Categorie: EDITORIALE

Cu siguranţă una din întrebările aflate pe buzele a mii de oameni e aceasta: De ce Doamne? Alții, mai curajoși au alta: Unde este Dumnezeu, dacă există? Nu ai cum să nu te întrebi, când vezi o așa de mare suferință și durere. Îți țâșnește pur și simplu de pe buze. Oameni arși de vii, oameni care arată îngrozitor cu pielea arsă, cu ochii arși, oameni pe care îi așteaptă suferințe cumplite și care în viața lor nu le va mai trece șocul și urmele. Pe bună dreptate se întreabă unde era Dumnezeu? Aveau nevoie de El atunci, îl implorau să facă o minune. Și acum, mii de oameni din țară Îl roagă asta. În dimineața asta numai pentru ei m-am rugat. E nevoie de Dumnezeu, de intervenţia Sa.

Nu, nu intenționez să mă afișez în gardianul lui Dumnezeu, nu are nevoie de explicațiile mele sau de apărarea mea dar întrebarea nu e deloc comodă. Incidentul, mai bine zis accidentul a avut loc într-o conjunctură ciudată, la o dată cel puțin interesantă. Mulți oameni, inclusiv eu, am văzut o legătură strânsă între acest accident și lupta spirituală și pentru asta am încasat multe. Nu, nu mă așteptam, să fiu primit cu aplauze, când aduci vorba de greșeli niciodată nu vei fi bine privit. Să spui ceva negativ despre cultura de azi, despre sărbătorile de azi, despre artiștii de azi, despre curentele de azi, îți poate aduce nu doar dezaprobarea și insultarea, ci și suferință fizică. Totuși, adevărul nu va rămâne ascuns.

Au fost și oameni insensibili, și eu am fost. Am folosit cuvântul „prăjiți” în loc de „arși” dar a fost de la șoc. Cineva îmi trimisese pe mobil poze de acolo și singurul termen care mi-a venit în minte a fost acesta. Arătau groaznic și durerea și suferința plutea în aer ca și mirosul de carne arsă. Totuși cuvântul îl regret. Am dat dovadă de insensibilitate folosindu-l. Întrebarea îmi va rămâne: Ce de Dumnezeu nu a intervenit?

Au mai fost multe incendii de acest gen în istorie. Chiar în România au fost câteva, care acum sunt aduse ca argument în favoarea ideii că toată vina e a altora, nu a celor prinși acolo. Categoric nu poate stabili acum cineva proporția de vină, dar ce s-a întâmplat are unele cauze. Unele venite din nerespectarea legii, altele venite din jocul cu focul și altele spirituale. Dacă organizatorii pot fi lesne acuzați de cele legale, partea de vină cu cele spirituale nu le revine în întregime lor. Ne revine nouă, ca nație, ca popor.

Uneori am vrea, de fapt, de fiecare dată am vrea ca Dumnezeu să intervină la momente grele sau la tragedii. Și eu îmi doresc din toată inima asta. Dacă o va face sau nu, nu știu, pot doar să mă rog. Unele mărturii de la incendiu spun că Dumnezeu totuși a intervenit. Unii arși au fost calmați de îngeri, se vorbește despre niște fete foarte calme care îi încurajau. Oamenii care au intervenit au fost îngeri. Pompierii care au ajuns acolo au fost îngeri. Donatorii de sânge sunt îngeri și toți cei care se roagă sunt îngeri. E un mod prin care Dumnezeu intervine.

Unde era Dumnezeu? Nu știu răspunsul la întrebare în dreptul altora. Dar știu că la durere noi oamenii nu mai vedem nici o problemă în păcatele și greşelile noastre, vedem o problemă la Dumnezeu. Unele accidente sunt consecința alegerilor noastre, altele sunt consecința alegerilor altora, iar altele sunt strict apanajul lui Dumnezeu. Nu aș putea afirma că „Dumnezeu i-a trăsnit” pentru că nu cred să fi avut Dumnezeu amestec acolo. Ce s-a întâmplat a fost consecința alegerii noastre ca popor, alegerii lor ca tineri, alegerii patronilor acelui local, alegerii formației care cânta. Sunt consecințe ale alegerilor, nu o răzbunare a lui Dumnezeu. Știu, e dureros, dar dacă învățăm din asta poate le evităm pe viitoarele.

Putem alege doar să acuzăm pe alții sau putem alege să ne asumăm vina și să ne schimbăm. Avem nevoie de Dumnezeu și de apropierea de El, asta ar rezolva și problema șpăgii, și pe cea a șarlataniei care au dus la autorizarea unui asemenea local.

Știu, unii vor spune că sunt obsedat cu ideea de Dumnezeu. Nu sunt obsedat, doar văd bătălia spirituală. Văd că unii oameni mor în chinuri groaznice și îmi este teamă că mulți vor ajunge în iad, unde suferința asta de acum, devine infinită. Asta mă face să scriu, asta mă îngrozește. Că oamenii vor trăi în iad etern, aceste chinuri care acum au o durată limitată de câteva minute sau ore sau zile de aici de pe pământ. Îmi doresc din toată inima ca nimeni să nu treacă prin așa ceva nici aici, nici în veșnicie. Mă doare pentru tinerii aceia, simt că mi se strânge piele a pe mine și de asta strig îndurerat: Întoarce-te omule de la căile tale, Dumnezeu și-a jertfit Fiul ca să scapi de iad și chin!

Nu, acolo nu a fost inocență așa cum se afirmă. Acolo a fost mai mult decât inocență. Dacă vreți dovezi, puneți acele melodii să fie ascultate de părinți sau cunoștințe, vi se va confirma imediat. Nu e inocent să te joci cu cuvintele. Nu e  inocent să invoci monștri, demoni, spirite. Nu e inocent să te maschezi ca în iad. Nu e  inocent să consumi alcool. Nu, nu e inocent. Poate veți spune că acolo nu a fost așa, dar eu nu vorbesc neapărat de acolo, ci în general. E dureros să spună asta, când noi avem ca români un cult al morților și nu vorbim rău nimic de ei, dar unde inocența? Este posibil ca acolo să fi fost și inocenți, mulți copii fac greșeli, mai e și acea mamă care era îngrijitoare acolo și care a lăsat 5 copii orfani, dar evenimentul, sărbătoarea, invocările, grohăitul nu sunt deloc inocente. Nu pot spune inocență la ceva ce nu este. Dacă acceptăm asta putem fi vindecați.

Uite declarațiile unui om care cunoaște cluburile, fotbalistul Ianis Zicu pe contul său de facebook preluată de ProSport. Tot mai e vorba de inocență?

“CONDOLEANŢE! Mă doare sufletul pentru toţi cei care suferă în aceste momente grele (suferinţa familiilor implicate este enormă şi nu poate să fie alinată de rândurile noastre pe facebook). Dar eu cred că tot ce se întâmplă în ultimii ani în cluburile din România are legatură strânsă cu drogurile şi băuturile alcoolice. Cei tineri nu se pot “distra” şi bucura de viaţă până când nu ajung inconştienţi în cluburi. Abia atunci au impresia că viaţa este frumoasă. Ei nu înţeleg că viaţa este perfectă în fiecare zi. Atunci cand te trezeşti şi eşti sănătos, trebuie să îi mulţumeşti LUI DUMNEZEU pentru acest cadou divin: viaţa.

De foarte mulţi ani nu am mai intrat în cluburi. Auzind că sunt cluburi care bagă în maşinile de gheaţă tot felul de “substanţe” şi atunci când îţi pui gheaţă în paharul de apă, suc sau alcool se topeşte gheaţa şi ceea ce bei devine drog pentru toată seara. Având impresia după că este cel mai “cool” club existent. Astăzi cei care deţin aceste cluburi care dau licenţele de funcţionare (Guvernul conduce tot) o să declare trei zile de doliu naţional. Şi uite aşa o tragedie mai mare acoperă tragedia poliţistului de la rutieră care a murit acum câteva săptămâni.

Dar cele două drame au în comun un singur lucru. Organizarea proastă în orice instituţie românească şi faptul că noi, oamenii de rând, suntem doar “combustilbil” pentru elită (puterea care conduce lumea). Şi faptul că orice licenţă se poate lua fără minimul de siguranţă existent în Uniunea Europeană pe care o tot invocăm. Revenind la cei tineri care se simt…emo..hipsteri..high…etc…Ar fi bine să nu uite că sunt oameni şi să lupte pentru viaţă zi de zi, aşa cum luptă să trăiască toţi cei bolnavi de cancer”.

Dumnezeu poate locui doar într-un singur loc, în inimă. Dacă nu e acolo, nu e nicăieri. Dacă acolo au existat tineri care îl aveau în inimă, moartea lor e doar un pas spre nemurire. Unde e Dumnezeu? E acolo unde alegem să Îl lăsăm. El e omniprezent dar nu intră cu forța. Unde e Dumnezeu? În Scripturi. Dacă chiar vrem să dăm de El, EL se lasă găsit. Nu e rău să ne întrebăm unde este, dacă această întrebare e pusă sincer, cu dorința de a Îl găsi. Dacă o adresăm cu dorința de a Îl lua la întrebări sau de a ne arăta revolta… probabil nu vom da de El. Unde este Dumnezeu, trebuie să ne întrebăm înainte de tragedie, nu după, trebuie să ne întrebăm azi, nu mâine.

Oameni buni. Mântuitorul a murit pentru mine și pentru tine ca noi să trăim. Nici unul din noi nu e sfânt, fiecare din noi are nevoie de mântuire. Dumnezeu încă se poate găsi. El e cel ce poate alina suferința, cel ce poate vindeca traume, cel ce poate da pricepere medicilor. Haideți să îl găsim. Fără El nu putem face nimic, sau putem, dar…

Nu, nu e deloc o judecată ceea ce scriu. Puteam fi eu într-un incendiu sau cei dragi mie. Nu moartea mă sperie ci eternitatea ei, spunea cineva. Nu moartea mă sperie ci posibilitatea ca după ea, să chinui pentru totdeauna. Asta îmi dă ghes să scriu. Scriu pentru a mai atenționa pe cine vrea să ia aminte, nu pentru a judeca. Judecata celor care au greșit, fără aplicații personale e eronată și greșită. Un medic care a preluat acei răniți surprindea în declarațiile sale un mare adevăr: “Nici o pedeapsă nu-i poate întoarce pe cei care au plecat. Dar avem nevoie de adevăr“

Doamne, te rog ai milă de cei în suferință, de cei care au văzut acele scene și au fost traumatizați, de părinții care își plâng copiii, de tinerii care au pierdut pe cineva drag. Te rog ai milă de toți cei îndurerați fizic sau psihic. Adu liniștire și vindecare. În numele Mântuitorului nostru Domnul Isus Hristos, Fiul Tău te rog!

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Întâlnesc accidental o mulțime de persoane care nu mai suportă propia-i biserică. Din toate confesiunile se plâng de corabia lui Hristos, stau departe de ea. Unii sunt afectați de conducere, de păstori ori preoți plictisitori, de comitete certărețe, de predici slabe. Alții de enoriașii mereu șoptitori pe la colțuri. Unora nu le mai convine echipa de slujire. Toți vor evadarea. (Recunosc, chiar eu am spus de multe ori, în trecut, că aștept ca îngerul lui Michelangelo din Toscana: să fiu eliberat de stânca din spate! Să zbor, că pentru asta am fost creeat).

Am întâlnit persoane care vor să evadeze dar totuși nu-s gata. “Când ar trebui să plec din biserica asta?”, e chestionarea lor. Tradus înseamnă “e bine să plec?”. John Bevere răspundea cu o altă întrebare la această interogație: “Cine te-a trimis în biserica aceasta?”. Așa răspund și eu…

Dacă Dumnezeu este cel care ne-a trimis în biserica de unde facem parte, atunci numai Dumnezeu este cel care ne poate lăsa să plecăm! Nu plecăm până El nu ne dă voie! Trebuie să rezistăm! Îmi spunea odată Vladimir Pustan că “cea mai bună biserică este cea în care ești!”. Și asta nu-i încredințarea sa, ci o cerință de la Domnul.

Ar putea cineva să îmi spună: “dar dacă biserica a coborât standardele?”. Dacă promovează erezii atunci fugi! Cât încă nu te-a prins caracatița…

Poți pleca din biserică numai din două motive: dacă nu mai umblă după Biblie, sau dacă participi la plantarea uneia nouă. Asta dacă te trimite Dumnezeu! Nu pleca fără călăuzire!

Din biserică nu pleci când vrei. Nici pe furiș. Aștepți, ca să-l parafrazez pe Romano Guardini, ca Hristos să ridice capacul care stă peste enoriași, făcându-i pe oameni să vadă Cerul! Fiți cu ochii pironiți în sus! Capacul e luat încă de la Golgota!

Și totuși, de ce pleacă cei mai mulți din biserici? Din cauza certurilor, nemulțumirilor, ifoselor personale. Sau pentru că se cred mai catolici decât Papa. Dar astea nu vin dela Dumnezeu…

Nicolae Geantă

http://radiociresarii.ro/

După scrierea de ieri, am avut reacții previzibile, dar nu publice, de aceea continui să scriu azi pe această temă, întrucât sunt de specificat și alte amănunte interesante referitor la „a fi sau a nu fi” și la „a sta sau a nu sta” într-un loc pe care îl critici și în care nu mai vezi aproape nimic bun, în cazul de azi, a sta sau a nu sta într-o biserică despre care ai cea mai proastă părere. Specific din start că, nu evaluez bisericile, ci fac provocarea vouă, oamenilor, membrilor lor să vă evaluați.

Scriem ieri că a sta într-o biserică despre care ani de zile ai o părere critică e mai nesănătos decât a pleca din ea. Starea aceea acidă distruge tot cu timpul, erodează, macină, topește umanitatea, sfântul și chiar bunul simț în unele cazuri. Eu nu îmi explic logic, de ce unii rămân în unele biserici și stau în acid toată viața lor? Cum poți să te urăști atât de mult, încât să stai într-un mediu toxic, pe care îl știi și chiar îl declari toxic? Ai o părere așa de proastă despre biserica în care mergi și totuși rămâi acolo și mergi în continuare. Aici nu e vorba de o cerință a lui Dumnezeu de rămânere, e vorba de aspecte personale.

Intră în discuție subiectivismul aici. Pentru tine, e posibil ca acel mediu să fie toxic, pentru alții nu. Așadar, nu evaluez biserica, ci relația ta cu acea biserică. Ce te face să stai? Spunea cineva „nu sta degeaba, că degeaba stai”. Îți spun ce bănuiesc eu și asta te poate enerva la culme, vei gândi că am prea mult tupeu și că îmi permit prea multe, dar mă risc. Decât să stai în mediul acela toxic, mai bine mă fugări pe mine și ieși sau poate te lipești și mai tare de biserică și îți mai reconsideri poziția. Iată câteva motive pentru care încă stai într-un mediu despre care declari că nu e bun:

1. Nu e chiar așa cum declari. Spui multe rele despre ceilalți credincioși sau despre pastor, preot, prezbiter dar vorbești la mânie, la ciudă sau din invidie. Undeva știi clar că nu e chiar așa rea situația, așa că stai acolo, dar ceva îți dă ghes să tot critici și să arunci cu noroi. În cazul acesta, pocăiește-te, lucrează cu dreptate și fii echilibrat, că altfel omori și biserica și familia și pe tine. Dacă crezi lucruri despre care nu știi dacă sunt adevărate reanalizează-le. Dacă exagerezi lucruri sau situații, oprește-te. Dacă minți sau ești invidios, smerește-te. Nu ai dreptul să acuzi fără să ai fundament și fără să o faci „pe față”.
2. Ești laș. Da, știi clar că nu e bun pentru tine acel mediu, dar te gândești „ce or să zică alții”. Îți pasă mai mult de părerea altora decât de sănătatea ta spirituală și fizică. Nu ai curajul să miști nimic de teama oamenilor. Asta ar trebui să se rezolve devenind hotărât și prin asumarea până la capăt a deciziilor luate. Lașitatea nu va rezolva nimic, vei avea de pierdut și tu și biserica și familia.
3. Ești masochist sau mă rog, ceva similar. Știi că te doare, nu ești laș, vorbim de realități, dar găsești plăcere în a sta sub bici. Hmmm… aici e greu de vorbit de soluții. Probabil pentru tine e mediul ideal în care să stai, dacă tot îți place să o iei pe cocoașă. Cu câte încasezi mai multe cu atât ești mai fericit.
4. Nu ești realist. Te aştepţi să găsești biserica perfectă ca să pleci, dar asta nu mai apare. Nici nu o să apară. Biserica locală nu poate fi perfectă, doar Mireasa lui Hristos poate fi. Prea te-ai învățat cu idealul, nu îl vei găsi și dacă o să găsești totuși acea biserică ideală, nu te du acolo că va deveni imperfectă. Ce așteptări ai de la biserica ideală? Sunt realiste sau nu? Evaluează în cazul acesta dacă pretențiile tale sunt corecte.
5. Ești leneș. Și în această situație se află unii nemulțumiți. Lene să își vadă singuri de relația cu Dumnezeu, lene să se implice în biserică, lene să se mute la alta. Preferă să stea tolăniți pe o parte, cu pălăria în cap să nu îi bată soarele și trăncănesc mereu ca diversiune, așa preventiv, să nu îi pună careva la vreo treabă.

Hm, numai motive neplăcute. Înțelegeți? Dacă biserica din care faceți parte nu vă merită, nu vă primește, nu vă acceptă, nu e corectă, are abateri grave sau câte și mai câte situații pot exista, trebuie să acționați. Ori plecați ori rămâneți dar nu puteți sta, mai bine zis nu e recomandat să rămâneți în starea de nemulțumire acolo, faceți doar pagubă.

Comunităţile locale sunt imperfecte pentru că sunt alcătuite din oameni imperfecți, cum sunt eu și cum ești tu. Dacă putem accepta asta și conlucra e bine să ne implicăm. Dacă e dincolo de puterile noastre, dacă nu putem trece peste anumite imperfecțiuni sau scăpări atunci trebuie să plecăm, de tot sau pentru o vreme. Unde? Asta e o altă discuție.

Așadar, evaluați-vă situația, dacă aveți mereu critici și asumaţi-vă deciziile. Dacă puteți rămâne și construi e foarte bine să o faceți. Dacă rămâneți să demolați, mai bine vă retrageți „în glorie” cum spunea cineva. Îmi mențin părerea, mai bine însingurat decât în aciditatea unui mediu pe care nu îl consideri potrivit. Asta înseamnă însă alte eforturi, asta înseamnă hărnicie spirituală, asumarea responsabilităţilor, părtășie intensă cu Dumnezeu.

Înțelegi? Ești în biserica în care meriți să fii. Sau poate… nici atât nu meriți, dacă lenea e cea care te ține acolo.

Am fost rău azi? Bine. Măcar te-am deranjat puțin. Te asigur că nu am făcut-o cu răutate. Fii binecuvântat.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Știu că va fi o scriere dură asta de azi și că mulți vor fi supărați, dar totuși o voi scrie. O voi scrie pentru că aud prea des critici despre firme, biserici, țară și lume. Prea adesea ne trezim criticând, trăind în amărăciune și nemulțumire și sorbind otravă în fiecare zi. Otravă pentru noi, familiile noastre și copiii noștri. Nemulțumirea e una din cele mai paralizante dintre otrăvuri și va afecta generațiile viitoare. Astăzi despre biserica locală.

Trebuie să precizez clar că, nu mă refer în această scriere la Mireasa lui Hristos. Când folosesc termenul de biserică, scris cu litere mici, mă refer la organizații religioase internaționale, naționale sau locale, mă refer la locaşuri de cult. Cred că este greșită numirea unui locaș de cult „biserică”, întrucât această formulare aduce atingere termenului original. Veți spune că termenul e folosit de Pavel de atâtea ori, ca să facă referire la o organizație locală dar totuși, cred că e cel puțin forțat să folosim acest termen pentru organizații religioase de astăzi, întrucât  am intra în conflicte serioase dacă am încerca să identificăm, care din aceste organizații or fi biserici și care nu. Care cult poate numi organizațiile locale biserici și care nu? Și cei care funcționează ca misiuni sau asociații sau doar cei recunoscuți de stat? Ce autoritate are statul să dea statutul de Biserică? Așa că, nu vreau să mergem în derivă. Voi considera că termenul de Biserică, nu aparţine niciunui locaș de închinare, ci Miresei lui Hristos, formată de toți cei răscumpărați de el de pe fața pământului.

Spuneam că facem parte din biserica în care merităm să fim. Oricât de nemulțumiți am fi de mersul lucrurilor, suntem exact unde merităm să fim. Am citit multe plângeri de la diferiți oameni referitor la situația bisericilor în ultimul an și de asemeni am și ascultat pe unii oameni tânguindu-se de situația bisericilor din care fac parte. Cele mai multe din descrieri par a fi reale, bisericile locale fiind monstruos de hidoase în unele cazuri. Multe din aceste organizații nu au nici cea mai mică asemănare cu Trupul lui Hristos, punând doar eticheta de „TRUP”, ca să se vadă ce este, pentru că altfel nu îți dai seama. Cu toate acestea, nu am oferit sfaturi nimănui în această privință decât ceea ce scriu astăzi. Nu „mă bag” în politicile religioase că nu îmi place. Totuși, fiecare este acolo unde merită să fie. Toți au fost surprinși să audă asta și s-au simțit loviți prin afirmația mea, la fel cum poți simți și tu acum.

Când faci parte dintr-o comunitate de oameni ai doar trei variante la dispoziție. Prima și cea mai fericită este să te implici în bunul mers al ei. Bisericile locale sunt comunități de oameni care merg împreună spre o țintă și au valori care îi unesc. Atâta vreme cât faci parte dintr-o astfel de comunitate, ai datoria să faci tot ce îți revine, plus încă puțin. Atenție, nu ai datoria să faci normele altora, decât atunci când acei oameni pică și pentru perioade scurte de timp. Nu te înhăma la 3 sau 10 slujbe, că ți se va face greață și vei pica extenuat pierzându-ţi cheful de slujire și puterea de muncă, uneori iremediabil. Chiar dacă sunt sectoare neacoperite lasă-le așa, se va îngriji Dumnezeu de treaba asta. Dacă slujim oamenii cu convingerea că facem partea noastră plus încă ceva este cea mai fericită situație.

O altă variantă este a celor care nu fac nimic. S-au urcat în trenul acela pentru că cineva îl trage, pentru că merge în direcția spre care merg și ei, pentru că e confortabil și în unele cazuri pentru că au plătit biletul sau abonamentul. Acest gen de oameni consideră că nu au de făcut nimic, pentru că de aia au plătit. Ei mai degrabă privesc pe geam afară, iar dacă e noapte și totuși trebuie să se uite în interior văd toate imperfecțiunile și se consideră păgubiți că au „plătit atât de mult” pentru condiții așa jalnice.

A treia variantă este cea a celor care nu știu ce caută acolo. Pentru ei ar fi mai bine să coboare. Apartenența de o biserică nu duce pe nimeni în cer. Unii vor spune că e mai bine așa, că mai au șansa să audă de Dumnezeu. Nu le dau dreptate, nu doar la biserică vorbește Dumnezeu. De fapt, cele mai convingătoare vorbiri ale lui Dumnezeu nu la biserică s-au auzit. Cele mai autentice convertiri s-au petrecut în afara bisericii.

Ei bine, în acest scenariu, cu aceste categorii de oameni te afli undeva și tu. Poate ești bulversat, obosit, dezamăgit, extenuat. Poate ai fost nedreptățit, poate ești frustrat și nu înțelegi ce cauți acolo. Vezi fel și fel de oameni și ai parte de tot felul de incidente pe care nu le poți pune în categoria „asta mi-e crucea”. Poate ești tentat să critici biserica locală și ești nemulțumit de ea. Vreau să îți spun că ai doar două variante. Să rămâi sau să pleci. Dacă ai convingerea că locul în care ești e pentru tine, atunci stai dar nu critica, ci construiește. Dacă ai convingerea că acel loc nu e pentru tine pentru că…. o mie de motive…, atunci pleacă. E mai sănătos să pleci, decât să te otrăvești zi de zi. Dacă stai, atunci ai fix ceea ce meriți să ai, nu ești în stare de mai mult cu toată critica ta, meriți să stai acolo.

Nu. Nu e deloc un îndemn la „a părăsi biserica cum au unii obiceiul” ci este un îndemn la trezire. Cea mai rea variantă posibilă pentru tine este să stai într-o biserică pe care o critici. Te otrăvești, devii acru și acid, îți otrăvești și copii și vor fugi de acest cadru când vor trebui să aleagă. Tedd Tripp spunea că: „Locul fundamental in care gândirea copiilor voştri se înrădăcinează in Scriptura nu este Biserica, ci familia”. Cine să stea într-un loc despre care toată viața au auzit critici?

Poate e dur ceea ce scriu, dar e mult mai sănătos să pleci decât să stai așa. Ori te duci spre implicare hotărâtă și dedicată ori cobori la prima. E total nesănătos, păgubos, ilogic și chiar păcătos să stai într-un mediu toxic. Dacă alegi să rămâi în starea aceea e doar pentru că atâta meriți, nu poți și nu vrei altceva. Trebuie să alegi repede în ce direcție mergi. Ori „tragi la căruță, ori cobori din car”. Nu uita, biserica „ta” e așa și din cauza ta. Avem datoria să trăim determinați și hotărâți. „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos.”

Continuarea mâine dacă nu m-or trăsni unii între timp… comentariile civilizate si pertinente sunt binevenite.

Sursa : http://www.filedinjurnal.ro/

Frica de Domnul se rărește pe zi ce trece și în unele locuri de închinare poate fi pus anunțul: “Pierdut frica de Domnul. O declarăm nulă”.

Când frica de Domnul lipsește în primul rând va lipsi respectul pentru lucrurile sfinte. Cei care vor aduce Biblia cu ei la adunare vor fi tot mai rari și priviți tot mai ciudat. Cei care nu se închină la icoanele numite „ceasuri” se vor rări pe zi ce trece. Cântarea va fi prea lungă ori prea scurtă, prea lentă ori prea ritmată pentru pretențiosul membru care vine la “și 10” și intră în alertă la “fără 10” ca și elevii care așteaptă pauza.

La rugăciune nu va mai trebui să te pleci nici pe genunchi nici să te ridici în picioare că doar poți vorbi cu Dumnezeu și picior peste picior de pe scaunul confortabil care te face să nu închizi ochii sperând că se apropie momentul sublim anunțat prin strigarea “cu pacea Domnului adunarea se eliberează…”.

Când frica de Domnul lipsește atitudinea numită pioșenie va fi și ea pe cale de dispariție. Adunarea va fi tot mai asemănătoarea cu teatrul unde poți mesteca gumă, mai iei câte-o gură de suc dacă ți-e sete, mai navighezi pe net un pic dacă predica nu îți convine și pleci acasă mulțumit că nici de data asta nu s-a legat nimeni de tine. Doar îți plătești cotizația, ai ajutat la construcția adunării și nu dorești nimic altceva decât să fii lăsat în pace.

Când frica de Domnul lipește slujitorii pot fi bârfiți fără ca bârfitorul să aibă obrazul roșu sau bătăile inimii schimbate (ca și atunci când David a făcut numărătoarea poporului). Oamenii care pierd frica de Domnul se vor comporta ca și copiii de grădiniță deoarece nu au intrat încă în prima clasă a școlii unde se predau cursurile la zi despre înțelepciune:

Proverbele 9:10 “Începutul înţelepciunii este frica de Domnul şi ştiinţa sfinţilor este priceperea. ”

Cei care pierd frica de Domnul își vor da deseori cu părerea fără să fie întrebați, vor avea pretenția că știu rezolva integrale și derivate în școala lui Christos, vor veni mereu cu soluții pentru un nou comitet de unde bineînțeles ei nu trebuie să lipsească, vor fi mereu nemulțumiți de cine e pus la slujire sau cine e invitat la predică.

Când frica de Domnul lipsește oamenii vor micșora distanța dintre ei și păcat zilnic:

Iov 28:28 “Apoi a zis omului: ‘Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău este pricepere’.””

dar în același timp vor părea deosebit de spirituali în lucrurile în care nimeni nu se pricep mai bine ca ei.

Când frica de Domnul lipsește adunarea se transformă din spital pentru cei bolnavi în cinematrograf pentru cei care au nevoie de distracție ca să nu-și scoată foaia de membru și să plece. Vor dori să audă glume în predică, jocuri de lumini la “piese”, o atmosfera cât mai destinsă ca păcătoșii să nu mai țină capul plecat și să se simtă deosebit într-un cadru numit pe nedrept “prezența lui Dumnezeu”. Ceva aflat la polul opus față de tunetele și fulgerele cu care s-au întâlnit evreii în pustie când au simțit până în măduva oaselor ce înseamnă frica de Domnul.

Când frica de Domnul lipsește cei care merg la amvon trebuie să aibă o grijă deosebită să vorbească mereu știind că “persoanele de față” se exclud… Adică vom vorbi extrem de rar despre păcat și deosebit de des despre marea bunătate și dragoste a lui Dumnezeu care ne iubește așa cum suntem de păcătoși fără să dorească să ne schimbe vreodată.

Când frica de Domnul lipsește oamenii vor avea impresia că vin la adunare ca să socializeze nu să se închine lui Dumnezeu și se vor comporta ca atare. Vor face orice să atragă atenția celui din jur, să se afișeze, să se mândrească și să poată merge acasă satisfăcuți că au fost remarcați… de oameni prin ceea ce au nu de Dumnezeu prin ceea ce sunt…

Când frica de Domnul lipește… lista poate continua.

Dar când vine frica de Domnul? Când predica simți că e pentru tine nu pentru cel de lângă tine? Când îți dai seama că trebuie să te apropii de Dumnezeu și să mărești distanța dintre tine și păcat?

Când vine frica de Domnuladunarea va deveni locul unde sfinții se smeresc (din interior până în exterior), unde își dau seama că se întâlnesc cu cel care guvernează Universul, cu Fiul care a murit în chinuri pentru păcatele noastre și cu Duhul Sfânt care atinge inimile reci și le face să bată a reverență.

Când vine frica de Domnul înțelegem că slujitorii nu sunt acolo în față să ne satisfacă nouă dorințele firești ci sunt puși acolo de Dumnezeu să ne ghideze prin labirintul periculos al acestei lumi spre cer. Și ei vor avea nevoie de rugăciunile și postul nostru ca să primească mesaje clare de la Dumnezeu ca să nu rămânem în școala înțelepciunii doar la clasa întâi.

Când vine frica de Domnul înțelegem câ Dumnezeu e un foc mistuitor ca și un vulcan spre care dacă nu mergi pe singurul drum corect trasat de Fiul Său vei avea de-a face cu lava mâniei și a temperaturii ridicate.

Când vine frica de Domnul ea nu ține doar duminica două ore ci toată săptămâna. Adevărul spus pe jumătate nu va mai exista luni, închinarea din odăiță nu va lipsi nici marțea, altarele familiale vor fi și miercurea. Umblarea cu respect față de Dumnezeu va fi o bucurie iar Numele Lui nu va fi folosit în batjocură.

Când vine frica de Domnul vom umbla cu teamă de Dumnezeu atât la școala cât și la locul de muncă.

1 Petru 1:17 “Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; “

Ne va fi teamă de Dumnezeu nu din cauza iadului ci din cauza prețului cu care am fost răscumpărați și salvați de acolo…

1 Petru 1:18 “căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, “

1 Petru 1:19 “ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. “

E vorba de teama aceea pe care o are un rob care a fost răscumpărat cu o avere inestimabilă și lăsat liber iar El nu găsește o libertate mai frumoasă ca aceea pe care o simte în prezența Stăpânului pe care-l slujește cu frica iubirii care nu vrea să dezamăgească niciodată.

E teama aceea care îți înlăcrimează ochii când vezi că pe lângă prețul răscumpărării mai îți este promisă și o răsplată la final. Iar dacă acum îl vezi pe Stăpân prin ochii credinței într-o zi vei fi cu El o veșnicie.

E teama aceea de a nu-L întrista pe Dumnezeu întrucat a pus în vasul tău de lut o comoară inestimabilă iar această comoră numită Duhul Sfânt e pecetea răscumpărării prin care ți s-a dovedit că ești pus de-o parte pentru eternitate!

Cum să nu ai o astfel de teamă?

https://cristianboariu.wordpress.com/