La fel cum spuneam ieri despre blestemarea copiilor, mulți cred că a binecuvânta înseamnă doar a le ura de de bine, a le dori bine, a te ruga pentru ei, pentru copii. Acest lucru este benefic și poate fi o reală binecuvântare după cum vom vedea azi, însă e o felie mică din ceea ce poate să însemne binecuvântarea cuiva, în acest caz, din binecuvântarea copiilor.

Poate știți că noi transmitem mesaje nu doar verbal ci și nonverbal și paraverbal, 55% din totalitatea mesajului pe care îl comunicăm este transmis prin limbajul trupului – elementul nonverbal (gesturi și atitudine), 38% este transmis prin elementele paraverbale (tonul, ritmul și volumul vocii) și doar un procent de 7% este transmis prin intermediul cuvintelor (elementul verbal propriu-zis). La asta aș adăuga că vorbim de un parcurs al vieții și nu de o binecuvântare care se rostește o dată. Cu alte cuvinte, binecuvântarea nu se transmite doar verbal și mai ales faptic. Binecuvântarea verbală vine doar să ”decoreze” corespunzător acțiunea de binecuvântare.

Vreau să spun, mai pe înțelesul tuturor, că degeaba îl binecuvintezi cu gura pe copil, dacă tu ca tată sau ca mamă ești plecat tot anul în străinătate. Degeaba îți binecuvintezi verbal copilul, dacă tu soţule nu te înțelegi cu soția ta, mama copilului tău. Degeaba binecuvintezi cu gura, dacă nu te implici activ în viața lui, ci ești o prezentă pasivă, ca un bolovan. Hai să aruncăm o privire asupra modurilor în care pot fi binecuvântați copiii noștri.

Binecuvântează-ţi copilul prin prezența ta acasă. Știu că e greu, știu că se câștigă mai bine în afara țării, știu că se câștigă mai bine lucrând peste program sau având al doilea serviciu, știu toate aceste lucruri, dar nu sunt o motivație pentru a lipsi de acasă de la copilul tău. Mai bine toți în lipsă, deși lipsă e un termen exagerat, mai bine toți acasă, chiar dacă nu vă permiteți de toate, decât cu de toate , dar cu tata, sau mama, sau ambii lipsă. Prin lipsa ta creezi un bine temporar, dar creezi un blestem pentru viitor, un blestem mare care se va răsfrânge asupra familiei copilului tău și asupra nepoților tăi. Prin absența ta ca tată, copilul nu va putea să Îl perceapă corect pe Dumnezeu. Prin absenţa ta, oprești binecuvântările lui Dumnezeu pregătite pentru familia ta. Nu lipsi de acasă. Întoarce-te acasă și asta va fi o mare binecuvântare pentru copiii tăi. Mult mai mare decât banii, confortul și tehnologia.

Binecuvântează-ţi copilul printr-o prezență activă în viața sa. Să fii acasă nu e totul. Să fii acasă și prezent activ în viața copilului e infinit mai bine, iar binecuvântarea crește exponențial. Mulți copii au ambii părinți acasă, dar blestemul stă lipit de ei. Părinții care fac pe copii o prioritate, care se implică și îi implică,  părinții care știu viața copiilor lor, pentru că sunt implicați în ea, îi binecuvintează. Acei părinți devin prietenii copiilor lor și asta e una din cele mai mari realizări ale profesiei de părinte și una din cele mai mari binecuvântări.

Binecuvântează-ţi copilul prin credincioșie față de Dumnezeu. Poate trebuia să o pun în fruntea listei dar nu mi-am propus să fac un top. O relație corectă față de Dumnezeu îți poate schimba perspectiva asupra binecuvântării sau blestemării copiilor. O relație corectă cu Dumnezeu duce la o ascultare de El, iar ascultarea aduce binecuvântare, chiar și până la al miilea neam. Pedepsirea faptelor rele merge până la al treilea sau al patrulea neam, pe când binecuvântarea la al miilea neam. Este infinit mai de dorit și mai prețioasă. În plus, ascultarea de Dumnezeu, deblochează binecuvântările lui Dumnezeu pentru întreaga familie. O familie cu părinți trăind în ascultare de El (dacă sunt religioși sau nu e o altă problemă), va fi automat binecuvântată de prezența Lui.

Binecuvântează-ţi copilul verbal. Da unele din vorbe trebuie să fie binecuvântări clasice, biblice dar nu doar așa. Binecuvântarea copilului poate însemna și următoarele expresii, sau mai ales acestea, până ajunge el să înțeleagă ce însemnă ”Să te binecuvinteze Domnul!”: Bravo! Curaj, continuă! Felicitări! Hai să încercăm împreună! Unde nu a mers? Hai în brațe la mine!Ești un copil grozav! Sunt mândru, mândră de tine! Ești o binecuvântare pentru mine! Te iubesc! Etc. Iată doar câteva, care au apărut acum instant la ora asta a dimineții, când e totul încă întuneric afară. Mai sunt, trebuie să le descoperiți voi.

Binecuvântează-ţi copilul iubindu-i mama sau tata. Ești soț, o binecuvântare imensă pe care o poți aduce copilului este să-ți iubești soția mai mult decât pe el și el trebuie să vadă clar și distinct asta. Ești soție, o binecuvântare imensă pe care o poți aduce copilului este să-ți iubești soțul mai mult decât pe el și el trebuie să vadă clar și distinct asta. O familie în care aceste priorități se schimba, e una în care se aruncă blestem asupra copiilor. O relație corectă, biblică și sănătoasă între părinți, este una din cele mai mari, mai binefăcătoare și mai eficiente binecuvântări din viața unui copil. Nu cădeți în extrema de a vă blestema trăgându-i în relații incestuoase. Aici mă refer și la o legătură emoțională, la o iubire a copilului în locul soțului sau soției, chiar dacă acea relație nu implică sex.

Mă opresc aici deși simt că doar am început. Un lucru e sigur, binecuvântarea copiilor atârnă de noi. Ce vom face? Îi vom blestema sau îi vom binecuvânta? Consecința alegerii noastre afectează direct și dramatic viitorul.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Am ales să scriu ocazional articole pe această temă, cu mare „strângere de inimă”, datorită dificultății cazurilor și a sensibilității subiectului. Multe persoane se pot simți acuzate sau atinse insensibil de aceste scrieri, dar pe de altă parte, există și riscul ca unele drame să se repete datorită necunoștinței și mai ales a lipsei timpului investit în relația copil-părinte.

Tema aceasta, e destul de puțin abordată în mediul neoprotestant, cu toate tonele de predici existente, și nici faptul că scriu eu, nu ar putea însemna ceva semnificativ, ar însemna poate ceva de genul unei picături în oceanul de apă. Oamenii se tem din ce în ce mai mult să scrie sau să vorbească pe această temă, sau dacă o fac, o abordează strict doctrinar și superficial, lucruri de care nu suntem străini deloc. Teama de a aborda astfel de teme, resimțită și de mine, se datorează în principal din cauză că „nu știi ce vor deveni copii tăi când cresc”, adică nu poți să o faci pe cocoșul, dacă nu ai copiii mari deja, e una din barierele folosite de cele mai multe ori degeaba întrucât trag nădejde că nimeni nu își permite să vorbească despre „meseria de părinte” ca să se laude sau să se „dea mare”. A doua cauză a neabordării acestei teme este imensitatea subiectului și milioanele de situații diferite.

În trecut mai mult, dar și acum se mai folosea „testul copilului” pentru cei care predicau. El era simplu, erai întrebat „dar câți prunci ai frate”. Dacă vorbeai ceva de parenting, trebuia să ai scor mare la testul copilului peste 7-8, altfel riscai să fii împroșcat cu pietre „verbale”. Era un fel de blasfemie să spui ceva de creștere a copiilor, tu care aveai doar 1-2-3 copii. Acum e o altă situație, oamenii au cam „ratat” în misiunea de părinte, sau cred ei că au ratat, și din acest motiv, văzând ce s-a întâmplat „la case mai mari” nu prea mai au mulți curajul să vorbească sau să scrie despre parenting. Totuși, nevoia este mare.

Cât de vrednic sunt eu să scriu despre asta? Sincer… nu sunt vrednic, sunt un părinte imperfect, defect, care încearcă să educe copiii prin exemplul personal în mod deosebit, care nu și-a mai bătut copiii de ani de zile și când a făcut-o și-a cerut iertare de fiecare dată. Sunt un părinte care încă nu știe ce îi oferă viitorul cu privire la copii săi, care nu are un scor bun la „testul copilului” care încearcă din răsputeri să Îl înduplece pe Dumnezeu să aibă milă de pruncii lui. Sunt un tată care nu se poate da deștept, specialist, tare, puternic sau super sfânt. Dar voi scrie în special pentru că am primit zeci de întrebări cu situații care cer un răspuns. Voi scrie subiectiv, voi expune punctul meu de vedere, pe care îl verific scriptural și sper să fac o verificare obiectivă. Așadar, voi încerca într-un fel, să public răspunsurile unor întrebări primite la consiliere, poate vor fi de folos mai multor persoane nu doar uneia singure.

Aceste scrieri nu au pretenția de a fi complete, literă de lege sau autoritate, vor fi doar niște informații care pot întregi „baza de cercetare” a părinților care caută soluții pentru diferite probleme în relația cu copiii lor. Responsabilitatea formării copiilor revine fiecăruia dintre noi în parte, nu poate fi pusă în cârca unuia care scrie, unuia care vorbește, învățătorului de școală duminicală, pastorului, preotului, profesorului de religie sau a altei persoane. Așa că, fiecare părinte, începând cu mine, are datoria de a se asigura că alocă un timp suficient relației cu copii lui, și că face tot ce se poate la un moment dat pentru formarea lor.

Unul din marile păcate moderne în privința educării copiilor, e faptul că preferăm să slujim lui pe mamona decât să petrecem timp acasă, cu copiii și partenerul de viață. Ne temem tare că vom muri de foame sau că o vom duce rău și teama aceasta ne determină să lăsăm copiii în brațele școlii și ale tehnologiei și astfel se garantează eșecul datoriei de părinte, eșec garantat și cu diplomă recunoscută internațional.

Vă propun în această serie, să privim în noi, la imperfecțiunile noastre și la putințele noastre, să privim în copiii noștri, și la înclinația lor spre păcat dar mai ales, supă ce am văzut situația și starea noastră umană, să ridicăm privirile în sus și să privim la putința lui Dumnezeu, să cerem din mâna sa înțelepciune și inspirație pentru îndeplinirea onorabilă a „datoriei de părinte”.

Toate articolele pe această temă le voi grupa sub meniul SERII la rubrica „Părinți și copii”. Mâine încerc să abordez una din problemele semnalate: Adolescentul meu iubește pe cine nu trebuie.

Foto: iStock

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/