Categorie: „IZVOR” de GÂNDURI

Problema creșterii spirituale este foarte spinoasă. Mulți creștini se nasc, dar puțini din ei cresc. Motivele „necreșterii” sunt variate și voi enumera câteva astăzi. Oricare ar fi motivele, ele țin creștinul într-un rahitism crunt care îl fac să aibă nevoie de lapte și la vârste la care trebuia „să se lupte cu ursul”. Asta dă o mare moleșeală a individului, familiei sale și implicit a bisericii locale în societate.

Pavel surprinde acest aspect în scrisoare către cei din Corint cărora a trebuit să li se adreseze „ca unor oameni lumești, ca unor prunci în Hristos”. Mai mult, ca să înțelegem situație le scrie: „V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteați suferi; și nici acum chiar nu le puteți suferi”.

Nu ar fi o așa mare problemă laptele, căci Petru ne spune despre lapte că e foarte bun la timpul potrivit și timpul lui este în pruncie: „1 Petru 2:2  şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire.” Trebuie totuși să admitem că nu putem trăi la parametrii normali dacă ne hrănim doar cu lapte și la 30 de ani. La o anumită vârstă e nevoie și de bucate tari iar lipsa poftei pentru ele e dovada subdezvoltării spirituale.

Cum creștem spiritual totuși?

Pentru creștini creșterea spirituală se produce prin urmarea cursului firesc al vieții noi. Un om născut din nou și sănătos, aflat într-un mediu bun (nelegalist) se va dezvolta de la sine, va râvni la început cu lăcomie chiar după „laptele duhovnicesc” iar mai apoi după „bucate tari” iar asta îi va asigura un „aport caloric” suficient pentru creștere ceea ce automat va genera viață spirituală cu tot ce înseamnă ea, umblare după îndemnurile Duhului, bătălii spirituale, adunat comori în cer, punerea în negoț a talanților, călătoria spre țara promisă, imitarea lui Hristos, nașterea de copii, creșterea copiilor și așa mai departe.

Dacă revenim la hrană pentru omul spiritual în creștinism ea poate veni doar din Scriptură, cu cât e mai pură cu atât e mai bună, cu cât e mai procesată, cu atât se pierd substanțe nutritive prețioase. Se știe că în viața reală, orice procesare a alimentelor de bază duce la pierderi serioase de substanțe utile nouă și e bine să consumăm direct fructe, legume, cereale și altele cu cât mai puțină procesare. EI bine, spiritual tot așa stau lucrurile. Cu cât e mai procesată hrana cu atât se pierd substanțe prețioase. Dacă ar fi să continuăm paralela vom observa că în viața reală oamenii, mai ales copiii,  nu mai apreciază gustul original de legume, fructe și alte alimente, preferând pe cele procesate pentru că sunt îndulcite, colorate, printate etc. Deși eficiența maximă o dau legumele și fructele din grădină vor fi preferate cele modificate și procesate. Din păcate în mod asemănător procedăm și cu omul spiritual.

Oamenii preferă mâncarea mestecată. Eu știu că mi-a mestecat mama mâncarea când treceam de la lapte la bucate tari, dar am impresia că acum nu mai pot tolera o asemenea manevră. Ea a fost perfectă pentru acel stadiu când eram puțin dezvoltat. Acum, mâncarea mestecată deja mi-ar face greață, oricât de dragă mi-ar fi persoana care ar încerca să mă ajute mestecându-mi-o. Înțelegeți că este normal ca un timp să păpăm ce ni se mestecă, dar nu mai este normal să mâncăm așa toată viața? Că este normal să mâncăm mâncare mestecată de la părinții spirituali, dar că este chiar periculos să mâncăm mestecătura altor persoane? Noi avem nevoie de maximă vitalizare și asta se obține mâncând hrană cu cât mai multe vitamine și nutrienți iar Biblia are astfel de bucate tari. Prin asta nu spun că nu trebuie să ascultați predici, că nu trebuie să citiți cărți, ci spun că e nevoie de hrănire asumată, intenționată, prin efort propriu și decizie proprie sub influența Duhului Sfânt. Mulți se tem că nu știu să se hrănească singuri dar dacă nu încep nu se vor putea hrăni niciodată.

Oamenii preferă mâncare surogat. Da fiecare din noi am trecut măcar ocazional pe acolo. Problema mare este că mulți preferă să se hrănească cu plastic și nu cresc. Fac doar burta mare precum oamenii malnutriți. În această categorie intră cei ce se hrănesc cu: viziuni, mărturii, vise, proorocii, descoperiri și altele ignorând Biblia. Ei bine aici e bai mare. Acea hrană este precum brânza actuală de pe piață, puțină din ea a văzut laptele. Mi-a fost dat să văd chiar ieri o așa-zisă proorociță care debita o sumedenie de tâmpenii și erezii și culmea, avea o susținere fenomenală, oamenii pur și simplu o adulează și o plimbă ca pe urs prin biserici să infecteze cu erezii nimicitoare oamenii care și așa sunt slabi spiritual. Mâncare surogat, înlocuitoare, ca să zici că ai băgat ceva în tine. Îi dai autoritate în viața ta altcuiva să te hrănească, precum un handicapat de ambele mâini care nu poate duce lingura la gură. Astfel de persoane sunt multe și naivi spiritual sunt mulți astfel răul se propagă cu repeziciune.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Foto: oakbrookpca.org

În momentul în care am intrat în contact cu mai multe religii, au apărut multe întrebări privind încredințările altor oameni și mereu m-am întrebat dacă încredințările lor sau ale mele sunt cele corecte, dacă interpretarea lor sau a mea era cea corectă, dacă practicile lor erau corecte sau ale mele. Una din zonele în care se iscau întrebări era a rugăciunii, unde modul în care eu fusesem învățat, nu corespundea cu al celorlalți și erau câteva întrebări care mă frământau adesea și cea mai insistentă era: Nu e de ajuns să ne rugăm o dată cu credință, decât să repetăm la nesfârșit anumite cereri uneori obsesiv, disperat cu țipete și oboseală cum făceau alții?

Cu timpul aveam să aflu că la acea vreme eram doar un copil în credință și că eram departe de a înțelege matur chestiunea, dar întrebarea a rămas până nu de multă vreme, de ce ni se cere acea stăruință și dacă acea stăruință înseamnă ceea ce unii oameni înțeleg și legat se ea altele conexe. E Dumnezeu surd? Îi place să vadă omul perpelindu-se și milogindu-se? Are El plăcerea sadică să ne țină în șah și să nu răspundă? E nevoie de forme și ritual pentru a „prinde legătura cu El”? Care ar fi numărul de cereri per problemă care să aducă ascultare? Trebuie să strigi dar strigarea înseamnă țipăt omenesc? Cât de tare, câți decibeli? Iată întrebări pe care mi-ar plăcea să le detaliez individual dar sunt așa de multe că aș transforma blogul meu în unul tematic.

DUMNEZEU NE CERE SĂ STĂRUIM ÎN RUGĂCIUNE PENTRU A PETRECE MAI MULT TIMP CU EL.

Prin experiența vieții știm că o problemă rezolvată înseamnă că ne vom depărta de Dumnezeu. Chiar dacă avem tendința să fim recunoscători, faptul că ne merge bine ne împinge la formalism, la mulțumiri seci și formale și deci la o îndepărtare de un Dumnezeu care nu ne mai este de folos întrucât problema a fost rezolvată. El însă, ar trebui să rămână acolo undeva, fiind pe fază, pregătit pentru următoarea rezolvare de probleme. Dumnezeu ne vrea aproape, ne vrea stăruitori pentru a avea părtășia, ne vrea insistenți, nu pentru că îi place disperarea noastră, că îi place să ne vadă zvârcolindu-ne ca viermii, ci pentru că știe că despărțiți de El nu putem face nimic. E spre binele nostru să ne țină lângă El. Deci o primă motivație, explicată sumar aici e cea legată de timpul pe care Dumnezeu îl vrea în comuniune cu noi. Din păcate prea adesea rugăciunile noastre din cauza formalismului nu realizează o comunicare cu Dumnezeu, ci o zbatere ineficientă și disperată a noastră în niște forme seci care ne încătușează.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR PENTRU CĂ NU AVEM TRAGERE DE INIMĂ.

Încep ca Ion Creangă „nu știu alții cum sunt dar eu….” Eu mă trezesc adesea ne având chef să mă rog dacă nu am ceva care mă arde. Credeți-mă, vreau să fiu altfel dar adesea mă surprind lunecând în formă, rugându-mă formal și deci „făcându-mi o datorie”. Consider că trebuie să fac asta ca să fiu fairplay cu Dumnezeu, dar El nu are nevoie de rugăciune, nici o nevoie de rugăciunea mea ca să devin formal pentru a Îl satisface, eu am nevoie de rugăciune. Când picăm în formalism credem indirect că El are nevoie de asta și e fundamental greșit. Fiind fundamental greșit nu știu cât de corect este să ne mai rugăm în acele condiții.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR PENTRU CĂ AȘA PRIMIM PUTERE.

Rugăciunea întotdeauna va însemna un canal prin care ne alimentăm cu putere spirituală. Asta o confirm eu din experiență și o declară mii sau milioane de oameni. Când stai în părtășie cu Dumnezeu te încarci cu putere și ne dorim asta nu? Moise când s-a întors din prezența lui Dumnezeu avea fața strălucitoare. Nu poți sta în prezența Sa și să rămâi neumplut de putere, decât doar dacă stai în forma protectoare. Formalismul îi va limita strașnic modul prin care Dumnezeu ar putea să toarne putere nu pentru că El este ineficient, ci pentru că ne ducem la rugăciune fără scop, fără drag, acri și de nevoie. Asta ne închide ca pe o țestoasă în carapacea ei, lipsindu-ne de expunerea la binecuvântare. Nu că Dumnezeu nu ar putea sparge amărâta ce cochilie, ci pentru că El ne dă libertatea de a „profita” sau nu de ceea ce ne poate oferi.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR PENTRU A SCĂPA DE CARAPACEA FORMALISMULUI.

Formalismul religios ne spune cum, când, cât și în unele cazuri unde, cu cine, cât de tare, ce și în ce poziție trebuie să spunem. Asta a făcut posibilă apariția cărților de rugăciuni și oamenii cred că anumite rugăciuni, mai ales dacă au fost făcute de unii oameni cu putere duhovnicească au o putere în ele. Ei bine, ele pot bine să aibă putere dar dacă sunt doar forme, vor fi simple carcase de plastic care au rolul de a ne împiedica să primim răspuns. Ele au fost rostite odată cu credință și din nevoia unor oameni duhovnicești și poate răspunsul a fost extraordinar dar pentru inițiatorii lor nu a fost formă, ci o izvorâre ai inimii înaintea lui Dumnezeu. Dar asta nu trebuie să ne încurajeze la repetare rugăciunii lor, ci la repetarea experienței și a revărsării similare înaintea Domnului. Poate unii s-au rugat pe burtă, asta totuși nu garantează răspunsul și pentru mine. Poate unii s-au rugat pe un vas scufundându-se și au fost scăpați, asta nu înseamnă că trebuie să caut o situație similară. Poate unii s-au rugat zbierând și au fost ascultați, asta nu înseamnă că toți trebuie să ne apucăm de zbierat. Fiecare e dator să vină așa cum este, fără forme de protecție înaintea Sa pentru a putea fi expus dragostei sale așa cum este.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM CU STĂRUINȚĂ PENTRU CĂ AȘA REFLECTĂM SUPRA VIEȚII SPIRITUALE.

Umblați după lucrurile de sus e unul din îndemnurile Scripturii și trebuie să recunoaștem că mai mult umblăm după astea de aici. Rugăciunea neformală, ne legalistă înseamnă preocupare de lucrurile de sus. Timpul de rugăciune e unul în care omul comunică cu Dumnezeu, se reglează după voia Sa, ascultă indicațiile Sale. Timpul de rugăciune este o hrănire a omului spiritual, un antrenament al omului spiritual. El ar trebui să ne devină plăcere nu obligație pentru că atunci înseamnă că suntem cu adevărat preocupați de omul lăuntric care tânjește după Salvatorul și Eliberatorul.

Nu știu ce înțelegi tu prin însemnul de a stărui în rugăciune dar eu la concluziile acestea am ajuns și tare m-ar bucura dacă ai și alte idei frumoase să le completezi printr-un comentariu.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Unul din versetele Bibliei e invocat adesea când enoriașii par a se converti pentru interese materiale și acesta se află în  1 Corinteni 15:19 și spune: „Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci Suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” Apostolul Pavel în rostește în cadrul unui discurs despre existența vieții veșnice și a învierii din morți. Doar că aș vrea să scot în evidență o altă realitate dureroasă de data asta.

Sunt destul de mulți oameni care doar pentru viața de dincolo și-au pus nădejdea în Hristos. Nu sunt tot așa de nenorociți, că viața de dincolo e asigurată, dar pe pământul acesta nu găsesc nici o bucurie iar dacă găsesc o tratează ca pe un inamic sau ca pe un intrus satanic în viața lor și o elimină repede. Oameni mântuiți, dar care aleg să trăiască în tristețe profundă și într-o duplicitate perfidă. Situația asta din păcate e foarte întâlnită în mediile neoprotestante dar și în cele ultra-ortodoxe.

O astfel de doctrină va priva pe acea persoană de plăcerile muritorilor de rând, plăceri de Dumnezeu îngăduite și va transforma persoana în una „super evlavioasă” sau „ultra religioasă” cu resentimente sau măcar superioritate față de cei ce gustă „din plăcerile vieții de acum”. Resentimente datorate neîmplinirii unor nevoi legitime pe care alții le au împlinite. Normal că îți trebuie o tărie de caracter imensă dacă ești flămând iar în casa ta miroase ispititor de bine a mâncare, toată lumea servește masa și apreciază mâncarea iar tu decizi că face parte din „plăcerile lumii acesteia” și deci nu mănânci deși îți ghiorăie mațele de foame.

Această filozofie de viață e de obicei generată de o superficială înțelegere a Scripturii și de obicei e rezultatul convertirii în urma fricii de Dumnezeu nu a dragostei Sale. Foarte mulți predicatori folosesc frica și groaza de iad pentru a convinge oamenii de necesitatea împăcării cu Dumnezeu și foarte puțini evidențiază dragostea lui Dumnezeu (mai mult decât formal). Așa că omenii vor crede că Dumnezeu e împotriva oricărei plăceri care a fost deja contaminată de păcat. Astfel apare categoria celor despre care Pavel scrie lui Timotei „în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu ferul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor”.

Am întâlnit foarte mulți oameni frustrați de Dumnezeu, dar nu de Dumnezeul adevărat ci de cel zugrăvit de semenii lor. Oameni care nu au împlinite nevoile de bază din considerente religioase greșite. Cel mai des întâlnite sunt cazurile în care sunt restricționate anumite mâncăruri, apoi cazurile în care sexul este restricționat în familie, apoi cele în care e restricționată ținerea unor zile mai speciale. Toate aceste restricții vin ca urmare a legalismului de care am discutat anterior.

Oameni cred că pentru o viață veșnică grozavă e nevoie de pedepsire, limitare, oprire sau austeritate aici pe pământ, fără a lua în calcul că Biblia ne declară mântuiți prin și numai prin meritele Mântuitorului. Să nu credeți că încurajez o viață de păcat, nu la asta mă refer, ci la oportunitatea de a trăi plăcut viața aceasta cu ceea ce Dumnezeu a îngăduit. Mă doare când aud credincioși care din înțelegerea greșită a Scripturii, din cauza extremismului își limitează familiile sau semenii și îi condamnă la o trăire închistată și la o robie nedreaptă față de legi inutile. Mă doare să aud de soții care își privează soții de relații sexuale pe motiv că ar fi nesfinte sau păcătoase. Mă doare când aud de oameni care doresc și poftesc să mănânce anumite bucate dar le sunt interzise și cu timpul dezvoltă resentimente față de cei ce la mănâncă. Mă doare să aud despre soții obligate să poarte îmbrăcăminte de un anumit tip pe motiv că ar fi mai sfinte așa. Mă doare să aud că aici trebuie să suferim ca să putem să ne bucurăm dincolo. De unde o asemenea necesitate? Da suferim dacă Dumnezeu îngăduie, dar am o problemă cu suferința autoprovocată ca dovadă de sfințenie, mai ales mă doare când o persoană decide că alta trebuie să sufere ca să fie mai sfântă. Astfel de oameni au o cunoaștere superficială a lui Dumnezeu și mai mult teoretică și au nevoie imperioasă de a fi cuceriți de dragostea Sa.

Mă întreb logic, doar pentru viața de dincolo ne-am pus nădejdea în Hristos? Sau putem beneficia încă de pe pământul acesta de libertate, bucurie, pace, liniște și plăcere?

Dragii mei, să cercetăm Scripturile și să rugăm pe Duhul Sfânt să ni le facă de înțeles. Cu o înțelegere omenească e posibil să greșim, avem nevoie să ni se descopere Dumnezeu în Scriptură. El nu va afecta în bine doar viața veșnică ci și viața de pe acest pământ. Mai ales va afecta în bine, nu în rău viața celor dimprejurul nostru.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Unul din subiectele pe care îl studiez intens în ultima vreme, din cauză că am simțit o plafonare dureroasă în viața mea este cel privitor la lege și har. În acest demers am căpătat înțelegere asupra multor lucruri pe care o perioadă le-am înțeles greșit și printre acestea am înțeles măcar parțial ce generează atâta răutate și chiar ură în viața creștinilor față de alți oameni, fie ei necredincioși sau credincioși care greșesc.

Ei bine, cel mai mare generator de neiubire, prejudecată, judecată și chiar ură este neînțelegerea sau neacceptarea harului lui Dumnezeu și trăirea pe baza legii. E un subiect foarte vast, asupra căruia Dumnezeu încă îmi vorbește și mă învață, așa că nu voi încerca să explic în detaliu cum stă treaba cu lege și harul ci mă voi concentra asupra unei frânturi a acestui tablou, așa cum am spus.

Nu rar mi-a fost dată să mă întâlnesc cu oameni ultralegaliști care tunau și fulgerau împotriva oricărei călcări de lege a altora. Probabil fiecare din voi ați întâlnit astfel de oameni, gata „să vă pună chelea pe băț” pentru anumite greșeli pe care le-ați făcut. Ei, paznicii Domnului sunt mereu cu ochii pe ceilalți pentru a atrage atenția asupra păcatului repede și pentru a pedepsi pe cel ce a greșit. Așa se face că de obicei sunt cei mai vocali din comunitate și știu cam toate relele tuturor oamenilor uneori șantajându-i. Ei, ultralegaliștii sau legaliștii că tot în aceeași grupă sunt, veghează mereu la respectarea legii și sunt judecători excelenți. Sunt deseori întrebați cu privire la cum să se procedeze ca să fie bine și le place să arate superioritatea lor dată de o cunoaștere așa de bună a legii.

Ironic sau mai degrabă logic este că, mulți dintre ei prin vehemența lor legalistă de fapt fac ceea ce Mântuitorul spune „strecoară țânțarul și înghit cămila”. Deși nu vreau să generalizez, de cele mai multe ori când am întâlnit oameni foarte vehemenți și foarte duri cu păcatele altora ei ascundeau păcate mult mai mari în viața lor. Tind să cred, în varianta mea optimistă, că felul lor de a fie era inconștient trăit din cauza mecanismelor interioare care îi condamnau ei încercau să scoată în evidență păcatul altora și să se situeze exact la polul opus astfel încât nici să nu îți treacă prin minte că el, păzitorul respectării legii, ar putea face așa ceva.

Acum, când aud oameni care fierb de mânie pe păcatele altora mă gândesc cu milă la sufletul lor și mă rog ca Dumnezeu să îi elibereze din patimile lor ascunse. Dacă greșesc și nu sunt prinși de patimi, pierd cel mult timpul de rugăciune iar dacă am dreptate, multe suflete vor căpăta pace.

Nu este deloc un fenomen rar ca oameni cunoscuți drept foarte corecți, foarte religioși, foarte legaliști și buni împlinitori ai legii să se descopere la un moment dat că de fapt au trăit la dublu și au ascuns păcate mari. Voi da un exemplu care nu îmi aparține deși aș putea cita din cazurile mele sute de situații. McCallum spunea despre un tânăr care sancționa în grupul de tineri tot ce era încărcare de lege. El era într-un fel polițaiul Domnului în grup. Atitudinea sa era dură la fiecare tânăr care greșea cu ceva până când autorul, care se ocupa de grup a sesizat situația și l-a confruntat. Când era cel mai vehement îl lua deoparte și îl întreba „iar ai căzut în păcate sexuale?” la fel cum Dumnezeu se duce direct la omul din grădină când acesta încerca să apară cu frunzele pe el: „Nu cumva ai mâncat din pom?”

Dezavantajele sistemului legalist, surprinse de Mântuitorul în viața fariseilor sunt că neglijează sau ascund păcatele personale prin observare, deconspirarea, inventarea, amplificarea de păcate ale semenilor. Și asta în mod laș și mișel pentru că poți atrage cuiva atenția la păcatele sale în moduri foarte constructive și pline de compasiune și iubire. Dar astfel de oameni aruncă cu noroi în toți ceilalți din dorința de a se vedea curați. E o inducere în eroare a altora dar mai grav e o inducere în eroare a lor înșiși și o trăire în prizonieratul legii neștiind că se pot odihni în Hristos. Fariseii se concentrau pe aspectele foarte mărunte ale legii și le scoteau în evidență la compararea cu alții, iar pe cele importante le ignorau „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.”

Dragii mei, când vedeți credincioși înfuriați, turbați de mânie, care fulgeră și trăsnesc orice încălcare de lege, care nu arată compasiune, milă și dragoste în abordarea păcătoșilor, ci pun toată puterea în a dovedi doar vinovăția lor fără a da alt ajutor decât porunca seacă „pocăiește-te că te ia dracu” atunci aproape sigur oamenii respectivi sunt vrednici de milă și trebuie să vă rugați ca Dumnezeu să îi elibereze de lanțurile legii și ale patimilor. Sunt vrednici de milă și compasiune și mai mare decât a „celorlalți păcătoși”, vorba fariseului „mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”, din cauză că la cei ce le sunt vizibile păcatele există șansă mai mare de pocăință decât la cei ce păcatele le trec drept virtuți creștine. A se observa că nu sunt pentru neglijarea, neabordarea, ascunderea, ignorarea păcatelor ci pentru abordarea păcătoșilor în dragoste.

Dumnezeu să ne ajute să renunțăm la neprihănirea noastră și să depindem în totalitate de neprihănirea lui Hristos, să ne ajute să acceptăm mântuirea oferită de El și să nu încercăm să ne-o plătim noi. El să ne dea inimi ca ale Mântuitorului pline de compasiune în întoarcerea păcătoșilor de la pierzare și nu inimi de judecători care doar constată situația.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/