat de gustul Cuvântului”. O astfel de etapă a vieții transformă omul din consumator de predici, în căutător dedicat al plinătății cu Cuvânt. Nu se mai mulțumește cu predici, nu pentru că nu ar fi bune sau pentru că nu ar fi conforme, ci pentru că el tânjește după o hrănire particularizată nu după una colectivă. De aici vine o izbucnire aproape neînțeleasă ca a lui David: „Gustați și vedeți ce bun este Domnul”.

Este o foame mare după predici mai ales dacă acesta sunt condimentate cu senzațional, cu elemente distractive, cu muzică, cu mărturisiri de experiențe supranaturale dar omul care a gustat să vadă ce bun este Domnul vrea belșug de cuvânt nu belșug de predici. Predicile pot să conțină cuvântul lui Dumnezeu sau pot să nu conțină. Pot fi Biblice sau pot fi complet pe lângă Biblie, dar când omul a gustat din Dumnezeu vrea tot mai mult din acel cuvânt, nu mai este impresionat așa tare de poante și glume.

Iubesc această stare „îmbelșugare cu Cuvânt” deoarece e singura cale prin care pot fi și împlinitor acel Cuvântului și odihnit și liniștit în același timp. E singura cale prin care chiar pot trăi în sfințenie deoarece el trăiește în mine. E ceea ce Dumnezeu a destinat, el să ne poarte din biruință în biruință. Mulți ar dori biruința dar cu forțe proprii, nehrănindu-se, ca să aibă cu ce să se laude ulterior sau măcar să aibă cu ce se victimiza sau compătimi dar biruința vine în urma trăirii în El și a umplerii cu El. Isus nu e cel ce ne asigură reușita noastră, e cel ce biruiește spre salva Tatălui și ne face părtași acestei biruințe. Așa se face că cei ce trăiesc în și prin Isus nu își asumă reușite întrucât acestea sunt ale lor doar prin har. Umplerea de Cuvânt e sănătate pentru omul spiritual dar și pentru persoana trupească.

Să nu uităm că acel cuvânt care ar trebui să locuiască din belșug în noi este viu, este lucrător, este puternic, este hrănitor. O plinătate cu el nu poate însemna decât o asemănare cu Hristos, o victorie asigurată, o viață plină de pace chiar și în mijlocul vicisitudinilor vieții cum era Pavel în închisoare când cânta cu picioarele în butuci. De ce oare avea liniște și pace? Că asculta predici? Nu de asta, era cu pace și liniște din cauză că era locuit din belșug de Cuvânt. Nu, nu, predicile nu sunt rele dacă sunt din Cuvânt ci sunt doar o parte neînsemnată a hrănirii spirituale. Hrănirea trebuie să o faci tu și eu cu Scriptura în față, pixul în mână și cu o inimă smerită gata să se lase transformată nu doar cu un cap mare gata să fie implut. O astfel de abordare ar aduce plinătate, belșug și implicit ar conduce spre desăvârșire și destoinicie. Tu cum și de ce citești Scriptura?

Foto: Route 66 Club

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/