Categorie: EDITORIALE

Într-o discuţie între două femei spunea cu multă indignare cea mai tânără că ea nu va înceta să meargă la adunarea X şi apăra respectiva biserică evanghelică precum o leoaică care îşi vede puiul în ghearele prădătorului . Dar de când frecventa biserica respectivă, femeia alunecase într-o stare mai rea decât înainte şi mergea până acolo că îşi ignora rudele cele mai apropiate care aveau altă religie .

Să nu te laşi de o biserică dar să te laşi de relația cu Cristos…nu înseamnă să îţi aperi fraţii şi să iubeşti adunarea în care mergi, să nu permiți să fie vorbită de rău în fața ta; păcatul acesta de a te lăsa de Mântuitorul pentru o biserică, fie ea baptistă,  penticostală, creştină după evanghelie , adventistă , catolică, ortodoxă etc., e dovedit prin mai multe fapte şi atitudini.

Nu te laşi de o biserică dar te laşi de Cristos când doctrina adunării tale o pui pe primul loc şi dispreţuieşti sau ignori sufletele care nu o au sau nu sunt de acord cu ea. Nici nu vorbeşti cu ele şi întorci capul pe stradă. Christos îi iubeşte, tu iubeşti un set de reguli şi principii.

Nu te laşi de o biserică dar de Cristos când spui că nu vrei sa ai de-a face cu un anumit cult evanghelic, de ex. tu fiind penticostal refuzi să ai relaţii cu baptiştii şi îi priveşti de sus pentru că nu vorbesc în limbi, în loc să îi vizitezi, să le înţelegi problemele şi să te uneşti cu ei ca un frate în lucrurile în care aţi ajuns de aceiaşi părere . Deasemenea fiind baptist , tu nu te laşi de biserica dar te laşi de Cristos când ai prejudecăți față de penticostali si râzi de ei şi poate le spui pe la spate ,,tremurici”. Când crezi că doar tu vei moşteni cerul, te laşi de Cristos.

Nu te laşi de o biserică dar te laşi de Cristos când ai prieteni doar din ograda ta religioasă sau nu îţi vizitezi rudele de altă religie şi nu le arăţi prin fapte că le iubeşti ( de ex.nu ai împrumuta cu bani o rudă mai săracă cu mulţi copii); eşti în pericol când nici dacă ţi s-ar pune un pistol la tâmplă nu ai accepta să cunoşti în vederea căsătoriei o fată sau un băiat din ,,altă biserică”.

Dacă fiind în aşteptarea unui partener de viaţă crezi că Dumnezeu e închis în cutiuţa cultului tău şi nicidecum nu îţi pregăteşte un partener credincios şi dedicat 100% Lui dar care poate e din altă biserică sau alt cult, şi dragostea ta împreună cu înțelepciunea Lui te vor învăţa cum să trăieşti cu diferențele dintre voi şi unde să mergeți la biserică, dacă crezi şi susții că nu e posibil, bravo, de biserica ta nu te-ai lepădat dar poate te-ai lepădat de Cristos.

Dacă îţi bate inima mai repede şi te bucuri în taină sau poate la o mică ,,părtasie de vorbe” între frați de o veste rea primită despre un alt frate care merge la altă biserică, în loc să îl ajuți cu ce poţi şi să te rogi pentru el, mai pui căderea lui şi pe seama faptului că nu ar fi în adevărata credință, să ştii că nu te-ai lepădat de biserica ta dar te-ai lepădat de Cristos! În fiecare zi suntem puşi în fața acestei alegeri. Vom rămâne cu o doctrină religioasă precum fariseii sau cu Cristos?

Ella Roman

http://crestintotal.ro/

Se mulțumeste din ce în ce mai frugal. Și toti avem o idee – mai adânc sau mai puțin temeinică – despre ce-ar trebui să fie motivele acestei fatale anorexii. Pe lângă „iartă-mă” cuvântul „mulțumesc” ne iese parcă tras cu patentul printre dinți. Nici copiii și nici batrânii, nici elevii și nici profesorii, nici bogații și nici săracii, nici cei ce păstoresc si nici cei ce-s păstoriți nu prea (mai) practică disciplina mulțumirii. Iar dincolo de disiparea ei mai e ceva ce strică jertfa recunoștinței: modul în care se face.

E drept, nu întâlnim numai îngeri. Ci și firi sucite, ingrediente greu digerabile – cum zicea domnul Pleșu – ale unei anumite patologii sociale. Dar asta nu-i o scuză să scoți mulțumirea pe tușă. Ori s-o scoți de la naftalină doar de thanksgivingday. Mulțumirea are caracter permanent.

Mulțumirea nu trebuie să vină numai în urma unei stări de entuziasm, de sațietate sufletească. Dumnezeu spune că îi plac mulțumirile ca… jertfă! Și jertfa are nu doar bucurii, ci și sacrificii. Trebuie să storci ceva din tine… „Ajung într-o stare de mulţumire numai prin sacrificiul propriilor mele dorinţe”, spunea David Wilkerson. Și-avea perfectă dreptate.

Jertfa de mulțumire nu se face din vârful buzelor. Gura poate fi dulce ca smântâna, dar inima poate purta săbii, spunea psalmistul. Chiar și oamenii fac deosebire când faci complezență. În mulțumire e interzis să fie protocolar! Știți de ce iubește Dumnezeu jertfa de mulțumire? Pentru că ea implică inimile noastre! Și e mai ușor să pui la dispoziția lui Dumnezeu buzunarul decât inima!

Mulțumirea este ca un sărut îndelung așteptat. Și cine s-ar sătura doar de-o atingere cu buzele pe frunte?

Mulțumirea nu e fără practică! Mulțumirea nu are limite! Ea este un ospăț necurmat…

Poți fi mulțumitor lui Dumnezeu, dar dacă nu ai altar cum ai putea să-i aduci jertfa? Nu știu dacă lacrimile te vor duce la tronul lui Hristos, nu știu dacă faptele te vor urca la tronul de har. Dar știu sigur că vei fi acolo prin jertfa de mulțumire!

Să avem sărbătoarea mulțumirii în fiecare zi! Și pentru noi, și pentru Dumnezeu!

SURSA – http://nicolaegeanta.blogspot.com/2015/10/jerfa-de-multumire-nicolae.html

Frica de Domnul se rărește pe zi ce trece și în unele locuri de închinare poate fi pus anunțul: “Pierdut frica de Domnul. O declarăm nulă”.

Când frica de Domnul lipsește în primul rând va lipsi respectul pentru lucrurile sfinte. Cei care vor aduce Biblia cu ei la adunare vor fi tot mai rari și priviți tot mai ciudat. Cei care nu se închină la icoanele numite „ceasuri” se vor rări pe zi ce trece. Cântarea va fi prea lungă ori prea scurtă, prea lentă ori prea ritmată pentru pretențiosul membru care vine la “și 10” și intră în alertă la “fără 10” ca și elevii care așteaptă pauza.

La rugăciune nu va mai trebui să te pleci nici pe genunchi nici să te ridici în picioare că doar poți vorbi cu Dumnezeu și picior peste picior de pe scaunul confortabil care te face să nu închizi ochii sperând că se apropie momentul sublim anunțat prin strigarea “cu pacea Domnului adunarea se eliberează…”.

Când frica de Domnul lipsește atitudinea numită pioșenie va fi și ea pe cale de dispariție. Adunarea va fi tot mai asemănătoarea cu teatrul unde poți mesteca gumă, mai iei câte-o gură de suc dacă ți-e sete, mai navighezi pe net un pic dacă predica nu îți convine și pleci acasă mulțumit că nici de data asta nu s-a legat nimeni de tine. Doar îți plătești cotizația, ai ajutat la construcția adunării și nu dorești nimic altceva decât să fii lăsat în pace.

Când frica de Domnul lipește slujitorii pot fi bârfiți fără ca bârfitorul să aibă obrazul roșu sau bătăile inimii schimbate (ca și atunci când David a făcut numărătoarea poporului). Oamenii care pierd frica de Domnul se vor comporta ca și copiii de grădiniță deoarece nu au intrat încă în prima clasă a școlii unde se predau cursurile la zi despre înțelepciune:

Proverbele 9:10 “Începutul înţelepciunii este frica de Domnul şi ştiinţa sfinţilor este priceperea. ”

Cei care pierd frica de Domnul își vor da deseori cu părerea fără să fie întrebați, vor avea pretenția că știu rezolva integrale și derivate în școala lui Christos, vor veni mereu cu soluții pentru un nou comitet de unde bineînțeles ei nu trebuie să lipsească, vor fi mereu nemulțumiți de cine e pus la slujire sau cine e invitat la predică.

Când frica de Domnul lipsește oamenii vor micșora distanța dintre ei și păcat zilnic:

Iov 28:28 “Apoi a zis omului: ‘Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău este pricepere’.””

dar în același timp vor părea deosebit de spirituali în lucrurile în care nimeni nu se pricep mai bine ca ei.

Când frica de Domnul lipsește adunarea se transformă din spital pentru cei bolnavi în cinematrograf pentru cei care au nevoie de distracție ca să nu-și scoată foaia de membru și să plece. Vor dori să audă glume în predică, jocuri de lumini la “piese”, o atmosfera cât mai destinsă ca păcătoșii să nu mai țină capul plecat și să se simtă deosebit într-un cadru numit pe nedrept “prezența lui Dumnezeu”. Ceva aflat la polul opus față de tunetele și fulgerele cu care s-au întâlnit evreii în pustie când au simțit până în măduva oaselor ce înseamnă frica de Domnul.

Când frica de Domnul lipsește cei care merg la amvon trebuie să aibă o grijă deosebită să vorbească mereu știind că “persoanele de față” se exclud… Adică vom vorbi extrem de rar despre păcat și deosebit de des despre marea bunătate și dragoste a lui Dumnezeu care ne iubește așa cum suntem de păcătoși fără să dorească să ne schimbe vreodată.

Când frica de Domnul lipsește oamenii vor avea impresia că vin la adunare ca să socializeze nu să se închine lui Dumnezeu și se vor comporta ca atare. Vor face orice să atragă atenția celui din jur, să se afișeze, să se mândrească și să poată merge acasă satisfăcuți că au fost remarcați… de oameni prin ceea ce au nu de Dumnezeu prin ceea ce sunt…

Când frica de Domnul lipește… lista poate continua.

Dar când vine frica de Domnul? Când predica simți că e pentru tine nu pentru cel de lângă tine? Când îți dai seama că trebuie să te apropii de Dumnezeu și să mărești distanța dintre tine și păcat?

Când vine frica de Domnuladunarea va deveni locul unde sfinții se smeresc (din interior până în exterior), unde își dau seama că se întâlnesc cu cel care guvernează Universul, cu Fiul care a murit în chinuri pentru păcatele noastre și cu Duhul Sfânt care atinge inimile reci și le face să bată a reverență.

Când vine frica de Domnul înțelegem că slujitorii nu sunt acolo în față să ne satisfacă nouă dorințele firești ci sunt puși acolo de Dumnezeu să ne ghideze prin labirintul periculos al acestei lumi spre cer. Și ei vor avea nevoie de rugăciunile și postul nostru ca să primească mesaje clare de la Dumnezeu ca să nu rămânem în școala înțelepciunii doar la clasa întâi.

Când vine frica de Domnul înțelegem câ Dumnezeu e un foc mistuitor ca și un vulcan spre care dacă nu mergi pe singurul drum corect trasat de Fiul Său vei avea de-a face cu lava mâniei și a temperaturii ridicate.

Când vine frica de Domnul ea nu ține doar duminica două ore ci toată săptămâna. Adevărul spus pe jumătate nu va mai exista luni, închinarea din odăiță nu va lipsi nici marțea, altarele familiale vor fi și miercurea. Umblarea cu respect față de Dumnezeu va fi o bucurie iar Numele Lui nu va fi folosit în batjocură.

Când vine frica de Domnul vom umbla cu teamă de Dumnezeu atât la școala cât și la locul de muncă.

1 Petru 1:17 “Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; “

Ne va fi teamă de Dumnezeu nu din cauza iadului ci din cauza prețului cu care am fost răscumpărați și salvați de acolo…

1 Petru 1:18 “căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, “

1 Petru 1:19 “ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. “

E vorba de teama aceea pe care o are un rob care a fost răscumpărat cu o avere inestimabilă și lăsat liber iar El nu găsește o libertate mai frumoasă ca aceea pe care o simte în prezența Stăpânului pe care-l slujește cu frica iubirii care nu vrea să dezamăgească niciodată.

E teama aceea care îți înlăcrimează ochii când vezi că pe lângă prețul răscumpărării mai îți este promisă și o răsplată la final. Iar dacă acum îl vezi pe Stăpân prin ochii credinței într-o zi vei fi cu El o veșnicie.

E teama aceea de a nu-L întrista pe Dumnezeu întrucat a pus în vasul tău de lut o comoară inestimabilă iar această comoră numită Duhul Sfânt e pecetea răscumpărării prin care ți s-a dovedit că ești pus de-o parte pentru eternitate!

Cum să nu ai o astfel de teamă?

https://cristianboariu.wordpress.com/

Săptămânile trecute am avut câteva dezbateri interesante despre ce însemnă a fi slujitor al lui Dumnezeu și care e legitimitatea unui astfel de slujitor. A trebuit să țin piept unor concepții larg răspândite și bine împământenite în mediile religioase și mi-a fost destul de greu să fac asta. Astăzi voi scrie puțin despre slujirea lui Dumnezeu și limitele dictate de religii.

Vrem sau nu vrem, religiile ne recunosc drept slujitori ai Domnului sau nu. Fie că în unele religii recunoașterea asta e o întreagă procesiune sau îl altele e doar o recunoaștere tacită, ea există. În unele slujiri ai nevoie de studii ca să fii validat, în altele ai nevoie doar de abilități, îl altele de daruri. În unele cazuri ți se cere să treci anumite teste, fie că sunt oficliale, obiective, fie că sunt neoficiale, subiective. Apoi mai este și situația în care unii sunt acceptați ca și slujitori, nu că ar fi vrednici, ci pentru că nu este altcineva mai bun să facă o anumită lucrare. Treaba cu slujirea lui Dumnezeu e adesea confundată cu slujirea unei biserici de o anumită confesiune.

Sujirea unei biserici nu înseamnă neapărat și slujirea lui Dumnezeu. Nu putem pune egal între cele două feluri de slujire deși se pot unifica în anumit condiții. Dumnezeu nu e limitat la o organizație religioasă, cum cred unii. Dumnezeu poate fi slujit și în afara unei relgii și nu e corectă învățătura că slujirea e primită, doar dacă se face sub tutela sau delegarea unei organizații religioase. Îmi place să cred că slujirea lui Dumnezeu e o chemare a fiecărui individ convertit, a fiecărui suflet care l-a acceptat pe Isus Hristos ca Mântuitor. Cred că orice om poate și este chemat la slujire, pentru că Mântuitorul a slujit și slujind a arătat dragoste prin slujirea Sa. Că această slujire e uneori vlaidată de un cult sau religie sau biserică locală e o altă problemă, dar să nu credem că dacă o astfel de organizație nu ne delegă într-o lucrare de slujire, avem scuze să stăm pe tușă.

Este un avantaj să slujești sub tutela unei biserici locale și anume posibilitatea de a sluji multor oameni dintr-o dată într-o formă organizată. E mult mai simplu să fii pus într-o lucrare deja existentă, la locul potrivit. Acesta e un privilegiu dar și o răspundere mare. Pe de cealaltă parte, dacă vrei să slujești pe Dumnezeu în lucrări care nu aparțin de oa anumită biserică locală este mai mult de muncă, dar nu imposibil sau greșit, deși uneori e posibil ca o organizație religioasă sau biserică locală, să te conteste că nu ești sub tutela lor și chiar să îți devină adversari. Exemple am în acest sens.

Religiile și cultele transmit adesea concepția că, slujirea lui Dumnezeu poate fi făcută doar sub tutela lor, luându-și astfel dreptul de administrare al slujirilor. În realitate, biserica locală, indiferent de denominațiune, sau organizația religioasă, are sfera de jurisdicție cel mult asupra lucrărilor înființate sau inițiate de ea, nu asupra tuturor lucrărilor se slujire existente. Slujirea lui Dumnezeu nu înseamnă doar cântare la cor, predicare, rugăciune în public, ora de copii, laudă publică, ci toată viața noastră ar trebui să fie una de slujitori. Pavel folosește adesea expresia ”rob al lui Hristos” adică în permanență în slujba Lui, ori jurisdicția unei organizații religioase nu se extinde la infinit. Când sunt rob al lui Hristos, însemnă că îl slujesc și în afara lucrărilor bisericii locale.

Robia asta are multe implicații, inclusiv lipsa robiei religioase. Cine slujește lui Dumnezeu nu poate fi rob la doi stăpâni, nici măcar rob unei biseici sau religii, oricare ar fi asta. Uneori aspectul slujirii e intenționat confuz explicat, alte ori din dorința de a menține slujitorii, că și așa sunt puțini, dar în realitate slujirea bisericii locale, nu e tot una cu slujirea lui Dumnezeu, deși slujirea bisericii locare poate face din categoria mai largă ”slujirea lui Dumnezeu”.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Am scris despre lăcomie şi potenţialul de distrugere al acesteia zilele trecute, aici şi aici. Mai sunt multe de scris despre sectoarele afectate de lăcomie şi despre impactul, pe care aceasta îl are în aproape toate sectoarele vieţii umane. Rămâne un subiect deschis şi pe care mă angajez, să îl mai abordez în viitor. Dar pentru că vreau ca aici, pe blog-ul acesta, să fie un loc al speranţei şi al pozitivului, aş vrea să scriu şi despre antidotul pentru o aşa boală.

Lăcomia afectează profund viaţa umană. Distruge relaţii, distruge vieţi, face oamenii nefericiţi, aduce o fericire falsă şi de scurtă durată, distruge căsnicii, copii, părinţi, biserici, şi state întregi. La nivel global, din cauza lăcomiei unora, alţii sunt condamnaţi la foamete şi sărăcie şi vorbim de ţări întregi. Cu mâncarea aruncată de anumite oraşe mari, am putea hrăni o ţară africană în întregime. Lăcomia face ca unele ţări să fie jefuite, lăcomia face ca unele teritorii să fie distruse, păduri tăiate, până şi rocile de sub pământ sunt sparte din lăcomia omului modern. Ei bine, în faţa acestei realităţi monstruoase realizăm că, balaurul lăcomiei, are nevoie de un antidot puternic, e un cancer al omului lăcomia şi orice formă de cancer se vindecă tare greu.

De unde vine lăcomia? Aşa cum am mai scris, lăcomia porneşte din nevoia noastră de siguranţă în cele mai multe cazuri, nevoie care din cauza păcatului căutăm să o împlinim greşit, cu surogate înlocuitoare şi artificiale. Este ca şi cum, la foame, ne-am mulţumi şi cu fructe din plastic, care oricum arată foarte bine şi realistic. Nu doar nevoia de siguranţă căutăm să o împlinim prin lăcomie, ci şi cea de apreciere şi iubire. Credem că având, devenim mai importanţi pentru cei din jur, credem că, deţinând ne putem alunga singurătatea, care merge de mână cu noi. Aşadar, lăcomia, vine dintr-o nevoie satisfăcută greşit şi după aceea creşte foarte repede.

Sunt aceste nevoie greşite? Nu. Nevoia de siguranţă şi cea de apreciere şi de importanţă, sunt în noi de la crearea noastră. Dumnezeu le-a pus în noi şi trebuiesc împlinite. Problema nu este la nevoile pe care le avem, ci la modul în care alegem să împlinim nevoile pe care le avem. Dacă ne este foame de exemplu, nu este condamnabil, dar dacă pentru a ne împlini nevoia de a mânca furăm , ucidem, minţim o împlinim greşit. La fel şi dacă alegem să mâncăm fructe şi legume din plastic. Nevoia de siguranţă şi securitate trebuie împlinită corect.

Cum putem să împlinim această nevoie corect? Ei bine, personal cred că această nevoie de securitate si siguranţă a apărut de la prima despărţire de Dumnezeu, de la prima tură când omul s-a ascuns în existenţa sa. De atunci a apărut şi nevoia de protecţie, de ascundere, de înconjurare în mormane de bani şi resurse. Omul tânjeşte după o ascundere de pericole, după puţină linişte şi pace într-un loc nepericulos. Inconştient, căutăm să ne construim acel loc de siguranţă prin puterile noastre şi lăcomia este foarte importantă în acest demers. Trebuie să adunăm mult şi repede, nenatural de mult şi de repede, ne trebuie un agent de afânare, un agent de favorizare a demersului nostru şi apelăm la lăcomie. Efortul este imens şi culmea e că, odată construite acea fortăreaţă, simţim că este ineficientă.

Singurul mod de a împlini corect această nevoie, este ascunderea în Dumnezeu, este revenirea la Dumnezeu. Omul până la păcat nu s-a ascuns, trăia liniştit alături de tot felul de animale din care multe fioroase, nu era problema temerii. Păcatul a adus teama, insecuritatea, frica, nevoia de ascundere şi dacă păcatul a făcut asta, cel mai corect este să căutăm o rezolvare la problema păcatului. Pentru a găsi o rezolvare avem o singură soluţie – Isus Hristos. Noi oamenii trebuie să ne împăcăm cu Dumnezeu, El este cel care ne poate împlini nevoia noastră de siguranţă şi importanţă. Orice altă încercare de împlinire va fi ca şi consumul de fructe si legume din plastic pentru a potoli foamea.

Împăcarea cu Dumnezeu poate satisface nevoia de siguranţă în mod aproape inexplicabil. Ştiu oameni care sunt în mari lipsuri şi totuşi se simt adăpostiţi. Mulţi oameni ai lui Dumnezeu au făcut închisoare şi s-au simţit în siguranţă. Alţii au privit moartea în ochi şi s-au simţit în siguranţă şi nu s-au temut. Daniel a stat în groapa cu lei si nu s-a temut. Cei trei tineri au ajuns în cuptorul de foc şi nu s-au temut, sau poate mai corect este că teama pentru siguranţa lor nu i-a stăpânit, nu i-a făcut să apeleze la metode omeneşti de a evita pericolul.

Când ne încredem în Dumnezeu şi acceptăm voia Sa, pericolul nu dispare, nu este mai mic, nu suntem protejaţi de un bol de sticlă, ci doar avem încredere că prin orice am trece, El este în controlul vieţii noastre. Când ne predăm viaţa Lui, renunţăm la dreptul de proprietate fals, pe care credem că îl avem asupra vieţii noastre şi ne transformăm, încet, încet, din lacomi, în oameni care se pot bucura de viaţă şi pot ajuta şi pe alţii să se bucure. Eforturile noastre nu vor mai fi să construim un turn în care să ne ascundem, ci să relaţionăm, să admirăm, să ajutăm, să ne implicăm. Când ne încredem în Dumnezeu, dispare stresul major al vieţii, pentru că în El ne găsim siguranţa şi aprecierea de care avem nevoie.

Omul lacom tânjeşte după o relaţie autentică cu Dumnezeu, asta e nevoia lui şi numai aşa poate fi satisfăcută. Orice altă cale va duce la eşec. Lăcomia are un singur antidot – Isus Hristos.

Sursa : http://www.filedinjurnal.ro/