Cum să arăţi că îţi pasă


Trăim singuri, uitaţi şi plictisiţi. Doar noi şi telefoanele noastre. Când e pană de curent sau pică netul, suntem în stare să începem cel de-al Treilea Război Mondial, să punem tunurile pe Enel.

E adevărat şi faptul că nu depindem de bucăţile astea de plastic, ci de oamenii cu care vorbim… dar, cu toate astea, devenim tot mai singuri pe zi ce trece.

Nu se mai nasc eroi pentru că nu mai sunt oameni dispuşi să se sacrifice. În schimb, creşte numărul de „emokizi” şi de sinucigaşi, pentru că eroii noştri s-au transformat în monotonii dezinteresaţi, de care ne lovim pe toate străzile.

Într-o lume în care confortul personal e pus pe primul loc, arată că eşti diferit! Arată că ţie îţi pasă!

7 paşi prin care arăţi că îţi pasă:

1. Spune adevărul, oricât de dureros ar fi el. Spune-l cu riscul de a răni, pentru că oricum nimic nu poate să rănească un om mai tare decât să fie minţit frumos. Adevărul dezgroapă morţii şi îi trezeşte la viaţă, dar minciuna îngroapă oamenii de vii. Rănile, odată curăţate, vor începe să se vindece.

2. Ascultă, oricât de multe ai avea şi tu de spus; oricât de mult ar vorbi celălalt. Nu-ţi pune căştile indiferenţei în urechi. Nu fugi de teamă să nu fii şi tu afectat de problema lui. Ascultând problemele altora, te ajuţi şi pe tine însuţi, pentru că îţi e distrasă atenţia de la problemele tale. Ascultă cu urechea inimii. Abia atunci coarda sensibilă va fi mişcată şi va începe cu adevărat să îţi pese.

3. Nu judeca, oricât de ispitit ai fi să faci asta; oricât de îndreptăţit ai crede că eşti. Încearcă să te pui în locul celuilalt. Niciodată nu vei înţelege cât de greu i-a fost unui om, până nu vei trece şi tu prin aceeaşi problemă. E foarte greu să aplici vechea zicală indiană „Nu judeca pe altul până ce nu ai umblat un kilometru în mocasinii lui”, fără ca mai întâi tu să te fi descălţat de mocasinii tăi. Nu-l judeca pe celălalt doar pentru că tu te înfrânezi. Adevărul e că şi tu calci legea, doar că în alt mod. Acelaşi care a zis „să nu furi/minţi/ucizi” etc. a zis şi „să nu judeci”.

4. Ajută, oricât de istovitor ar fi. Oamenii sunt puşi în comunităţi, şi nu trăiesc singuri în vârf de munte, pentru că au nevoie unul de celălalt. Pentru că au nevoie să se ridice unul pe altul. Ajută,  măcar pentru că n-ai alt lucru mai bun de făcut…

5. Încurajează, oricât de greu ar fi să găseşti cuvintele potrivite. De un singur cuvânt sau gest poate atârna viaţa unui om. Nu-i uşor să pui balsam pe răni, dar dacă o faci din inimă, vorbele vindecătoare vor izvorî de la sine.

6. Interesează-te de celălat, oricât de ocupat ai fi. A căuta un om şi a-l întreba, pur şi simplu, dacă e bine, e un gest minor, dar are mare greutate. Fii tu omul potrivit. Cel care, căutându-i pe alţii, îi face să uite că nu îi mai caută nimeni altcineva.

7. Sacrifică-te, oricât de mare ar fi preţul. Cine iubeşte se sacrifică pentru fericirea celuilalt. Mult mai valoros decât să mori pentru aproapele tău, e să te sacrifici pentru el zilnic şi cu discreţie.

Cel mai mare dar pe care îl poţi face unui om este timpul tău. Pentru că odată trecute, clipele nu se mai întorc înapoi.

Oamenilor nu le pasă cât de multe ştii, până nu ştiu cât de mult îţi pasă.

Iubirea se măsoară în clipe. Clipe în care uiţi de tine şi îl pui pe celălalt pe primul loc.


Pentru a aprecia pasiunea unui om, ar trebui să cunoaştem ce preţ au pentru el toate lucrurile pe care le sacrifică pasiunii sale.

Cândva, când vei crede că toţi te-au uitat, vei vedea că aceia lângă care ai fost când au avut nevoie, îţi vor întoarce favorul.

Apreciază oamenii care îşi fură din timpul lor, pentru a-şi petrece timp cu tine.

Fii genul de om pe care ai vrea să îl întâlneşti.

Sacrifică-te şi învaţă să iubeşti.

Arată chiar acum cuiva că îţi pasă!

_Geantă Sefora_

http://seforaseah.blogspot.ro/

Mândria creștinului


mandria crestinului

Îmi amintesc de perioada în care eram un țânc în biserică și de ce se predica pe atunci. Probabil una din cele mai abordate teme după cea a răpirii era mândria. E posibil să fiu subiectiv acum, dar îmi amintesc bine aceste tematici. Poate nu au fost neapărat primele două ca frecvență, dar în top 5 cu siguranţă erau. Mândria era des condamnată și incriminată, dar într-un mod convenabil pentru predicator, adică, într-un mod care să nu îl incrimineze, pentru că în realitate, mândria era, ca și azi, infiltrată în viața de zi cu zi a fraților și surorilor. Atunci nu vedeam asta, azi o văd.

Se predica despre mândria oamenilor fără Dumnezeu, că noi aveam Dumnezeu, despre mândria celor bogați, că noi nu eram, despre mândria celor învățați, că noi nu eram, despre mândria celor cu mașini, că noi nu aveam, despre mândria celor cu funcții, că noi nu eram între ei și despre multe alte mândrii. Unele erau penalizate, doar din cauză că noi nu ajungeam la ele, nu că ar fi fost rele. Ce rău era să ai mașină, dar în optica de atunci, din mândrie îți luai. Acum, aceiași predicatori, se mândresc că le vin copiii acasă și au la întrunirile de familie, câte 20 de mașini la poartă. În fine, se predica mult împotriva mândriei pe care ne permiteam să o criticăm și puțin sau deloc, despre mândria caracteristică nouă.

De exemplu, să ai mulți copii era o mare mândrie, de comun acord apreciată și nicidecum criticată. Să postești ”nuștiucâte” zile era iar o mândrie de apreciat. Să fii predicator, mamă, mamă, ce mândrie pe părinți sau neamurile fetei pe care o curtai. Să te fi păstrat curat până la căsătorie era iar mândrie mare, când ceilalți, păcătoșii, nu erau în stare. Să fii pocăit era un alt soi de mândrie, dar din aia considerată rafinată și bună. Era o mândrie chiar să suferi că ești pocăit. Ehe, când veneai cu un incident din ăsta în fața bisericii… deși avusei de suferit, mustața îți râdea, în fața uralelor care ți se aduceau. Să ai printre părinți sau bunici, ”înaintașii credinței” era o mare mândrie. Păi bunicul meu a adus credința în sat… ehe, mai putea careva să-ți stea alături pe bancă? Nu, nu încăpea de bunică-tu, care deși era mort într-un mod onorabil, pentru credință poate, îl cărai cu tine peste tot, așa, invizibil fizic, ca să vadă lumea ce origini ai.

Erau multe motive  de mândrie necriticate, nepredicate sau mândrie bună, rafinată, acceptată. Bine, practicile acestea nici azi nu au încetat, doar s-au rafinat. Știi că religia baptistă e cea mai tare la organizare? Dacă nu știi află. Știi că religia penticostală e cea mai tare la descoperiri? Află acum. Știi că religia creștină după evanghelie e cea mai echilibrată? E timpul să afli. ”Ne mândrim cu mândrie” cu religiile din care facem parte, considerându-le cele mai tari, iar noi, care am ales acele religii, suntem la fel de tari. Spune nu ceva unui penticostal critic față de religia lui, sau unui baptist de religia lui, sau unui ortodox de religia lui. Ai încurcat-o. Dar… e o mândrie de care ar trebui să fim mândri.

Apoi mai este mândria pocăinței. Păi evlavios ca mine… nu știu dacă mai găsești pe rază de 100 de kilometri. Eu, aștept pe Domnul și strig mereu: Vino Doamne Isuse! Eu mă duc în fiecare zi la grupul de rugăciune. Eu nu am lipsit de 5 ani la nici un serviciu în Casa Domnului. Eu am 30 de ani de slujire ca pastor/prezbiter. Eu am suferit pentru credință. Eu am toți copiii credincioși. Eu am dat mâna cu președintele cultului și de atunci nu m-am spălat pe mână. Eu postesc în fiecare săptămână. Eu am postit odată 40 de zile. Eu am o relație vie cu Dumnezeu. Pe mine Domnul m-a binecuvântat cu de toate. Eu îl iubesc pe Domnul. Iată câteva din afirmațiile care pot ascunde lejer mândrie în ele și care sunt, de comun acord, acceptate și nescanate de virusul mândriei. În fapt, cele mai multe dintre ele sunt realități ale vieții care ar trebui să ne caracterizeze, în realitate, pot fi un mare motiv de mândrie îmbrăcată în evlavie.

Mândria e un păcat ”de la tata lui” direct din inimă. Lucifer pentru asta ”a luat-o pe cocoașă”, cum spunea cineva, de a ajuns pe pământ, aruncat. Mândria merge înaintea căderii spunea cineva, mai deștept ca mine, pe undeva prin Scriptură. Dacă își închipuie cineva, că la primul gest de mândrie, vine o cădere mare, se înșeală. Uneori ai voie să te mândrești mult până să cazi. Este foarte convenabil să fii apreciat, să fii în centrul atenției, să primești osanale și e tare ispititor să mai ajustezi adevărul puțin, să îi cobori puțin pe ceilalți, ca să te vezi mai bine, numai că, nu știu de ce, Dumnezeu nu tolerează mândria. Când cineva vrea să ia ceva din slava Sa, intră în concurență cu Dumnezeu și e bai.

Nu sunt nici de concepția ultra, a celor care spun mereu: ”nu mie, Domnului mulțumește-i”, ”nu eu, Domnul a făcut-o”, ”nu spune asta frate, spune Slavă Domnului” pozând într-o smerenie de toată mândria. Cred că trebuie să ne caracterizeze echilibrul și să respectăm recomandarea ”spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia”…. [Read more…]

http://www.filedinjurnal.ro/

 

BISERICI ÎMPINSE – Nicolae.Geantă


Jeepul bătrânului misionar Jackson, un diesel nezgâriat, cu mulţi cai, fără pic de ruginitură şi cu consum modest, urca fără pufăieli îndoilenice orice versant spre verticală şi alerga transpirând sub pneuri câmpurile neregularizate. Însă, oriunde-ar fi poposit, bătrânul era obligat să-şi lase automobilul fie pornit, fie în pantă. Altminteri, oricât de mult ar fi sucit cheile în contact, maşina nu scotea nici un smiorcăit. Nici măcar cu declaraţii solemne. Într-una din zile bătrânul a avut misiune la o şcoală rurală. Şi, fiindcă a uitat să lase bolidul pornit – iar pe deasupra şi trama stradală era cvasiorizontală, la plecare misionarul a rugat copiii să-l împingă. După 3 ani de chin şi jale, la misiune apăru un tânăr să preia ştafeta. Sufocat de lamentările jacksoniene, flăcăul a deschis capota şi în câteva secunde a rezolvat necunoascuta: borna era scoasă de la baterie!

Photo Agnus Dei

Cu asemeni maşini, e obişnuit cotidianul din România. Hardughiile-s împinse pe bulevarde sau uliţe de mecanici în şalopete, de copii cu ghiozdanele în spate, de bătrâne cu plasa de cartofi în mână, de cărăuşi cu biciul la cizmă, de femei pe tocuri de 10 cm. Ba chiar şi bolnavii împing uneori la Salvare. Ne-mpinse, deşi sunt vehicule, mobilitatea lor e să rămână pe loc.

Privind pe uliţa bisericilor, ambulanţele ce salvează sufletele de iad sunt văzute cel mai ades că nu pornesc decât… împinse. Ca să pună umărul la construcţii, fraţii locali trebuie să primească mai întâi fonduri din diaspora. Apoi de la Stat, de la Culte. Calendarele creştine, bibliile sau broşurile sunt bine primite dacă sunt gratuite. Leviţii moderni cântă fără greşeli, dacă memoria le e upgradată de retroproiectoare. Dărnicia nu e uitată dacă diaconii duc punga direct sub nas la dăruitori. În serile de rugăciune, părinţii trebuie să-şi îmbrâncească odraslele spre biserică. Evanghelizările nu au magnet fără predicatori brănduiţi, veniţi de departe. Ei pot să predice cu vorbe, localnici însă nu mai au fapte. Voluntariatul pentru societate, pentru orfelinate, pentru azilele cu bătrâni, pentru mediu, nu se pune în mişcare fără străinii ce-şi iau concediu fără plată ca să slujească-n România.

Înţepenite parcă pe trotuarul vremii, basilicile nu mai expansionează. Staţionând sub programe şablonate, ele alunecă spre cer doar din inerţie. Bătrânii împing ascendenţa cu pârghia istoriei, tinerii o frânează cu libertinismul. Pentru unii adulţi dealul e greu de urcat, pentru alţii panta e prea alunecoasă. Predicatorii strigă ca anahoreţii în deşert, dar tot ca acolo le răspunde numai isihia. Poporul nu mai traversează pustiul vieţii decât remorcat de religie. Şi mai mult, de tradiţii.

Dorim să atingem piscurile înalte nu prin căţărâre de la bază, ci prin catapultare directă sau aterizare forţată. Speriaţi că nu mai porneşte Biserica, ne străduim cu suciturile de chei în contacte, cu eforturile venite din pante omeneşti. Uităm că Hristos Domnul ne-a prevenit că jugul Său e greu de dus fără El, dar şi că Duhul Sfânt nu se-nvârte cu vieţi dezlipite de la borna divină.

Unii pot spune că maşina lui Jackson era românească. Pentru că la vale mergea foarte bine, chiar fără carburant. Dar la deal era musai s-o împingi. Alţii vor spune că era penticostală. Pentru că nu pornea decât prin punerea mâinilor. Eu însă cred că era cesaţionistă (nu credea în daruri). Pentru că deşi avea baterie, n-o folosea.

Fără duh suntem lipiţi de trupul de moarte, dar cu El în noi, învingem inerţia. Se poate. A
făcut-o Hristos. El a intrat în lumea noastră, scria Max Lucado, pentru ca noi să întrăm în lumea Lui.

Sursa – http://nicolaegeanta.blogspot.com/2010/11/biserici-impinse.html

SIMBIOZA CREŞTINĂ – Nicolae.Geantă


p

Simbioza, spune ştiinţa, este procesul prin care două, trei sau mai multe organisme, trăiesc şi se dezvoltă în aceleaşi condiţii de mediu. Printr-o influenţă reciprocă, ele se transformă şi dobândesc proprietăţi noi.

Nicolae GeantaDe regulă existenţa izolată a unui simbiot, nu este posibilă. Prin urmare, simbioza este o convieţuire strânsă, reciproc avantajoasă. Egreta convieţuieşte cu rinocerul, lichenii sunt ciuperci şi alge unite, bacteriile aduc nitrogen rădăcinilor plantelor, anemona trăieşte împreună cu crabul, albinele cu florile, copacii de lângă lac transmit apă prin rădăcini celor din inima pădurii. O unitate în care nu pierde nimeni, nimic.

Constructorul simbiozei, Domnul Isus e artizanul ce-a promovat unitatea creştină. Adeptul omogenităţii, al coeziunii bisericii, al indivizibilităţii frăţeşti, în seara de rămas bun de la viaţa telurică, a ridicat glasul spre cer:  „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, şi ei să fie una în noi…”.

Simbioza creştină nu te aude doar c-o ureche, nu te vede doar c-un ochi, nu convieţuieşte numai cu cei ce nu deranjează. Pentru că atunci, când faci ceea ce vrei, iar eu fac ceea ce vreau, nimeni nu mai dă o leţcaie pe ceea ce vrea Dumnezeu să facă.
Simbioza creştină păstrează harul în biserică. E ca o sticlă. Aruncată în mare, în valuri, în dejecţii, îşi păstrează interiorul uscat.
Simbioza creştină aplanează conflictele, iartă jignirile, rezolvă disputele. Fără ea, apar prea multe cuiburi de viespi.

Simbioza creştină e ca acul cu aţa. Numai împreună pot face o lucrare trainică; despărţite ele nu-s decât un ţepuş, sau un fir moale. (Acum înţeleg de ce unii fraţi înţeapă bine!).
Simbioza creştină e ca apa: potoleşte setea, udă gâtlejul, umezeşte buzele, întăreşte inima, ajută la creştere. Însă la ce e bună apa, dacă nu poţi s-o bei?

Simbioza creştină nu-i competiţie. Ea este Hur care sprijineşte mâinile lui Moise în liga rugăciunii neîncetate. Ea nu aduce noduri în stomac, ci declanşează un taifun de bucurie, ce mă face să zâmbesc „ca şi cum aş fi câştigat la Loterie fără să cumpăr bilet” (Max Lucado). Fără ea, oamenii devin trişti.

Tristeţea lor este legată de dragoste; „nu poţi întrista pe cineva care nu te iubeşte” (Lester Troyer). Nu putem ascunde nici faptul că diavolul ar sta degeaba. Şi el vrea, o simbioză a sa: unirea la rău! O simbioză delabrată, fals radicală, partizană, în care actorii înşelaţi uită complet de interesul comun al bisericii. Aşa înţelegem de ce, deşi e arhicunoscută cărarea, în simbioza adunărilor creştine, unii umblă cu încredere iar alţii se-mpiedică cu atâta regularitate! Aceştia din urmă pot fi mântuiţi ca prin foc, dar ne temem că vor fi vreodată spirituali.

SURSA – http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2011/01/simbioza-crestina.html

Citeşte blogul lui Nicolae.Geantă aici – http://nicolaegeanta.blogspot.ro/

https://rodiagnusdei.wordpress.com

Mândria creștinului


boast-in-the-lord

Îmi amintesc de perioada în care eram un țânc în biserică și de ce se predica pe atunci. Probabil una din cele mai abordate teme după cea a răpirii era mândria. E posibil să fiu subiectiv acum, dar îmi amintesc bine aceste tematici. Poate nu au fost neapărat primele două ca frecvență, dar în top 5 cu siguranţă erau. Mândria era des condamnată și incriminată, dar într-un mod convenabil pentru predicator, adică, într-un mod care să nu îl incrimineze, pentru că în realitate, mândria era, ca și azi, infiltrată în viața de zi cu zi a fraților și surorilor. Atunci nu vedeam asta, azi o văd.

Se predica despre mândria oamenilor fără Dumnezeu, că noi aveam Dumnezeu, despre mândria celor bogați, că noi nu eram, despre mândria celor învățați, că noi nu eram, despre mândria celor cu mașini, că noi nu aveam, despre mândria celor cu funcții, că noi nu eram între ei și despre multe alte mândrii. Unele erau penalizate, doar din cauză că noi nu ajungeam la ele, nu că ar fi fost rele. Ce rău era să ai mașină, dar în optica de atunci, din mândrie îți luai. Acum, aceiași predicatori, se mândresc că le vin copiii acasă și au la întrunirile de familie, câte 20 de mașini la poartă. În fine, se predica mult împotriva mândriei pe care ne permiteam să o criticăm și puțin sau deloc, despre mândria caracteristică nouă.

De exemplu, să ai mulți copii era o mare mândrie, de comun acord apreciată și nicidecum criticată. Să postești ”nuștiucâte” zile era iar o mândrie de apreciat. Să fii predicator, mamă, mamă, ce mândrie pe părinți sau neamurile fetei pe care o curtai. Să te fi păstrat curat până la căsătorie era iar mândrie mare, când ceilalți, păcătoșii, nu erau în stare. Să fii pocăit era un alt soi de mândrie, dar din aia considerată rafinată și bună. Era o mândrie chiar să suferi că ești pocăit. Ehe, când veneai cu un incident din ăsta în fața bisericii… deși avusei de suferit, mustața îți râdea, în fața uralelor care ți se aduceau. Să ai printre părinți sau bunici, ”înaintașii credinței” era o mare mândrie. Păi bunicul meu a adus credința în sat… ehe, mai putea careva să-ți stea alături pe bancă? Nu, nu încăpea de bunică-tu, care deși era mort într-un mod onorabil, pentru credință poate, îl cărai cu tine peste tot, așa, invizibil fizic, ca să vadă lumea ce origini ai.

Erau multe motive  de mândrie necriticate, nepredicate sau mândrie bună, rafinată, acceptată. Bine, practicile acestea nici azi nu au încetat, doar s-au rafinat. Știi că religia baptistă e cea mai tare la organizare? Dacă nu știi află. Știi că religia penticostală e cea mai tare la descoperiri? Află acum. Știi că religia creștină după evanghelie e cea mai echilibrată? E timpul să afli. ”Ne mândrim cu mândrie” cu religiile din care facem parte, considerându-le cele mai tari, iar noi, care am ales acele religii, suntem la fel de tari. Spune nu ceva unui penticostal critic față de religia lui, sau unui baptist de religia lui, sau unui ortodox de religia lui. Ai încurcat-o. Dar… e o mândrie de care ar trebui să fim mândri.

Apoi mai este mândria pocăinței. Păi evlavios ca mine… nu știu dacă mai găsești pe rază de 100 de kilometri. Eu, aștept pe Domnul și strig mereu: Vino Doamne Isuse! Eu mă duc în fiecare zi la grupul de rugăciune. Eu nu am lipsit de 5 ani la nici un serviciu în Casa Domnului. Eu am 30 de ani de slujire ca pastor/prezbiter. Eu am suferit pentru credință. Eu am toți copiii credincioși. Eu am dat mâna cu președintele cultului și de atunci nu m-am spălat pe mână. Eu postesc în fiecare săptămână. Eu am postit odată 40 de zile. Eu am o relație vie cu Dumnezeu. Pe mine Domnul m-a binecuvântat cu de toate. Eu îl iubesc pe Domnul. Iată câteva din afirmațiile care pot ascunde lejer mândrie în ele și care sunt, de comun acord, acceptate și nescanate de virusul mândriei. În fapt, cele mai multe dintre ele sunt realități ale vieții care ar trebui să ne caracterizeze, în realitate, pot fi un mare motiv de mândrie îmbrăcată în evlavie.

Mândria e un păcat ”de la tata lui” direct din inimă. Lucifer pentru asta ”a luat-o pe cocoașă”, cum spunea cineva, de a ajuns pe pământ, aruncat. Mândria merge înaintea căderii spunea cineva, mai deștept ca mine, pe undeva prin Scriptură. Dacă își închipuie cineva, că la primul gest de mândrie, vine o cădere mare, se înșeală. Uneori ai voie să te mândrești mult până să cazi. Este foarte convenabil să fii apreciat, să fii în centrul atenției, să primești osanale și e tare ispititor să mai ajustezi adevărul puțin, să îi cobori puțin pe ceilalți, ca să te vezi mai bine, numai că, nu știu de ce, Dumnezeu nu tolerează mândria. Când cineva vrea să ia ceva din slava Sa, intră în concurență cu Dumnezeu și e bai.

Nu sunt nici de concepția ultra, a celor care spun mereu: ”nu mie, Domnului mulțumește-i”, ”nu eu, Domnul a făcut-o”, ”nu spune asta frate, spune Slavă Domnului” pozând într-o smerenie de toată mândria. Cred că trebuie să ne caracterizeze echilibrul și să respectăm recomandarea ”spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia”

Numai noi știm ce avem în inimă fiecare. Numai noi putem să ne cercetăm sincer înaintea Domnului. Față de ceilalți putem să fim smeriții lumii, dar în inimă, să nu ne mai încăpem de atâta smerenie și pocăință. Doar noi și Dumnezeu putem ști realitatea. Eu nu am ieșit bine la evaluare. Mândria se poate strecura foarte, foarte ușor în multe capitole ale vieții și de aceea trebuie să fim cinstiţi cu noi înșine. Dumnezeu să ne dea lumină și să ne păzească de pasul premergător căderii. E și asta o mândrie, nu? Să nu cazi niciodată?!?!

http://www.filedinjurnal.ro/