Că oamenii nu prea mai merg la biserică o ştim cu toţii. De ce nu mai merg oamenii la biserică, şi asta o cam ştim cu toţii. Sau, cel puţin, aşa credem.
Cei mai în vârstă vor răspunde urgent că dacă ei pot, cu toate slăbiciunile şi bolile lor, ar trebui să poată şi cei tineri. Ei puteau şi când erau tineri, pe vremea lui Ceauşescu, deşi vremurile erau grele, iar opoziţia vis a vis de biserică acerbă. Lucrau pe nu ştiu câte schimburi, nu aveau maşină şi dacă aveau, oricum nu aveau benzină, dar la ora 9 toată familia era la adunare. Şi ei aveau copii mici şi nu aveau condiţiile de acum. Erau vremuri în care se fierbea nu doar laptele, ci şi scutecele…Argumente destul de puternice, nu?
Nu!, va răspunde tânăra generaţie. Normal că cei mai în vârstă vin, că ei nu merg la lucru cum mergem noi. Nu au prea multe activităţi în timpul săptămânii, aşa că abia aşteaptă să vină duminică să iasă din casă şi să socializeze. Pe lângă asta, de la o vârstă nici nu mai poţi dormi prea bine, te scoli foarte devreme…Argumentul continuă. Normal că pe vremea lui Ceauşescu era timp de adunare. Atunci nu se muncea ca acum, că se muncea pentru stat. La firmă, în corporaţie e cu totul altceva. Pe lângă asta, nu era atâta stres, atâtea provocări, activităţi… Noi suntem obosiţi după lucru, iar copiii după şcoală. Când te roagă aşa de insistent să îl mai laşi să se odihnească, te lasă inima să îl scoli?Ce să faci, să îl oboseşti şi duminică să nu dea randament toată săptămâna? Argumente destul de puternice, nu?
Şi uite aşa, cele două tabere îşi aruncă petarde unii altora peste gard. Pentru ca hărmălaia să fie deplină, există, bineînţeles, excepţii de ambele părţi: bătrâni neserioşi şi tineri conştincioşi. Tristă situaţie pentru că rămânem cu argumentele, în timp ce bisericile se golesc. Fiecare are senzaţia că a câştigat. Bătrânii se mulţumesc cu gândul că se golesc din cauza neseriozităţii tinerilor, iar tinerii cu gândul că se golesc din cauza lipsei de înţelegere a bătrânilor.
De ani de zile deja, mă întreb ce e de făcut? Am văzut adeseori că cei din prima tabără, nu fac decât să îi îndârjească pe tineri, afişând un aer de superioritate. Pe de altă parte, am observat că a face concesii nenumărate taberei doi ajută la fel de puţin. Concesia făcută nu va avea efectul scontat, adică să înţeleagă că îi doreşti la timpul de închinare şi că vii în întâmpinarea nevoilor lor. Dimpotrivă, odată ce lumea vede că se poate, va lupta din greu să taie tot mai mult din feliuţa rămasă, şi aşa subţire.
Cine e de vină? Noi? Biserica? Ups! Am uitat că cele două se suprapun în mare măsură…Nu cred că trebuie găsiţi vinovaţi. Aş căuta mai degrabă cauzele. M-aş întreba, înainte de toate, de ce a veni la biserică a devenit între timp o povară? Nu ar trebui biserica să funcţioneze mai degrabă ca un magnet? Sunt doar două posibile situaţii. Una ar fi că vin la adunare plin de dor, dar, din nou şi din nou, sunt dezamăgit pentru că setea şi foamea nu îmi sunt stâmpărate. Pentru că Scriptura este prezentată incoerent, deformat şi sec. Pentru că deja ştiu cam toate poeziile cu Ooooo suflet! pe de rost. Pentru că totul e foarte previzibil. O altă situaţie ar fi şi aceea în care nici foame, nici sete nu mai îmi este. S-a aşternut pe inimă un strat gros de „lucruri”, care o fac insensibilă şi nedoritoare de biserică. Cred că e clar: dacă setea după Cuvânt, după Hristos, după părtăşie cu fraţii nu se mai înfăptuieşte şi în timpul săptămânii, nu va creşte la cote alarmate, brusc şi neaşteptat, duminică dimineaţa.
Şi încă ceva: să ne mai întrebăm cei cei vin, vin cu folos? Dure sunt cuvintele Mântuitorului către farisei (citez aprox.): găsiţi câte un ucenic şi îl faceţi de şapte ori mai rău ca voi. Greu mai ne este să ne debarasăm de mentalitatea ritualică, adică de a crede că simpla participare ne este îndeajuns. Nu este. Pentru asta zicea apostolul Pavel corintenilor că se adună să se facă mai răi. Te cuprinde teama de-a dreptul. Iată că participarea la adunare poate chiar să îţi înrăutăţească situaţia. Nu doar dacă vin cu folos, dar pleacă de-acolo cu folos? Ce mireasmă luăm cu noi din adunare şi o împărştiem pe lângă noi în timpul săptămânii? De praf înecăcios şi baltă stătută? De show şi de petrecere ca la club? Poate dacă am lua cu noi mireasma proaspătă a unei alte lumi, ceva care să contrasteze cu îmbâcseala vremurilor, altcumva ar arăta lucrurile. Asta depinde şi de biserică, dar şi de noi. Of, cât de complicate sunt lucrurile!
Sursa: https://valentinfat.wordpress.com/
Una dintre cele mai măreţe lucrări ale păstorului este privilegiul de a îngriji oile rănite, accidentate, lovite şi de a le duce la odihnă, în păşuni verzi. Aceasta este o lucarare deosebit de importantă.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 