Categorie: FAMILIE

Ce asteapta tanarul de la tatal sau

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în Adolescenţă, FAMILIE

Nu, nu cheile de la masina;iata cateva concluzii aparute in urma unui sondaj de opinie instrumentat de Youth Unlimited pe aceasta tema:

El astepta ca tatal sa-l intrebe ce face, cum i-a fost ziua si apoi sa aiba timp sa primeasca raspunsul. Asta arata ca iti pasa de copil. 73% din tinerii canadieni au spus ca a avea pe cineva care sa-i asculte este foarte, foarte important.

El se astepta ca tatal sa fie constant si sustinut in exemplul si modelul – in setul de valori – pe care il ofera. Tatii au datoria de a invata standradul moral si setul de credinta. Tinerii sunt foarte sensibili la ipocrizie si urasc standardul dublu. Intr-o lume a minciunii ei au nevoie sa stie ca tatal lor le spune adevarul.

El vrea sa stie ca tatal il iubeste neconditional. Indiferent de cat de multe prostii fac tinerii au nevoie sa stie ca sunt iubiti. Copii vor sa vada si latura emotionala a celui care se ingrijeste de ei. Tatal nu este o aratare impersoanala venita din alta lume.

Fetele vor sa stie ca tatal lor le trateaza cu respect si verbal si fizic. Tatal seteaza valoarea si pretentia pe care fata o va avea de la viitorul ei partener de viata. Modul cum isi onoreaza sotia – ca fiinta, nu obiect – este la fel de important in deprinderea de catre fete a unui set corect de valori despre umanitatea ei.

Copii au nevoie in aceiasi masura si de calauzire si de libertate. Libertatea este castigata de copii in masura in care ei se dovedesc responsabili cu ceea ce au deja in jur.

Greu, usor, cand vom muri singurul lucru pe care il lasam dupa noi celor dragi este amintirea cum i-am iubit si pretuit. Daca mai primesc si ceva bani, cu atat mai bine; desi in conditiile exsitente se pare ca dupa moarte le vom lasa copiilor facturi de platit.

Fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Adolescenţă, FAMILIE

Cel mai greu lucru este să renunţi la un lucru sau la o persoană pe care ai iubit-o, să te dai bătut dintr-o dată ca şi când niciodată nu ai avut nimic de câştigat. Viaţa nu te întreabă însă când să-ţi ia ceva, şi o face uneori fără milă parcă. Te trezeşti dintr-o dată singur şi fără nimeni în jurul tău. Te trezeşti mergând la mormânt la cel ce ţi-a fost părinte sau frate şi nu înţelegi de ce omul acela e atât de departe de tine, şi totuşi, atât de aproape. Am minţi dacă am spune că viaţa este uşoară şi că niciodată nu vom trece prin valea umbrei morţii. Aş minţi dacă aş crede că totul va fi cum mi-am dorit eu, că nu voi gusta niciodată din paharul suferinţei. Însă, fără suferinţă nu aş învăţa să apreciez atât de mult momentele de bucurie. Aş avea impresia că mi se cuvine tot şi că viaţa este roz întotdeauna. Fără suferinţă, nu m-aş mai ruga atât de mult, fiindcă aş constata că pot şi fără El. Dar din fericire, trebuie să şi sufăr. Uneori atât de tare încât mă prăbuşesc şi am impresia că mă afund în noroi adânc cu fiecare clipă. Deşi fugim de ea, nu o putem evita. Odată tot ne vom întâlni cu ea, cu suferinţa.

În astfel de momente, ce trebuie să faci? Când simţi şi vezi că totul se prăbuşeşte, când auzi numai veşti rele de la prieteni sau când nu poţi dormi noaptea din cauza gândurilor. Atunci când te găseşti aici, doar vorbeşte cu Dumnezeu. Nu bolborosi rugăciuni învăţate de pe de rost. Spune-I doar ce simţi. Şi fii sincer. Descarcă-ţi sufletul înaintea Lui şi vei simţi încetişor că te linişteşti. Dintr-o dată, problema ta nu va mai fi atât de mare. Îţi vei putea închide pleoapele în nopţile târzii şi zilele vor trece. Nu pot să îţi dau un leac magic care să-ţi rezolve pe loc toate problemele, nu pot să îţi dau un sfat minunat şi nemaiauzit. Îţi cer doar să vorbeşti cu El. Să îndrăzneşti să birui munţii mari care sunt în faţa ta şi care te împiedică să vezi drumul. Nu vreau să priveşti la obstacolele mari din calea ta, vreau să priveşti la finalul drumului. Acolo unde e biruinţa şi unde nimic nu te va mai împiedica să-I sari în braţe lui Dumnezeu. Vreau să ştii că noaptea are un sfârşit şi că dimineaţa înseamnă un nou început. Nu va continua la nesfârşit tot aşa, chiar dacă simţi că e tot greu.

Într-o dimineaţă te vei trezi cu zâmbetul pe buze. Te vei bucura de binecuvântările pe care le-ai primit prin valea plângerii şi vei constata că eşti o persoană mai puternică. Lacrimile ce le-ai înghiţit în timp ce te rugai vor fi doar un trecut dureros. Nu e uşor. Niciodată nu va fi. Dar avem promisiunea că El este cu noi prezent în toate bucuriile şi tristeţile. El nu ne rezolvă întotdeauna la clipeala ochiului problemele, El este doar prezent în mijlocul lor. Şi ne ţine de mână, strâns. Ca să ştim că El este cu noi..

http://www.intrebarileinimii.blogspot.ro

Abordarea ispitei

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în Adolescenţă, EDITORIALE, FAMILIE

Nouă oamenilor ne place să clasificăm păcatele pentru că o clasificare a lor ne este convenabilă. Clasificarea lor ne aduce anumite „avantaje”. În primul rând ne poate poziţiona faţă de alţi oameni, ne pune ori în poziţia „cine e ca mine”, ori în poziţia „lasă că alţii fac unele mai mari” şi ambele poziţii sunt privite bine de firea noastră „care se strică după poftele înşelătoare”. O clasificare a păcatelor sau o dimensionare a acestora, o fac doar oamenii căci înaintea lui Dumnezeu păcatul se numeşte păcat indiferent dacă e minciună sau crimă, e o abatere de la ascultarea de Dumnezeu. Aşa că suntem tentaţi să privim cu îngăduinţă „păcăţelele” noastre şi să nu ne purtăm aspru cu trupul nostru. Avem păcate pe care le considerăm „nevinovate”, pe altele le considerăm că „nu sunt aşa grave” că „sunt alţii care…” şi asta este spre distrugerea noastră.

Ieri scriam despre cât de uşor ne înfăşoară păcatul şi cât de uşor ne leagă, folosind aspecte aşa de fine încât ni se par complet inofensive. Mai mult, acele aţe subţiri ale păcatului sunt şi foarte plăcute aşa că tendinţa de a le consuma este puternic amplificată după prima „gustare”.  Ei bine, este necesară o abordare corectă a ispitelor pentru ca ulterior să putem să fim biruitori în bătălie de aceea gândurile mele sunt în permanenţă focalizate nu pe păcatele uriaşe ci pe „păcăţelele” şi ispitele mici şi dulci pe principiul: „Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile; căci viile noastre Sunt în floare.”

Una din marile greşeli pe care creştinii le fac este că se încred prea mult în puterile lor, cred că în mod automat, odată convertiţi devin rezistenţi la păcat, devin imuni în vreun fel. Realitatea e că la convertirea noastră Satan pune luneta pe noi şi cu toată diplomaţia dar şi cu toată violenţa dacă e nevoie ne va ataca. Aşa că e total neproductivă „culcarea pe o ureche”. Scriptura ne spune că trebuie să fim mereu treji din cauză că potrivnicul nostru ne are în vizor.  De cele mai multe ori încrederea în forţele proprii vine la pachet cu o anumită doză de mândrie a unora care rezistă păcatului dar şi asta e periculoasă. Multe persoane care se băteau cu pumnul în piept pentru rezistenţa lor în faţa păcatului au fost „înfulecate” tocmai de acele păcate. Scriptura ne avertizează: „tu stai în picioare prin credinţă: nu te îngâmfa, dar, ci teme-te!” Poate ştiţi de istorisirea cu cel mai smerit frate din biserică care a primit o decoraţie pentru asta. 40 de ani a fost cel mai smerit om din biserică dar de când a primit decoraţia a fost tot pe la uşă unde primea pe cei care veneau, având bineînţeles acea insignă în piept.

Cred că un punct sensibil al nostru al creştinilor este aşteptarea ca păcatele cu care vine Satan să fie mari, uriaşe, vizibile. Dacă Satan aşa ne-ar ispiti, cei mai mulţi dintre noi am fi aproape imaculaţi că ne-am opune păcatului, realitatea este că ispitele vin în alt mod. Vin cu lucruri fine şi plăcute. Toate păcatele sunt dulci la început, sunt plăcute, par inofensive dar ele devin fire invizibile care pot lega şi cel mai puternic credincios care cochetează cu ele. De altfel orice beţiv a început de la un pahar „inofensiv”, orice curvie a început de la gânduri sau priviri „nevinovate” orice dependenţă a început cu o doză mică, orice furt a început cu gânduri şi aşa mai departe. Toate păcatele mari pe care oamenii le-ar elimina dacă le-ar vedea la finalul lor au venit încet, plăcut, puţin câte puţin. Este o vorbă românească deşteaptă tare „dă Doamne românului mintea cea de pe urmă” ceea ce vrea să spună că ar fi bine să luăm seama la finalul unei acţiuni, al unui gând, vorbe, plăceri pentru că orice om care meditează măcar puţin la modul în care se va termina demersul său ar renunţa la faptele iniţiale. Duhul lui Dumnezeu ne avertizeze adesea dar prea adesea nu luăm în seamă îndemnurile care ne sunt oferite.

Întrebarea inevitabilă este: Ce facem cu gândurile noastre? Ce atitudine avem faţă de păcatele mici, aparent inofensive, aparent nedăunătoare. Ştim că în perspectiva lui Dumnezeu înseamnă tot neascultare? Cât de mult ne permitem să cochetăm cu păcatul în mintea noastră? Cât de hotărâţi suntem să rezistăm oricărei ispite?

Cheia rezistenţei şi a victoriei în lupta cu păcatul nu e la bătăliile mari ci la „furtişagurile mici”. Bătălia cu păcatul nu e doar aceea mare, grandioasă, spectaculoasă ci începe cu lucrurile mărunte ale minţii noastre. Nu te aştepta ca păcatul să dea năvală în viaţa ta pentru că rar va fi aşa dar fii foarte atent la modul în care se strecoară pe sub uşă. Aseară cineva îmi spunea „picătură cu picătură se face inundaţia”.

http://www.filedinjurnal.ro

Vin părinţii călători

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE, FAMILIE

„Domnu` Teo, vineri vin părinţii mei acasă şi nu mai fac  consiliere două săptămâni, nu i-am văzut de la crăciunul trecut şi acum vreau să stau cât mai mult cu ei.” Aşa a început discuţia cu unul din tinerii care fac consiliere de ceva vreme. A continuat însă pe acelaşi subiect şi am descoperit multă nesiguranţă, neîncredere, doliu, răzvrătire şi teamă în sufletul său. Mihai îşi iubea părinţii dar în sufletul său totul era amestecat cu privire la relaţia lor. Se bucura dar în acelaşi timp se întrista că vin acasă. Voia ca să îi mustre cumva, dar se temea că este nepotrivit pentru un copil să le ceară părinţilor care „se chinuie atât” ceva în plus. Voia să rămână mereu acasă sau să rămână mereu plecaţi, numai să nu trăiască toată lupta aceea emoţională a venirii şi a plecării lor. Avea nevoie de ei, dar nu avea curajul să îi tulbure de la planurile făcute. Se simţea abandonat dar legat, nu avea tăria să lege relaţii de teama abandonului. Îi plăceau cadourile şi banii pe care părinţii îi aduceau, dar se simţea cumpărat ieftin. Îl vedea şi pe Dumnezeu tot aşa, unul care are treaba cu oamenii tot pe la sărbători.

E un crâmpei, o fărâmă din ceea ce se pretrece cu fiinţa unui copil care are părinţii plecaţi pe afară. Cel puţin Mihai, avea tot ce îşi dorea, dar depărtarea şi lipsa părinţilor lucrau în fiinţa lui dramatic. Încerca să-şi tempereze emoţiile şi sentimentele, dar deja are „malformaţii”. Încerca să ignore „boala” dar efectele erau vizibile de la depărtare. Avea tot ce îşi dorea dar nu avea nimic. Îl invidiau colegii pentru telefonul său, hainele sale, banii săi, iar el îi invidia şi mai profund pe colegii pe care tata sau mama îi aşteptau la ieşirea de la ore. Imaginea copiilor aşteptaţi de părinţi la ieşirea de la şcoală şi îmbrăţişările Mihai mi-a povestit-o mai mult în hohote de plâns, la fel ca şi pe cea referitoare la şedinţa cu părinţii, serbările de la şcoală şi ajunsul acasă de la şcoală. Pe el nu îl îmbrăţişa nimeni. Luase atâtea note bune, reuşise atâtea proiecte dar nu simţise braţe strângându-l la piept ci doar o voce în telefonul rece înainte de culcare. Voia mai mult…. de fapt voia mai puţin… voia să fia copil şi să fie îmbrăţişat. L-am strâns în braţe şi a plâns minute bune, altceva nu am putut să îi spun, nu am putut să-i motivez părinţii de nici un fel, nu am putut să îl îndemn să mai rabde, să mai sufere, să se mai mulţumească cu telefonul său, cu hainele sale. Nici nu am mai putut deschide gura… avea nevoie doar de o îmbrăţişare.

Nu vreau să supăr pe nimeni cu postarea aceasta, vreau doar să trag un semnal de alarmă asupra unui fenomen foarte vizibil la sărbători, acela al întoarcerii „părinţilor călători”. Ştiu că toţi părinţii în situaţia asta mi-ar spune acum că situaţia lor e foarte grea, că suferă şi ei, că vor să aibă pâine pe masă, că vor să-şi vadă copii mari dar opriţi-vă câteva secunde de la scuze, fie că sunt valabile fie că nu şi meditaţi. Pentru cine munciţi?

Copiii nu sunt de cumpărat. Da, sunt sensibili, îşi doresc tot felul de tehnică, haine, scutere, jucării etc dar copiii nu sunt de cumpărat. Ei, la vârsta lor, nici măcar nu ştiu că ce îşi doresc le poate fi dăunător deşi părinţii ştiu. Ei ar vrea de toate dacă se poate, dar nevoie fundamentală pentru ei, dincolo de dorinţele şi hachiţele copilăreşti, este nevoie de mama şi de tata. Încetaţi să mai cumpăraţi copiii. Opriţi-vă pentru că la finalul vieţii voastre ei vă vor vinde. Opriţi-vă pentru că asta înseamnă educare în spiritul veacului acesta al consumerismului. Copiii au nevoie de părinţi mai mult decât orice altă nevoie de lucruri materiale.

Copiii au sentimente şi emoţii. Da, chiar au, vă spun sigur şi sentimentele şi emoţiile lor sunt tot aşa de importante şi intense ca şi ale voastre doar că sunt mult mai sensibile. Aşa că vă rog pentru numele lui Dumnezeu, nu vă mai jucaţi cu sentimentele şi emoţiile lor pentru că îi distrugeţi. Îi forţaţi să trăiască starea de doliu şi când aproape s-au vindecat le stârniţi iar rănile. Au bătălii imense în sufletul lor, mult prea grele pentru vârsta lor. Nu vă jucaţi de-a mama şi de-a tata şi mai ales nu vă jucaţi cu mintea unui copil indiferent dacă o faceţi conştient sau inconştient.

Copiii au nevoie de modele. Ce îi inspiră modelul tău? Ce îi spui prin viaţa ta să facă? Să plece la muncă când vei fi bătrân şi să te ţină într-un azil unde să te viziteze de două ori pe an, asta îi arăţi prin modelul tău. Îl înveţi să-şi lase familia şi copiii şi să plece la muncă în altă parte, îl înveţi să îţi pună nepoţii în cârcă şi el să plece cu soţia sa departe unde se câştigă mai bine. Îl înveţi că banii sunt infinit mai de dorit decât familia. Poate nu ai intenţia asta dar copilul tău e foarte posibil ca aceasta să înveţe de la tine.

Copiii au nevoie de Dumnezeu. Şi nu uita că ei îl văd pe Dumnezeu în funcţie de cum îi văd pe părinţi, mai ales pe tata. Dacă tata este aspru şi sever  e foarte posibil ca aşa să îl vadă şi pe Dumnezeu, dacă tata este departe e foarte posibil ca aşa să îl perceapă şi pe Dumnezeu. Dar dacă tata este aproape, îl ia în braţe, este acolo la succesele şi la eşecurile sale, este acolo când e nevoie de îndreptare sau de încurajare atunci aşa îl va vedea şi pe Dumnezeu. Cum îl arăţi tu pe Dumnezeu copiilor tăi?

Copiii au nevoie de îmbrăţişare. E vital pentru ei să fie îmbrăţişaţi, e crucial aş spune pentru dezvoltarea lor echilibrată, dar nu îmbrăţişare prin intermediul unei vorbe la un microfon, nici prin intermediul unei poze cu braţele deschise, ei chiar au nevoie de braţele mamei sau ale tatălui să îl tragă la pieptul lor. Au nevoie să simtă că sunt importanţi, au nevoie să audă inima mamei şi a tatălui bătând când sunt îmbrăţişaţi.

Copiii au nevoie de mama şi de tata. Una din fazele care m-a şocat în carete „Minunata lume nouă” a fost prezicerea că, copiii nu se vor mai naşte normal, ci vor fi concepuţi în incubatoare speciale în această minunată lume nouă, tocmai ca să nu mai dezvolte emoţii şi sentimente privitoare la părinţi, să nu mai aibă nevoie de părinţi şi să poată în acest fel să fie supuşi necondiţionat sistemului. Vrei tu oare să faci jocul „lumii minunate” unde copiii nu mai au sentimente faţă de părinţi şi invers? Copiii au nevoie de mama şi de tata, aşa a lăsat Dumnezeu lucrurile, aşa le-a menit El să fie. Orice abatere de la asta e neascultare de Dumnezeu.

Dumnezeu să aibă milă de toţi copiii „fericiţi” şi de toţi „părinţii călători”. El să vindece ceea ce noi am rănit, el să repare ceea ce noi am stricat şi să îndrepte mintea şi intenţiile noastre măcar în ultimul ceas. Continuăm mâine.

http://www.filedinjurnal.ro

CE SPUNE BIBLIA DESPRE ROLUL BARBATULUI IN CASATORIE?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în FAMILIE

Pentru că dorim să trăim potrivit cu scopul pentru care ne-a creat Dumnezeu, pentru că vrem să avem familii puternice şi pentru că vrem să reflectăm caracterul lui Dumnezeu în toate, este important pentru fiecare bărbat să cunoască ce aşteaptă Dumnezeu de la el în căsătorie. Este necesar pentru fiecare femeie să cunoască rolul bărbatului ca să nu i-l preia, ci invers, să-l ajute şi încurajeze pe soţ în rolul stabilit de Dumnezeu pentru el. Deci, care este rolul bărbatului în căsătorie?

Să-şi iubească soţia

În Epistola către Efeseni, Apostolul Pavel a scris:

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor fi un singur trup.” Taina aceasta este mare –(vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). – Încolo, fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat. (Efeseni 5:25-33)

Aceasta este cea mai importanta poruncă ce ţine de rolului bărbatului în căsătorie şi realizarea ei va aduce după sine împlinirea tuturor celorlalte. De la fiecare bărbat, Dumnezeu aşteaptă să-şi iubească soţia ca şi Hristos Biserica şi aşa cum îşi iubeşte cineva trupul său propriu. Atunci când un bărbat arată o astfel de iubire faţă de soţia sa, prin aceasta arată tuturor oamenilor dragostea pe care o are Isus Hristos faţă de Biserica Sa.

Să-şi admire soţia

Când i-a creat Dumnezeu pe Adam şi Eva, primul bărbat şi prima femeie, iată ce a zis bărbatul când a văzut pentru prima dată femeia:

Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi „femeie”, pentru că a fost luată din om.” (Geneza 2:23)

Expresia „iată în sfârşit” arată admiraţie pentru cineva care era dorit mult şi aşteptat. Astfel de atitudine trebuie să aibă fiecare bărbat faţă de soţia sa în toate zilele petrecute în căsătoria.

Să se dezlipească de părinţii săi

După citirea titlului acestui articol, cititorul ar putea crede că punctul acesta este în afara subiectului nostru. Nu chiar aşa. Când a adus-o Dumnezeu pe Eva la Adam, a zis:

De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup. (Geneza 2:24)

Prin aceasta Dumnezeu nu vrea să zică că copiii ar trebui să-şi nesocotească părinţii sau să nu se îngrijească de ei. Dar din momentul căsătoriei, fiecare bărbat trebuie să fie conştient că relaţia cu soţia este prioritate şi nu va admite ca părinţii să-i controleze această relaţie sau să manipuleze. Părinţii înţelepţi nu vor face aceasta nici odată, dar nu toţi părinţii sunt la fel de înţelepţi. Cunosc pe cineva, care după căsătorie a lăsat ca mama lui să aibă un control până acolo că ţinea la sine banii lor şi hotăra ce haine să cumpere soţia lui. Căsătoria lor n-a durat mult, iar el a ajuns foarte nenorocit. Eu însă, încă pe atunci l-am avertizat nu o singură dată că aşa va sfârşi dacă nu se dezlipeşte de mama sa ca să se alipească de soţie. În acelaşi timp, fiecare bărbat trebuie să fie conştient că atunci când se căsătoreşte, este dator să-şi întreţină familia şi să se îngrijească de părinţii săi şi ai soţiei. Iar dacă părinţii le acordă un ajutor material la o anumită perioadă, să o primească ca o binecuvântare şi nu ca ceva obligatoriu.

Să se lipească de nevasta sa

Înţelesul primar al acestei porunci ţine de relaţia intimă a cărei iniţiator trebuie să fie bărbatul. Să nu creadă însă cineva că este greşit sau ceva rău ca soţia să vină cu iniţiativa în relaţiile intime. Doar că fiecare bărbat trebuie să ştie că Dumnezeu îl vrea să fie cu iniţiativă, atât în ceea ce priveşte zidirea relaţiei cu soţia sa, cât şi în celelalte aspecte ale vieţii. Atunci când apar situaţii dificile în familie, de la bărbat se aşteaptă să fie cel care caută soluţii, ia atitudine şi acţionează pentru a rezolva acele situaţii dificile.

Să fie transparent în relaţia cu soţia sa

În acelaşi capitol 2 din cartea Geneza, la încheiere, scrie:

Omul şi nevasta lui erau amândoi goi şi nu le era ruşine. (Geneza 2:25)

Expresia „erau amândoi goi” implică mai mult decât lipsa hainelor. Bărbatul şi femeie erau deschişi unul faţă de celălalt, având o transparenţă deplină în care nimeni nu se ascunde de celălalt şi nu se teme să-şi spună gândurile de frica că va fi condamnat.

Să fie capul nevestei

Am observat odată, în timpul unei cununii, cum un bărbat, când a auzit acest adevăr, şi-a ghiontit soţia şi i-a spus: „Auzi? Ia bine seama la ce vorbeşte preotul!” În acelaşi timp, când predau cursul „Căsătorie fără regrete” de multe ori am văzut cum femeile care nu au cunoscut anterior din Cuvântul lui Dumnezeu, când ajung la acest adevăr se arată nemulţumite. Dar, aceasta este ordinea stabilită de Dumnezeu:

Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos. (1 Corinteni 11:3)

Hristos fiind Capul nostru ne poartă de grijă, ne protejează şi S-a jertfit pentru noi. În acelaşi fel se aşteaptă de la fiecare bărbat să fie capul soţiei şi nu doar unul care dă ordine şi îşi impune voia cu autoritate. Domnul să ajute pe fiecare bărbat să se poarte cu soţia sa, tot aşa cum se poartă Domnul Isus cu noi.

Să dea cinste soţiei

Este greu pentru unii bărbaţi să înţeleagă de ce femeile se aşteaptă să fie tratate cu respect cum ar fi de exemplu, să li se dea mână când coboară din autobus sau pe scară. Dar aşa ne învaţă şi Dumnezeu să procedăm când spune:

Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre. (1 Petru 3:7)

Dumnezeu să ajute pe toţi bărbaţii să-şi îndeplinească rolul stabilit de Dumnezeu şi în felul acesta, să prezentăm lumii caracterul Domnului nostru Isus Hristos.

Sursa: moldovacrestina.md