Apariţia toamnei a adus cu ea melancolia-i specifică, întotdeauna prezentă. Căderea frunzelor şi ploile dese sunt doar câteva dintre semnele care o însoţesc la drum şi care ne şoptesc să credem în Domnul. Să nu ne dăm bătuţi, să luptăm şi să mergem înainte ştiind că la capătul drumului ne aşteaptă Cel pentru care am luptat. Deşi ateismul e în creştere şi credinţa pare că scade pe zi ce trece, totuşi, Dumnezeu este real şi cei ce sunt ai Lui ştiu asta din toată inima lor pentru că Duhul Său le curge prin vene. Şi totuşi, oamenii luptă împotriva Celui ce îi iubeşte. Dar noi să privim înainte, să nu ne oprim din drum doar pentru că mulţi o fac, ca nu cumva să prindem şi noi rădăcini şi să nu mai putem pleca niciodată de acolo. Vara aceasta am avut ocazia să văd sute de oameni, să le observ comportamentul şi am constatat cât de mare nevoie avem de Dumnezeu. Am făcut o comparaţie între cei ce sunt ai lui Dumnezeu şi între cei ce se prefac că El nu există sau care cred că atâta timp cât cred în El, nu au nevoie de mai mult. Şi pot să vă spun că nu există un loc mai bun decât în braţele iubitoare ale lui Yeshua! Nu aş da pentru nimic în lume pe Isus şi nu îmi pasă că oamenii mă compătimesc pentru faptul că sunt a Sa.
În timp ce îi vorbeam unui tânăr despre Dumnezeu şi despre credinţă, el s-a uitat la mine cu milă şi mi-a spus: „Păcat de tine, eşti o fată faină..” Am început să râd şi l-am întrebat de ce e păcat de mine. Şi el mi-a răspuns că din cauză că nu pot merge la o discotecă, că nu mă pot distra la fel cum o fac celelalte fete. Iar eu i-am spus că nu e deloc păcat de mine din cauza asta! Ba din contră, e ferice de mine că nu merg în locurile unde domină puterile rele! Cred că dacă oamenii ar şti bucuria infinită pe care o simt cei ce sunt ai lui Dumnezeu, dacă ar putea măcar simţi pentru un minut sentimentele noi ce îi încearcă pe creştinii adevăraţi, ar părăsi lumea şi plăcerile ei şi ar veni la Cruce. Şi-ar pleca genunchii la picioarele Crucii şi şi-ar lăsa acolo trecutul. Crucile pe care le-ar purta la gât ar avea o semnificaţie profundă şi nu le-ar mai folosi doar pe post de bijuterii. Le-ar purta în inimi. Dar… nu putem cu toţii să experimentăm această bucurie. Le este destinată numai acelora care sunt dispuşi să renunţe la tot de dragul Celui pe care nu l-au văzut niciodată.
În ultima perioadă, mi-a venit mai uşor să renunţ la multe lucruri care nu erau în regulă în viaţa mea deoarece îmi imaginam bucuria ce-mi era pusă înainte. Şi pot să spun că El face nespus mai mult decât cer sau gândesc eu. El face lucruri imposibile, El aduce soarele ascuns după nori. Deşi suntem supuşi greşelilor, El se uită la noi şi ne vede sfinţi. Nu vede nicio pată. Vede doar ceea ce a făcut pentru noi. Şi atunci ştie că suntem ai Lui. Dragostea Lui este infinită, de nemăsurat. Noi nu trebuie decât să-I urmăm sfaturile, să umblăm pe unde a umblat El şi chiar în locuri unde picioarele Sale nu au mai ajuns. Să fim dispuşi să ne lăsăm frunzele să cadă, să învăţăm că trebuie să murim ca să putem trăi. Învăţaţi de la toamnă!
Sunt perioade în viaţa mea când mă îngrijorez foarte mult pentru provocările ce-mi stau în faţă, şi atunci nu mă pot concentra la nimic altceva. Gândurile mele se îndreaptă spre scenarii făurite de mintea mea tulburată şi dintr-o dată simt cum mă cuprinde disperarea şi mă iau durerile de cap. Da, sunt slabă. Atât de slabă încât mi-e teamă de ce s-ar mai putea întâmpla în viitor. Mă gândesc unde voi ajunge, ce voi ajunge şi dacă voi mai ajunge. Îngrijorarea nu îmi face bine. Mă influenţează şi mă face să devin negativă. Dar când mă uit la Dumnezeu, simt o briză proaspătă încărcată cu speranţă răcorindu-mi sufletul înăbuşit de stres. Simt ceva de nedescris, desluşesc parcă nişte cuvinte de pace. Dar tot nu înţeleg. Aş vrea să aflu totul, dar El nu-mi dă decât un strop din ce va fi. Dumnezeu îmi şopteşte: Nu te îngrijora, fiica Mea.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 