Categorie: „IZVOR” de GÂNDURI

 

În momentul în care am intrat în contact cu mai multe religii, au apărut multe întrebări privind încredințările altor oameni și mereu m-am întrebat dacă încredințările lor sau ale mele sunt cele corecte, dacă interpretarea lor sau a mea era cea corectă, dacă practicile lor erau corecte sau ale mele. Una din zonele în care se iscau întrebări era a rugăciunii, unde modul în care eu fusesem învățat, nu corespundea cu al celorlalți și erau câteva întrebări care mă frământau adesea și cea mai insistentă era: Nu e de ajuns să ne rugăm o dată cu credință, decât să repetăm la nesfârșit anumite cereri uneori obsesiv, disperat cu țipete și oboseală cum făceau alții?

Cu timpul aveam să aflu că la acea vreme eram doar un copil în credință și că eram departe de a înțelege matur chestiunea, dar întrebarea a rămas până nu de multă vreme, de ce ni se cere acea stăruință și dacă acea stăruință înseamnă ceea ce unii oameni înțeleg și legat se ea altele conexe. E Dumnezeu surd? Îi place să vadă omul perpelindu-se și milogindu-se? Are El plăcerea sadică să ne țină în șah și să nu răspundă? E nevoie de forme și ritual pentru a „prinde legătura cu El”? Care ar fi numărul de cereri per problemă care să aducă ascultare? Trebuie să strigi dar strigarea înseamnă țipăt omenesc? Cât de tare, câți decibeli? Iată întrebări pe care mi-ar plăcea să le detaliez individual dar sunt așa de multe că aș transforma blogul meu în unul tematic.

DUMNEZEU NE CERE SĂ STĂRUIM ÎN RUGĂCIUNE PENTRU A PETRECE MAI MULT TIMP CU EL.

Prin experiența vieții știm că o problemă rezolvată înseamnă că ne vom depărta de Dumnezeu. Chiar dacă avem tendința să fim recunoscători, faptul că ne merge bine ne împinge la formalism, la mulțumiri seci și formale și deci la o îndepărtare de un Dumnezeu care nu ne mai este de folos întrucât problema a fost rezolvată. El însă, ar trebui să rămână acolo undeva, fiind pe fază, pregătit pentru următoarea rezolvare de probleme. Dumnezeu ne vrea aproape, ne vrea stăruitori pentru a avea părtășia, ne vrea insistenți, nu pentru că îi place disperarea noastră, că îi place să ne vadă zvârcolindu-ne ca viermii, ci pentru că știe că despărțiți de El nu putem face nimic. E spre binele nostru să ne țină lângă El. Deci o primă motivație, explicată sumar aici e cea legată de timpul pe care Dumnezeu îl vrea în comuniune cu noi. Din păcate prea adesea rugăciunile noastre din cauza formalismului nu realizează o comunicare cu Dumnezeu, ci o zbatere ineficientă și disperată a noastră în niște forme seci care ne încătușează.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR PENTRU CĂ NU AVEM TRAGERE DE INIMĂ.

Încep ca Ion Creangă „nu știu alții cum sunt dar eu….” Eu mă trezesc adesea ne având chef să mă rog dacă nu am ceva care mă arde. Credeți-mă, vreau să fiu altfel dar adesea mă surprind lunecând în formă, rugându-mă formal și deci „făcându-mi o datorie”. Consider că trebuie să fac asta ca să fiu fairplay cu Dumnezeu, dar El nu are nevoie de rugăciune, nici o nevoie de rugăciunea mea ca să devin formal pentru a Îl satisface, eu am nevoie de rugăciune. Când picăm în formalism credem indirect că El are nevoie de asta și e fundamental greșit. Fiind fundamental greșit nu știu cât de corect este să ne mai rugăm în acele condiții.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR PENTRU CĂ AȘA PRIMIM PUTERE.

Rugăciunea întotdeauna va însemna un canal prin care ne alimentăm cu putere spirituală. Asta o confirm eu din experiență și o declară mii sau milioane de oameni. Când stai în părtășie cu Dumnezeu te încarci cu putere și ne dorim asta nu? Moise când s-a întors din prezența lui Dumnezeu avea fața strălucitoare. Nu poți sta în prezența Sa și să rămâi neumplut de putere, decât doar dacă stai în forma protectoare. Formalismul îi va limita strașnic modul prin care Dumnezeu ar putea să toarne putere nu pentru că El este ineficient, ci pentru că ne ducem la rugăciune fără scop, fără drag, acri și de nevoie. Asta ne închide ca pe o țestoasă în carapacea ei, lipsindu-ne de expunerea la binecuvântare. Nu că Dumnezeu nu ar putea sparge amărâta ce cochilie, ci pentru că El ne dă libertatea de a „profita” sau nu de ceea ce ne poate oferi.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR PENTRU A SCĂPA DE CARAPACEA FORMALISMULUI.

Formalismul religios ne spune cum, când, cât și în unele cazuri unde, cu cine, cât de tare, ce și în ce poziție trebuie să spunem. Asta a făcut posibilă apariția cărților de rugăciuni și oamenii cred că anumite rugăciuni, mai ales dacă au fost făcute de unii oameni cu putere duhovnicească au o putere în ele. Ei bine, ele pot bine să aibă putere dar dacă sunt doar forme, vor fi simple carcase de plastic care au rolul de a ne împiedica să primim răspuns. Ele au fost rostite odată cu credință și din nevoia unor oameni duhovnicești și poate răspunsul a fost extraordinar dar pentru inițiatorii lor nu a fost formă, ci o izvorâre ai inimii înaintea lui Dumnezeu. Dar asta nu trebuie să ne încurajeze la repetare rugăciunii lor, ci la repetarea experienței și a revărsării similare înaintea Domnului. Poate unii s-au rugat pe burtă, asta totuși nu garantează răspunsul și pentru mine. Poate unii s-au rugat pe un vas scufundându-se și au fost scăpați, asta nu înseamnă că trebuie să caut o situație similară. Poate unii s-au rugat zbierând și au fost ascultați, asta nu înseamnă că toți trebuie să ne apucăm de zbierat. Fiecare e dator să vină așa cum este, fără forme de protecție înaintea Sa pentru a putea fi expus dragostei sale așa cum este.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM CU STĂRUINȚĂ PENTRU CĂ AȘA REFLECTĂM SUPRA VIEȚII SPIRITUALE.

Umblați după lucrurile de sus e unul din îndemnurile Scripturii și trebuie să recunoaștem că mai mult umblăm după astea de aici. Rugăciunea neformală, ne legalistă înseamnă preocupare de lucrurile de sus. Timpul de rugăciune e unul în care omul comunică cu Dumnezeu, se reglează după voia Sa, ascultă indicațiile Sale. Timpul de rugăciune este o hrănire a omului spiritual, un antrenament al omului spiritual. El ar trebui să ne devină plăcere nu obligație pentru că atunci înseamnă că suntem cu adevărat preocupați de omul lăuntric care tânjește după Salvatorul și Eliberatorul.

Nu știu ce înțelegi tu prin însemnul de a stărui în rugăciune dar eu la concluziile acestea am ajuns și tare m-ar bucura dacă ai și alte idei frumoase să le completezi printr-un comentariu.

Sursa: https://www.filedinjurnal.ro/2016/08/23/de-ce-ni-se-cere-sa-staruim-in-rugaciune/

 

 

Atunci când un grup de băieți, ieșiți afară să joace fotbal, au ajuns la teren, au descoperit că niciunul nu a adus o… minge. ”Lăsați mingea”, a zis unul dintre ei, nerăbdător. ”Haideți să începem jocul”! Atunci când Biserica încearcă să evanghelizeze înainte de a se pocăi e ca și când am juca fotbalul fără minge. Biserica poate face multe lucruri după ce s-a pocăit, dar nimic înainte de se pocăi… (parafrazare după Vance Havner).

Suntem, adesea, martorii unor tentative pompieristice de ” echipare” a mai noilor veniți în biserică – fie că sunt adulți, tineri sau adolescenți – cu tehnici și informații menite să îi ajute să-și împărtășească ”credința” cu prietenii și colegii lor. Nimic mai lăudabil! Este neapărată nevoie ca omul lui Dumnezeu să cerceteze, să fie echipat, să fie pregătit să ”răspundă oricui îi cere socoteală de nădejdea care este în el” (1 Petru 3:15) Mai mult, Scriptura ne cere să propovăduim Evanghelia și să facem ucenici.

Atunci, mă veți întreba, care este, Martziene, problema ta?

Eu nu am o problemă. ”Noi”, creștinii, avem o problemă, atunci când încercăm să facem asta cu oameni care nu au avut parte de experiența regeneratoare a nașterii din nou. Și ei, cei care sunt puși într-o situație atât de ingrată, au o problemă cel puțin la fel de mare. Uităm că ei înșiși au nevoie să fie slujiți. Trimitem un orb să conducă un alt orb! Uităm că ei au nevoie de viață. Trimitem un mort să le vorbească altor morți despre viață!

(Isus) ”le-a spus şi pilda următoare: „Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul lui; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui. (Luca 6:39-40)

Bunica și mama lui Timotei, Lois și Eunice, ambele au fost credincioase. A fost nevoie, însă, ca Timotei însuși să aibă parte de o credință neprefăcută (2 Timotei 1:5) pentru ca să poată încredițeze și la alții, oameni de încredere, ce a auzit de la Pavel (2 Timotei 2:2).

Ipocrizia este, după părerea mea, cea mai mare problemă a bisericii zilelor noastre. Ea descurajează mai mulți oameni de la a se închina Dumnezeului adevărat decât vor putea vreodată să facă dușmanii declarați ai credinței. Eu însumi am trecut pe acolo. Am fost mai ipocrit decât voi toți la un loc! Și, uitându-mă în urmă, am plătit un preț mare pentru ea, atât eu, cât și cei pe care am încercat, îndemnat de biserică, să îi transform în prozeliți. Cel mai probabil că nici nu aș fi făcut-o dacă nu simțeam sfânta presiune a unora, oameni mari și cu mulți ani de credință în spate.

Parcă niciodată nu a fost mai actuală o paralelă decât cea între creștinul ipocrit și iudeul lui Pavel (Capitolul 1 din Romani) apostrofare dură care se termină cu o concluzie pe cât de tristă pe atât de adevărată:

Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris. (Romani 2:24)

Să nu descurajăm, totuși! Soluția e simplă și la îndemână. Credința și pocăința care duc la nașterea din nou ar trebui să fie principala preocupare pentru ucenicii noștri, nu să îi trimitem, carne de tun, fără armură și arme, într-o bătălie pentru care nu sunt pregătiți și în care nu vor avea nici o șansă.

Dumnezeu să aibă milă de noi și de micuții noștri ucenici!

Sursa: https://martzian.wordpress.com/2017/09/30/fotbalul-fara-minge-sau-evanghelizarea-fara-pocainta/

 

 

In ultimul timp se vorbeste mult de biserica online sau virtuala. Din pacate tot mai multi se scuza ca ei vizioneaza online programele bisericii si de aceea nu mai merg la Adunarea Sfinfilor sau la Casa Domnului. Nu imi propun sa dezbat subiectul bisericii virtuale ci, fiidca studiasem  de curand Psalmul 122 si am gasit cateva raspunsuri la intrebarea: Cum trebuie sa venim la Casa Domnului?, m-am gandit sa le impartasesc cu voi.

1. Cu bucurie. „Mă bucur când mi se spune: „Să mergem la Casa Domnului!“”. Din pacate de multe ori nu ni se intampla asa. Motivele pot fi multe. Poate nu avem motive de bucurie pentru ca cele de tristete le-a sufocat.  Deci, implicit putem spune ca  motivele  de bucurie exista dar nu le-am dat prioritate. Poate ca venim din rutina si ne-a alunecat din maini semnificatia unei astfel de actiuni. Sau poate avem asteptari de la altii ca sa ne creeze bucuria de care avem nevoie ca si cum ea depinde de oamenii din jurul nostru sau de actiunile lor. Lista poate continua, dar ma opresc aici pentru ca la ce ne-ar ajuta sa tot gasim pe motive cu care sa ne justificam lipsa bucuriei cand Psalmistul David este foarte contagios cu starea lui de bucurie cand e vorba sa vina la Casa Domnului.  Da, este o stare care o alegem pe baza unui adevar. Prezenta lui Dumnezeu si partasia cu altii este ecuatia adevarului care ne transforma. Diavolul stie asta si va incerca sa ne devieze de la drumul cel bun, sa ne deturneze si sa nu mai ajungem in prezenta lui Dumnezeu si la partasia cu El cat si cu fratii si surorile noastre.  Iar daca tot ajungem la Casa Domnului, adica in prezenta Sfantului si in prezenta sfintilor, va avea grija sa ne deranjeze, sa ne aduca in minte tot felul de idei care sa ne scoata din prezenta Lui sau sa ne dea tot felul de motive, cica justificate, ca sa nu ne bucuram. Doamne pazeste-ne! Alegem sa ne bucuram pentru ca stim care este valoarea adevarului de a fi in Prezenta Lui.

2. Ca sa petrecem ceva timp impreuna. „Picioarele ni se opresc la porţile tale, Ierusalime.” Cred ca aici ni se sugereaza ideea de a poposi un pic. Din pacate unii vin ultimii la adunarea sfintilor si pleaca primii ca sa fie siguri ca nimeni nu ii deranjeaza cu nimic. Ei cred ca nu trebuie sa dea socoteala la nimeni si poate nici nu vede rostul ca sa stea sa „palavrageasca” cu altii, ca si cum ar fi ceva nespiritual, asta asa ca sa aiba si ei un motiv…  Unele biserici au incercat sa dea un timp „de poposire” sau de socializare si unii au si sarit: Lipseasca ispita! Asta e pacat! La cealalta extrema sunt unii care de cand vin pana cand pleaca parca li s-au intepenit picioarele la porti sau pe holuri. Nu mai pot face pasul in fata. Au ramas lipiti acolo. Stau pe hol. Nu stiu ce lipici folosesc dar cred ca e mai tare ca „super glue”. Cei cu biserica virtuala cred ca le-au inghetat tastatura pe pauza de la inceputul programului. Adevarul e ca trebuie sa ne oprim umpic si sa contemplam Lucrarea lui Dumnezeu. „Ierusalime…”, adica putem spune ca este necesar sa ne oprim si sa tragem aer ca sa vedem maretia institutiei create de Dumnezeu, adica Biserica /Trupul lui Hristos. Cu alte cuvinte, sa incercam sa iesim din rutina religioasa si sa cautam sa patrundem in tainele lucrarii Lui si sa cautam intr-un mod real ca sa ne conectam cu ceea ce vede ochii lui Dumnezeu cand se uita la Biserica. Doamne ajuta!

citeste mai mult: http://christ4ro.com/2017/09/29/cum-trebuie-sa-venim-la-casa-domnului/

Sursa: https://crestintotal.ro/2017/10/01/cum-trebuie-sa-venim-la-casa-domnului/

 

Iacov a avut o PIATRĂ ce și-a pus-o căpătâi și pe care a visat frumos. El a înțeles că în viață nu contează cât de confortabil dormi, ci dacă ai vise frumoase când închizi ochii. Că mulți în lumea astea au perine scumpe și coșmaruri noaptea fără Dumnezeu.

Cei care îl ascultau pe Ștefan au avut tot o PIATRĂ. Fiecare. Au preferat să-și lasă harfa și Biblia acasă și să-și ducă bolovanu dupa ei la adunare ca să dea în cel de la amvon. Au înțeles destul de târziu că cei ce folosesc pietrele ca să producă răni nu văd cerul deschis.

Moise a avut un TOIAG. L-a folosit să despartă apele Mării Roșii ca să treacă evreii de la robie la libertate. Ne-a învățat să ne folosim autoritatea în viață ca să deschidem drumuri noi pentru prizonierii păcatului de lângă noi.

Iuda a avut și el un TOIAG dar și l-a dat ca și garanție pentru o noapte de plăcere. Asta face păcatul: îți ia autoritatea care o ai, îți închide gura și îți pătează numele frumos pe care l-ai avut.

Isus a luat un ȘTERGAR în seara Cinei ca să-i spele de praf pe ucenicii Săi. Ca să poți birui lupta din Ghetsimani mai întâi trebuie să te biruiești pe tine și să speli pe picioare inclusiv pe cel care te vinde în viață. Ce rare sunt astăzi ștergarele astea. Mulți vor mantaua puterii, puțini iau ștergarul slujirii.

Cel care a primit doar un talant tot un ȘTERGAR avea și el pe acasă. Dar nu a folosit ștergarul ca să slujească ci ca să țină de cald talantului îngropat. Câte flori neduse, câte vorbe frumoase nespuse, câte fapte bune nefăcute ținem și noi prin ștergare. De am înțelege că se poate pierde mântuirea pentru nefolosirea investiției ce a pus-o Dumnezeu în noi….!

Tabita a avut un AC și cu acul acesta a făcut haine la sfinți. La ea la mormântare au venit surorile îmbrăcate în haine cusute de acul Tabitei. Nu puteau îngerii s-o ducă în cer la cum plângeau cei de acolo după ea. Că în viață conteaza mult ce amintiri lași în urmă.

Penina a avut și ea un AC. L-a folosit ani de zile să o țină pe Ana la distanță. Vorbe grele, privire trufașe, ac de marcă. Probabil ca la Penina la mormântare nu o plâns nimeni.

Femeia păcătoasă care a schimbat mirosul din casa lui Simon avea un PĂR tare frumos. N-a găsit la nici un magazin un ștergar mai de calitate ca să-i șteargă picioarele lui Isus ca si părul ei. Mulți vor să stea la masă cu Isus dar prea puțini la picioarele lui.

Absalom avea și el PĂR de calitate. Dar mai mult îl folosea pentru freze decât pentru șters lacrimi. Mi-l imaginez cum își trecea cu mândrie mâna prin păr tot la câteva secunde când vorbea cu cei care veneau la palat să ceară câte un sfat. I-a fost de mare folos când a trecut dincolo. Atârnat între cer și pământ ca să vadă țoți că poți fi fără cusur în trup, dacă ai cancer în suflet și rebeliunea te stăpânește nu ajuta la nimic frumusețea exterioară.

Daniel a avut FERESTREsuperbe la casă. Erau din acelea ce se deschideau larg spre Ierusalim. Tare mult conteaza ferestrele noastre spre CER înainte de groapa cu lei. Ferestrele alea deschise au schimbat papilele gustative ale leilor. I-au făcut să-și dorească să mănânce demoni nu îngeri.

Ieremia a văzut poporul că și-au schimbat ferestrele. A mers să vadă ce fel de marcă și-au pus, câte straturi de sticlă, ce culoare, ce feronerie. Când colo s-a îngrozit: erau ferestre pe care intrau moartea (Ier. 9:21). Stoc nelimitat e și astăzi. Că nu fereastra în sine e problema ci ce prefer să privești pe ea. Ierusalimul sau Babilonul? Moartea sau viața? Imoralitate sau spiritualitate? Ce intră pe  fereastra ta te demolează sau te zidește?

ACOPERIȘ tare bun avea Petru la Iope. Când adormeai acolo simțeai o briză de cer și vedeai imagini cu ce va urma în slujire. Să tot urci pe altfel de acoperiș pentru a primi vedenii cerești și sfaturi pentru lucrare.

Acoperiș de mai mare calitate avea David la palat. Dar numai calitate materială. Urcase David într-o zi pe el nu ca să scrie un psalm ci ca să vadă daca nu și-au făcut vecinii ceva piscină prin curte. Când lipsești de la războaiele unde frații tăi își dau viața și ai prea mult timp liber, ai toate șansele ca acoperișul pe care urci să te coboare ani de zile în viață.

Să ne verificăm azi ceea ce avem. Nu contează în viață cât de mult sau de puțin ai ci cum folosești ceea ce ai. Ateul adună, creștinul împarte. Egoistul se gândește la el, creștinul la frații lui.

Într-o zi vom da socoteală de bunurile avute. Să folosim ce avem în așa fel încât la final să auzim:

“ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri…” (Matei 25:21)

Sursa:https://cristianboariu.blog/2015/03/30/ce-faci-cu-ceea-ce-ai/