Categorie: ESEURI
Examen la dragoste
Dimineața începutului de vară, pe țărmul Tiberiadei, s-a dovedit a fi cu totul deosebită pentru cei șapte pescari. După o noapte de trudă pe valuri, soldată cu un eșec dureros, au trăit, iată, și miracolul: o nouă pescuire miraculoasă!
Se întâlniseră cu Isus cel înviat și au văzut, din nou, că în prezența Lui năvoadele rodesc. Au mâncat împreună în jurul focului, bucurându-se de tihna pe care le-o aducea, dar urma examenul. Examenul lui Petru.
Isus îi spusese într-o împrejurare: „…tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). Și această lucrare trebuia să înceapă. Prin ceea ce Petru avea pus de Dumnezeu în el, era calificat pentru slujba care urma să i se încredințeze. De aceea Isus nu l-a examinat nici la teologie, nici la rezistența fizică.
Pentru consacrarea lui, trebuia să treacă doar examenul la dragoste. Nu poți să faci nicio slujbă pentru Dumnezeu fără să treci acest examen. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?”( Ioan 21:15) O primă întrebare, un răspuns afirmativ, încredințarea unei lucrări.
Etapa următoare însemna un plus de responsabilitate, dar și un examen suplimentar. La ce? Tot la dragoste. „Simone, fiul lui Iona, mă iubești?” „Da, Doamne.” Și i-au fost încredințate și oițele.
Dar pentru că întreaga turmă trebuia păstorită, cu toată răspunderea, păstorul mai avea de trecut un examen. La aceeași materie. Examinatorul cunoștea inima lui Petru, dar avea nevoie de răspunsul lui, ca de o semnătură pe contract.
Nu poți să-I slujești lui Dumnezeu fără să-L iubești. Și la acest examen nu se trișează. Pe Dumnezeu nu-l poți minți. Iar dragostea noastră pentru Dumnezeu este reflectată în dragostea față de semeni. Ioan, apostolul iubirii, ne avertizează în privința aceasta: „…cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20)
Suntem chemați cu toții să slujim într-un fel sau altul, dar trebuie să trecem examenul la dragoste, pentru confirmare. Dincolo de toate abilitățile noastre, care ne-ar califica pentru slujire.
Din felul în care slujim, se vede cui slujim.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 3 mai 2017
Vulcan, 3 mai 2017
De Ziua Internațională a Poeziei, despre poezia evanghelică
Inițiativa UNESCO de a declara, din anul 1999, ziua de 21 martie Ziua Internațională a Poeziei, deși cam tardivă, este totuși lăudabilă. Ea vine ca o recunoaștere a rolului pe care poezia și creatorii ei l-au jucat dintotdeauna în lărgirea orizontului spiritual.
Cât de departe am putea sonda în trecut, spre originea poeziei? Sau în ce măsură ne-am apropia de adevăr, dacă am încerca să evaluăm numărul poeziilor scrise? Sau cât de mult s-a scris…despre poezie?
Mi-am propus să scriu și eu câteva rânduri, dar nu despre poezie în general ci, folosind focalizatorul, să-l îndrept spre poezia religioasă, apropiind apoi poezia creștină și oprindu-mă asupra poeziei evanghelice. Pentru că diferențele sunt remarcabile.
Sentimentul religios a străbătut poezia tuturor timpurilor. De altfel termenul grecesc „poiesis”, din care ne vine „poezia”, are sensul de „facere”, de „creare”. Ori creativitatea este ceea ce a pus Dumnezeu în om, făcându-l după chipul Său. Nu-i deloc surprinzător, deci, că în religiile lumii exprimarea prin poezie a ocupat un loc important.
Vechiul Testament a fost scris într-o mare măsură în versuri. Pe lângă cărțile din componența sa prin excelență poetice, găsim pasaje cu o mare încărcătură de poezie și în cele istorice, profetice sau Pentateuch. De altfel ,o anumită muzicalitate îl străbate în întregime.
Credința creștină exprimată în poezie o întâlnim frecvent în literatura universală. Pe alocuri sporadic și tangențial la subiect, în altele cu fior profund și mesaj consistent. Poeții din toate epocile au acordat în creația lor un loc acestei teme. Mai mare sau mai mic.
Și acum despre poezia evanghelică. Poți să fii poet și evanghelic în același timp. Evanghelic din punct de vedere al orientării și apartenenței religioase. Și totuși să nu fii poet evanghelic. Poezia evanghelică trebuie să aibă mesaj. Grecescul „evangelion” are un singur sens. Acela de „veste bună”. Ori o veste trebuie transmisă clar, chiar dacă în acest caz, recurgând la poeticitate, o îmbrăcăm într-un strai deosebit.
Aceasta era și părerea lui Costache Ioanid privitor la mesaj. Dar cine mai ține seama azi de părerea lui Ioanid? În niciun caz snobul literar. Pentru că acolo unde se succed curentele, există și modă. Și unde este modă, este și snobism. Ori snobul disprețuiește ținuta de vara trecută ca fiind demodată, dar primește cu entuziasm pe cea antică, numind-o „retro”.
S-o fi aplicând asta la ținută, dar în literatură valoarea rămâne valoare, indiferent de data nașterii. Sau culoarea scutecelor.
S-au ridicat multe voci împotriva „artei cu tendință”, susținând „arta pentru artă”, dar nevoia celei dintâi se impune în cazul poeziei evanghelice. Nu sunt adeptul predicilor rimate. Mai ales când sunt scrise…stângaci (să mă exprim eufemistic). Acestea pot fi exprimate altfel. Nu e nevoie nici să versificăm textele biblice, pentru că nu le facem mai eficiente.
Poezia se scrie cu inima, recurgându-se la toată gama de procedee stilistice, dar mesajul nu trebuie sufocat. Recunosc că și eu mă las uneori dus de val în larg, și fac eforturi să-mi strunesc fantezia, privind spre țărm. Acolo așteaptă cei cărora le adresăm mesajul.
Nevoia de mesaj în poezie am înțeles-o, dincolo de sfaturi, printr-o experiență personală. Eram în perioada întunecată a existenței mele când, folosind un robust blindaj ateist, mă credeam imun la…evangelion. Eram fortificat împotriva oricărei predici, dar nu mi-am anihilat sensibilitatea la poezie. Și ceea ce nu-mi puteam imagina, s-a întâmplat: m-a cutremurat o poezie de Costache Ioanid. Cu mesaj. Valențele poeziei, în această direcție, sunt nebănuite.
Scriam, cu câțiva ani în urmă, în „Dor de poezie”:
„Dă-mi, Doamne, forţa de-a struni cuvântul
Şi cu iubire să-l înnobilez,
Să Te cunoască şi prin vers pământul,
Un vers cu focul dragostei în miez.
Şi cu iubire să-l înnobilez,
Să Te cunoască şi prin vers pământul,
Un vers cu focul dragostei în miez.
Vreau să-mpletesc dantelării măiastre
Punând cuvintele pe canava,
Lansându-le apoi în zbor spre astre,
Înaripate pentru slava Ta.
Punând cuvintele pe canava,
Lansându-le apoi în zbor spre astre,
Înaripate pentru slava Ta.
Dă-mi scânteiere vie în cuvinte
Ca, înmuind condeiul în napalm,
Să scriu cu foc, cu clocot, vers fierbinte
Sau fă-mă, Doamne, chiar pe mine psalm.”
Ca, înmuind condeiul în napalm,
Să scriu cu foc, cu clocot, vers fierbinte
Sau fă-mă, Doamne, chiar pe mine psalm.”
Scrieți, poeți, și scrieți bine! Iar dacă în creația voastră aveți un capitol pentru poezia evanghelică, faceți-o evanghelică. Sunt oameni sensibili la poezie a căror șansă de a întâlni mântuirea o constituie versurile voastre.
Simion Felix Marțian
Cuvântul ca un panaceu
Muntele, tribună și martor tăcut al învățăturii lui Isus, rămânea în urmă, în timp ce El se îndrepta spre Capernaum. Dar ziua nu se terminase, ba chiar urma să-i ofere Învățătorului o surpriză. Una care să-L uluiască.
Un ofițer din garnizoana de frontieră avea un rob la care ținea foarte mult și care era grav bolnav. Nu e greu să ne imaginăm dorința ofițerului de a face tot ce-i stătea în putință pentru a-l salva. Și tocmai atunci intra Isus în cetate.
Centurionul auzise vorbindu-se despre Isus. Doar auzise, dar asta nu l-a împiedicat să creadă. Nu s-a îndoit nicio clipă că este momentul lui. Al salvării robului său. De aceea a trimis o delegație de „bătrâni ai iudeilor”(Luca 7:3) să-L roage să vină la el.
În demersul lor, acești mijlocitori au subliniat meritele acestuia, privitoare la relația lui cu oamenii din cetate, dar și la faptul că le-a zidit sinagoga. Din punctul lor de vedere, se cuvenea să i se răspundă cererii. Și cererea lui nu se referea la o rețetă compensată, sau la o ecografie cu prioritate, ci pur și simplu să-i vindece robul . Pentru că el credea.
O a doua delegație a fost trimisă în întâmpinarea lui Isus, să-I spună să nu se mai deranjeze. În modestia lui, centurionul se vedea nevrednic să-L găzduiască sub acoperișul său. Și, totuși, vindecarea trebuia să se producă. Dar, militar de carieră fiind, obișnuit cu disciplina, a făcut o analogie. Dacă lui i se supun cei din subordine și-i execută ordinele, de ce nu ar proceda la fel și Isus.
„Zi o vorbă, și robul meu va fi vindecat.” (Luca 7:7) Doar o vorbă? E de ajuns un singur cuvânt? Experiența ofițerului din armata romană ne arată că e suficient. Credința lui a fost răsplătită cu o rezoluție pozitivă. Robul său, aflat în pragul morții, a fost vindecat.
Isus a vindecat robul unui ofițer din armata de ocupație. Cea care asuprea poporul ales. De ce? Pentru că avea merite? Pentru că zidise o sinagogă? Nicidecum, ci pentru că a primit o cerere semnată cu credință.
Vorbim atât de mult despre atotputernicia lui Dumnezeu. Și despre dragostea Sa. I-o și spunem în rugăciunile noastre. Dar câtă credință punem în ele? Ajută, Doamne, necredinței noastre! Și rostește, ca răspuns, cuvântul izbăvitor. Amin.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 14 martie 2017
Sărut mâna, femeie!
Sărut mâna, femeie! Femeie mamă, femeie soție, femeie fiică. Dacă m-am oprit o clipă din zborul meu zigzagat printre cuvinte, să-ți aduc un omagiu, e pentru că întreg Universul se oprește. Se opresc astrele să-ți amintească faptul că ești o ființă absolut specială. Pentru că așa ai fost creată.
După ce Atoateziditorul a creat toate lucrurile, așezându-le la locul hotărât, a văzut că toate erau bune. Dar pentru ca lucrarea să fie desăvârșită mai trebuia ceva. Lipseai tu, femeie. Și Cel ce este dragoste te-a făurit pe tine, ca să iubești. Și să fii iubită. Prin tine s-a împlinit Creația.
Cred că nu întâmplător ziua în care ți se aduc omagii este o zi de primăvară. Dacă nu cumva anotimpul a luat forma ta. Pentru că sunteți la fel de tandre în așteptate mângâieri. Și la fel de posesiv îmbrățișați spre germinare. Și creștere. Și rodire.
La fel aduceți bucurii prin prezența voastră. A frumuseții voastre.
Înflorești, femeie, odată cu primăvara și strălucești asemenea ei. Încălzești, femeie, ca primăvara, și înseninezi ca ea. Ești frumoasă, femeie, ca o primăvară senină. Ca o primăvară așteptată cu nerăbdare.
Sărut mâna, femeie! Ce-aș putea să-ți ofer de ziua ta? Flori? Dar tu ești însăși înflorirea. Și nu știu dacă zâmbetul meu te-ar impresiona, căci tu ești zâmbetul întregii creații. Poate că ți-ar fi de folos rugăciunea mea. Pentru ca Dumnezeu să te întărească, să-ți împlinești menirea. Cu mâinile tale binecuvântate care mângâie, dar și leagănă. Cu inima ta generoasă care oferă iubire. Și se dăruiește, jertfitoare.
Sărut mâna, femeie! Mamă, soție, fiică… Aș vrea ca această zi să fie multiplicată, permanentizată, pentru ca urările să nu înceteze. La mulți ani! Și-o veșnicie.
Sărut mâna.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 8 Martie 2017
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 