Categorie: EDITORIALE

Cineva mă întreba acum ceva vreme de ce am această atitudine aproape ostilă față de legalism, că legea trebuie respectată și ne ajută. Ei bine, legea e ceva iar legalismul e altceva. Legalismul în ceea ce privește viața noastră spirituală este elementul care se opune libertății pe care harul o dă, bucuriei mântuirii și tot legalismul întreține formele și stereotipurile religioase. Nu vorbesc despre lege ci despre legalism. Un alt dezavantaj al legalismului este acela că micșorează aportul lui Dumnezeu la planul de mântuire, care este total, complet și perfect și dă omului putințe, roluri și activități „de completare” unele din ele des exprimate prin sintagma greșită „dar și tu trebuie să-ți faci partea ta”.

Dacă „acrește” ceva pe credincios și îi face de nesuferit, scorțos și încruntat acela este legalismul. Se străduiește din toată ființa să se facă iubit lui Dumnezeu mai mult, deși Dumnezeu declară „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu”. Deși creștinul acceptă că Dumnezeu face totul desăvârșit și bun, insistă totuși „să își aducă contribuția”. Deși declarăm sus și tare că singura cale de mântuire este Isus Hristos și că El a plătit toate păcatele omenirii, ne trezim încercând să ne mântuim prin faptele noastre și încercând să plătim și noi din datorie.

Legalismul e o robie a credincioșilor pentru că nu îi lasă să se bucure de eliberarea deplină și completă a Mântuitorului. Lanțurile sale sunt grele și ne irită și ne face irascibili de la purtarea îndelungată și inutilă. Face din acele ființe care ar trebui să trăiască cu bucurie, niște oameni plouați și nefericiți. Nefericiți nu din cauză că nu sunt mântuiți, ci din cauză că se uită la urmele lanțurilor cu care au fost legați și se comportă în continuare ca cei înlănțuiți.

Încercarea de a Îl înlocui pe Dumnezeu e treabă grea. Să faci „o parte” într-un plan așa de mare este împovărător. Să plătești „o parte” dintr-o datorie așa de mare e epuizant și frustrant dar cu toate astea insistăm „să ne facem partea”, insistăm să Îl înlocuim măcar puțin pe Dumnezeu.

Nu știu cât de mult obișnuiți să vă uitați și să analizați fețele oamenilor care pretind că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar eu o fac adesea. Ciudat este că deși afirmă fericirea, bucuria, dobândirea comorii, sunt triști, apăsați și mult mai încruntați, anxioși și irascibili decât media celorlalți oameni. Ce ciudat este să pretinzi a fi copil de Dumnezeu dar să nu se vadă deloc asta și nu pentru că nu ai fi, ci pentru că nu știi cine ți-e Tatăl, nu cunoști ce a făcut El, ce putere are și câtă dragoste a investit. Să ai mereu mentalitatea că mai trebuie să faci ceva pentru mântuirea oferită în dar, că trebuie să te pedepsești, autoflagelezi, măcar verbal.

Un fiu sau o fiică de rege va ști cine este, își va cunoaște clar atribuțiile și statutul și va trăi conform rangului său. Nu va merge ca râma prin pulbere, nu va avea mentalitatea de victimă sau de datornic pentru că știe cine îi este tată și cunoaște că s-a născut din el. Asta îl face să fie prinț sau prințesă și nu se va comporta ca un curtean de rând, ci ca un fiu de rege. De multe ori, noi care ne naștem din Dumnezeu prin voia Sa, nu realizăm că suntem din El, că suntem fiii și fiicele Sale și ne comportăm ca și când am fi robi, deși suntem liberi. Uităm că unul din scopurile Mântuitorului a fost să facă ce le era imposibil oamenilor – să împlinească legea perfect. Uităm că Regele a plătit toată datoria cunoscând și trecutul și viitorul nostru și căutăm prin mentalitatea și comportamentul de robi să impresionăm pe Cel ce ne cunoaște deplin. Ce infantili spirituali putem fi…

Dragii mei. Robia legalismului este grea și inutilă. Cei care încearcă să își mai plătească din păcate, să își mai achite polițe vechi, să compenseze prin falsă evlavie comportamentul de rob pe care îl au își îngreunează viața spirituală și pământească degeaba. Își iau pe umeri poveri grele care nu trebuie cărate pentru că Hristos le-a purtat. Legalismul este o boală a religiei moderne și a fost pe religie de când este ea. Să te rogi doar în genunchi, să te rogi în picioare, să nu porți cravată, să nu ai aia, să nu faci aia, să stingi lumina la ora cutare, să spui așa, să nu spui așa, să porți fusta până la papuc, să faci un anumit număr de copii, să te însori la o anumită vârstă, să ai sau să nu ai barbă și alte și alte forme legaliste inutile.  O boală care ne face să ne mișcăm greu, să avem dureri multe și să ne fie mutra acră. Boala aceasta poate fi vindecată doar în părtășie cu Tatăl în intimitatea cămăruței noastre. Dacă nu îl cunoaștem pe Tata, dragostea Sa, puterea Sa, statutul Său și al nostru nu avem cum să ne bucurăm de calitatea de fii. Vom fi fii și fiice dar ne vom comporta ca robii, ori ce Tată s-ar bucura să își vadă copiii încercând să îi cumpere dragostea?

Da, trebuie să trăim frumos înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Trebuie să fim sfinți pentru că El este Sfânt. Trebuie să trăim moral și curat dar nu pentru a ne plăti păcatele, nu pentru a primi iertare, nu pentru a ne face mai plăcuți și mai iubiți, ci pentru că suntem de viță nobilă. Noi trebuie să trăim cu bucurie viața aceasta. Bucuria aceasta poate veni doar dacă îl cunoaștem pe Tata și dacă ne asumăm identitatea trăind asemenea Lui și Fratelui nostru mai mare. Nu mai trăiți pentru a plăti păcate, că sunt deja plătite. Nu mai trăiți ca să fiți iubiți mai mult, pentru că sunteți deja iubiți deplin. Nu mai trăiți ca să „vă faceți partea” pentru că totul a făcut El. Nu încercați să îl completați pe Dumnezeu, ci să Îl cunoașteți și cunoscându-L să trăiți asumându-vă acea identitate de fii sau fiice. Trăiți cu bucuria că sunteți Copiii Celui Prea Înalt. Vrem să Îl cunoască oamenii pe Dumnezeu și să fie eliberați? Foarte bine, atunci să ne asumăm identitatea și să trăim ca atare.

Ești liber, nu mai ești rob, trăiește deci cu bucurie onorând și glorificând pe Dumnezeu. Legalismul nu înseamnă robie față de Hristos ci față de noi înșine.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Am mai scris despre elefanții de circ și înainte. E vorba de acele animale imense cu puteri mari care execută docil multe manevre amuzante și idioate, deși nu sunt legate sau închise decât în mintea lor. Limitele care le sunt impuse în „pruncie” se scriu așa de bine în mintea lor încât la maturitate, când pot cu ușurință să strice toată „șandramaua” circarilor stau cuminți și docile ca aceștia să le folosească spre amuzamentul mulțimii.

Asemănarea cu noi oamenii este mare. Și noi ajungem să ne naștem în captivitate, în captivitatea păcatului din care singuri nu ne putem elibera și deci îi facem voia acestei firi păcătoase, trăim în conformitate cu instrucțiunile primite de la „circar” executând idioțenii de nedescris, multe din ele periculoase pentru viața, sănătatea și relațiile noastre și neavând nici o perspectivă de mai bine nici după moarte. Circarul își bate efectiv joc de cei născuți în robie fără să îi pese de riscurile la care îi supune. Asta face din noi victime fără șanse de a se răscula.

În viața unora dintre oameni însă vine Hristos și plătește prețul răscumpărării și eliberează acei oameni din mâinile circarului oferindu-le posibilitatea de a trăi fără constrângerile sale riscante. Prețul pe care îl plătește este imens dar omul beneficiază de el pentru că este iubit. E o declarație de dragoste pe care cei mai mulți dintre oameni nu au capacitatea să o înțeleagă, chiar dacă sunt confruntați cu ea și beneficiază de efectele ei.

După eliberare există oameni care reușesc să experimenteze libertatea, să o trăiască în independență de instrucțiunile trecutului, să se bucure de nemărginita bogăție a harului și să slăvească pe Eliberatorul pentru șansa, oportunitatea de a fi liber din mâinile circarului, dar cei mai mulți dintre oameni întâmpină dificultăți serioase în a accepta noua stare, noul statut, cel de om eliberat și deci trăiesc cum trăiau odinioară neștiind că au libertatea să nu mai trăiască așa.

În acest sens Scriptura ne avertizează de pericolul acesta prin scrisoarea pe care Pavel o trimite celor din Galatia: De aceea, fraţilor, noi nu Suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi. Rămâneţi, deci, tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei. Această recomandare vine tocmai ca să ne ferească să trăim în libertate cu mentalitatea de robi, lucru pe care foarte mulți creștini îl fac fără ca măcar să realizeze asta dar blamând pe Dumnezeu pentru situația lor.

Studiile sociologice arată clar că în cazul femeilor abuzate de soții lor acestea rămân în acele relații abuzive și distructive din cauză că, deși e o stare neplăcută e totuși o viață cunoscută, previzibilă, știu să se adapteze situației. Multe din ele au șansa de a trăi libere de acele abuzuri dar se „pleacă iar sub jugul robiei” pentru că efortul de a trăi în libertate li se pare prea mare. Așa se face că multe femei abuzate rămân în relațiile acelea, iar unele care ajung să fie eliberate se întorc acolo atrase ca un magnet de acea nefericire. Au șansa să scape de chin, de lovituri, de teama și teroarea și zbierătele acelor indivizi dar se întorc acolo întrucât acea viață le este cunoscută. Ei bine, cam așa procedează de multe ori oamenii eliberați din natura păcătoasă, se întoarce la același stil de viață deși ei sunt făpturi noi.

De multe ori astfel de oameni sunt judecați aspru de semeni. „Cum domnule să faci asemenea fapte, dacă te-ai întors la Dumnezeu?” În realitate oamenii care trăiesc ca robii deși sunt liberi, doar fac ceea ce au făcut toată viața, ce au fost dresați să facă, neștiind că Dumnezeu dă și puterea trăirii vieții libere nu doar eliberarea în sine. Din instinct, din obișnuință, imediat ce auzim glasul păcatului tindem să ne conformăm neapelând la puterea ce ne-a fost dată de a porunci noi păcatului.

Mă doare când văd creștini liberi trăind ca odinioară, mă doare să văd că „circarul” își bate joc de oamenii liberi care au puterea de a îi porunci, putere primită odată cu nașterea din Dumnezeu. Dar vedeți voi, dacă tot ne-a pierdut pentru că Hristos ne-a răscumpărat se străduiește ca măcar viața asta de pe pământ să ne-o facă iad dacă pe cea viitoare nu mai poate. Vestea grozavă este că viața de pe pământul acesta poate fi trăită în libertate, nu doar viața veșnică. El, Salvatorul, ne dă oportunitatea de a trăi liberi de păcat și de teroarea abuzatorului. Oare câți vom înțelege măcar puțin din libertatea ce ne-a fost dată? Oare câți vom alege să „profităm” ne natura nouă și de puterile pe care aceasta le are?

Voi continua această serie în zilele următoare cu câteva din cele mai înrobitoare lucruri din viețile creștinilor și anume: legalismul, superstițiile, tradițiile și materialismul dacă ajută Dumnezeu. Până atunci, nu uita că ești liber nu doar de lanțuri ci și de la a asculta de „circar”. Dumnezeu a adus o eliberare completă, deplină și perfectă în viața ta. Roagă-te ca și mine să o poți înțelege tot mai mult și să o poți experimenta.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

În copilărie fiecare din noi am avut „viteazul grupului”. Acel băiat de regulă care spunea mereu cât a ridicat, pe cine a bătut, cât de curajos este, ce performanțe a obținut și alte detalii impresionante. Așa a fost și în copilăria mea. Unul din vitejii grupului se lăuda mereu cu cât de curajos este și câte poate face. Cu timpul ne-am obișnuit cu vitejia lui nedovedită faptic, așa că devenise un fel de gardian al grupului chiar dacă nu avea încă de cine să ne apere.

Într-un an a fost mare tărăboi în sat cu venirea circului. Odată cu el au venit și oameni din alte sate și lucrătorii de la circ, așadar spectrul era mai larg și normal că era nevoie de „protecție”. Întâmplarea face ca într-o seară târziu, „pe șanț” unde ne jucam noi să apară un grup recalcitrant de băietani aburiți de alcool. Noi, care eram obișnuiți deja cu performanțele „gardianului” nostru i-am sfătuit să nu se ia de noi că îl punem pe „gardian” pe ei și nu or ști pe unde să-și scoată cămașa, așa de rău e. Problema mare era că, uitându-ne după el, nu era de găsit. Gardianul s-a speriat mai tare decât noi și a șters-o pe furiș cât negociam noi cu vitejii aceia.

Ei bine, în plan spiritual de multe ori suntem în rolul gardianului sau pe aproape. Multă lume ne cheamă „să ne batem împreună cu ei în rugăciuni” dar noi o ștergem cât ai zice pește. Mai mult, ne lăudăm adesea cu performanțele noastre spirituale, cu timpul nostru de părtășie, cu cantitatea de Biblie citită, cu rezistența fabuloasă la ispite și cu capacitatea de a simți puterea și influența Duhului, dar de prea multe ori acestea sunt simple exagerări copilărești sau adolescentine menite să impresioneze o ceată naivă de oameni. Când e vorba de luptă, nu mai suntem tot așa de siguri și de viteji. Uneori aceste exagerări nu vin ca o rea intenție ci ca o supraestimare a capacităților noastre. Cel puțin asta văd la mulți oameni. Sunt și destule cazuri însă când minciuna este clară, directă si are ca scop păcălirea voită a confraților. Sper că în această situație sunt puțini însă.

În funcție de personalitate avem tendința măcar uneori să ne exagerăm capacitățile, mai ales dacă e vorba de imaginea noastră în fața altora. Într-o astfel de situație se afla Petru cu puțin timp înainte de răstignire. Mântuitorul îi spune: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” Dar Petru, sigur pe el dar neștiind ce îl așteaptă declară: „Doamne cu Tine Sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte.”

Nu este o judecată a modului de a fi al lui Petru ci vreau mai degrabă să fie o învățătură pentru noi. Iuțeala lui Petru ne este familiară din Scriptură și poate unii dintre noi chiar ne asemănăm cu el. Aici nu a fost neapărat vorba de a impresiona pe alții cât mai degrabă dorința de a da asigurări de loialitate, de a asigura protecție, ori asta nu ne stă nouă în putere. Nu putea Petru interveni în Planul lui Dumnezeu cum nici nouă nu ne stă în putință să schimbăm planul Său cu privire la alți oameni.

Mă proiectează gândirea la un moment în care cineva mi-a cerut să stăruiesc împreună cu el și cu un grup mai mare pentru ceva într-o noapte de stăruință. Am acceptat stânjenit provocarea deoarece gazda mea era deja implicată și nu puteai refuza dacă cel la care dormeai voia să meargă la o „lucrare spirituala mare” Dar oamenii erau determinați „să intre în istorie” cu puterea lor de a schimba destine prin stăruința în rugăciune. Ce a urmat a fost jalnic: o noapte de ciudățenii, stăruință până la pierderea minților, o disperare cruntă și o exprimare directă a disperării amestecată cu ambiția. Eu, care „nu le am” cu elemente din astea, am fost reperat repede că nu păstrez ritmul și că nu pup ideea, așa că m-au catalogat ca fiind Iona din pricina căruia corabia nu înaintează deci stăruitorii au trecut la întrebări. Alegerea s-a dovedit a fi neinspirată că s-a dus toată stăruința lor. Întrebarea era simplă: Nu cred în puterea rugăciunii?

Ba da, cred cu mare tărie că mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit, dar cred cu tot așa de mare tărie că mai mult valorează o rugăciune logică, rațională și cu credință decât o sută de stăruințe haotice și încâlcite. Și mai cred tot cu tărie că avem datoria de a ne analiza dorințele și motivațiile iar acolo era mai mult o motivație de a se arăta puterea, decât de a fi în voia lui Dumnezeu. Răspunsul meu a dezumflat grupul și s-a spart după o oră de predicare ad-hoc și o rugăciune de încheiere.

Tu ce părere ai despre tine? Nu ești tentat ca și mine să supraevaluezi performanțele spirituale? Nu ești tentat să te crezi mai bine decât ești în realitate? Nu ești tentat să te crezi „viteazul grupului”? Sunt tendințe normale dar trebuiesc analizate și reglate. Scriptura ne spune: Din El, prin El, şi pentru El Sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Multă vreme am crezut că lenea spirituală e acea lene care te apucă fix înainte de a merge la biserică atunci când este program sau acea plictiseală care te apucă când vreun predicator bate câmpii și nu găsește nicicum finalul predicii. La fel puneam în cârca lenii spirituale lipsa Bibliei sau a cărții de cântări.

Cu timpul am fost nevoit să accept că trebuie să redefinesc lenea spirituală și la fel să accept că de fapt mersul la biserică poate fi un simptom al lenii spirituale. Lenea spirituală de fapt este acea stare de a nu te deranja deloc în privința spiritualității. A lua doar de-a gata fără să cercetezi, a beneficia de efortul altora fără să te pui pe cercetat, a crede teoriile părinților spirituali fără să le verifici, a alege voit să mergi pe un drum pe care te duc alții dar despre care nu știi personal de unde vine și unde duce.

De fapt, un credincios este harnic spiritual atunci când își asumă formarea sa spirituală și caută  în permanență să depindă de legătura cu Dumnezeu. E harnic spiritual acel om care știe că omul spiritual poate și trebuie să muncească lăsându-se călăuzit și folosit de Dumnezeu care devine stăpânul său efectiv nu doar teoretic.

E hărnicie spirituală acea stare de căutare a supunerii față de Dumnezeu, supunere care este parte integrantă a renunțării la voia și la putința proprie în favoarea celui care devine Stăpânul să Călăuzitorul vieții. Mai exact e harnic spiritual nu activistul religios, ci omul care face „toate lucrurile bune care ne-au fost rânduite” fără să considere asta o realizare a sa proprie, ci o lucrare a Duhului de viață care motorizează ființa sa.

De fapt, Duhul de Viață din noi care ar trebui să rodească este acel motor al vieții spirituale despre care scrie Petru „Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos.” Roada Duhului nu trebuie să fie una a sforțării noastre ci una a acțiunii Duhului în ființa noastră, care nu ne va lăsa să lenevim.

Lenea spirituală se poate identifica prin prezența următorilor parametri:

Lipsa dorinței de a cerceta. Dacă ne e mai comod să luăm de-a gata fără să cercetăm Scripturile, fără să verificăm dacă ce ni se spune sau ni se transmite e real, atunci cel mai probabil ne caracterizează lenea spirituală. A se acorda atenție faptului că lenea spirituală are haine foarte evlavioase cum ar fi ascunderea după „stâlpii credinței”, respectul față de „slujitorii Domnului” sau respectarea credinței înaintașilor noștri. Oricând va fi mai comod să credem ce declară alții decât să studiem noi.

Idealizarea învățătorilor. Uneori apare chiar idolatrizare. Asta înseamnă că unii oameni, care își pun inima să cerceteze și care predică bine sau „le zic bine” devin foarte apreciați și idealizați. Ei fac o treabă bună dar cei ce îi idealizează o fac din lene. Preferă să acorde credit unei „voci importante” și să nu cerceteze lucrurile. Așa au apărut multe erezii, datorită creditului dat unor oameni. Indiferent de cine e predicatorul afirmațiile sale trebuie cercetate.

Văicăreala. E muuult mai comod să te plângi cât de nemernic, căzut și neputincios ești decât să îți pui „mușchii spirituali” la muncă în încercarea de a depista logica lucrurilor și de a rezolva problemele. Apariția afirmațiilor „așa sunt eu” sau uneori „asta e crucea mea” pot semnala lenea spirituală și pot arăta lipsa chefului de a acționa în vederea identificării și rezolvării problemei prin Duhul Sfânt.

Cererea de mega-puteri. Deși multora dintre noi ne-ar place să deținem puteri spirituale impresionante ele vin pe măsură ce lucrăm nu pe măsură ce le cerem. Dacă avem nevoie de astfel de puteri în lucrările în care suntem angrenați Dumnezeu nu ne va lipsi de ele. Dacă le vrem doar așa, să fie acolo în caz de nevoie atunci e clar vorba de lene spirituală. Nu-i așa că ar fi mai ușor să poruncești și să se facă decât să faci tu? Dar puterea vine pe măsura golirii de noi și a umplerii de El, pe măsura lucrului în ogorul Său.

Minciuna. Din păcate de multe, de prea multe ori am confruntat oameni cu propriile minciuni privitor la viața spirituală. Au venit adesea la consiliere oameni care pretindeau a fi harnici dar care își asumau fapte ale altora sau unele închipuite din dorința de a impresiona, de a nu rămâne de râs în fața confraților. Am întâlnit oameni care pretindeau a avea „umplere”, „botez”, „vorbire” și alte simptome dar care erau nesiguri, dezorientați și ale căror fapte nu corespundeau aproape deloc cu cele ala Duhului. Dragii mai, nu vă mai preocupați de ce cred alții ci de voi și de relația voastră cu Dumnezeu. Abia atunci Dumnezeu va avea control și putere de decizie în voi.

Sunt doar câteva simptome ale lenei spirituale. Să ne cercetăm dar fiecare în sinceritate și să devenim harnici în a împlini lucrările încredințate nouă.

Foto: forward.com

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/