Fățărnicia – o fotografie a legalismului


fatarnicia si biserica

Probabil nu trebuie să insist mult asupra definirii fățărniciei. Fiecare din noi știm ce este un fățarnic și acuzăm adesea pe alții de un astfel de comportament pe care cu siguranță noi nu îl practicăm ci doar unii oameni din anturaj. Fățarnicul e un om care are măcar două atitudini diferite care țin de context. Fățărnicia poate avea multe combinații și se poate ajunge lejer la comportamente schizoide uneori foarte grave. Spun uneori deși e întotdeauna grav să fii fățarnic.

Fățărnicia e mai mult sau mai puțin acuzată dar întotdeauna e identificată. Adică depinde de tipul de om care are de a face cu fățarnicii. Unii vor alege să confrunte fățarnicul, alții, cei mai mulți nu vor confrunta dar îl vor trece într-un catastif intern sau al unui grup pe fățarnic iar alții nici nu se vor obosi să mediteze la fățărnicia celor din jur. De obicei cei mai ofensați de fățărnicie sunt fățarnicii. Se pare că ei vor și repera, cel mai repede, cazuri ca ale lor.

Dacă de identificat nu e foarte greu, de condamnat nu se ocupă foarte mulți întrucât e considerat un păcat lejer, pardonabil, scuzabil față de „alte păcate mai grave” înseamnă că puțină lume va medita la o astfel de chestiune care nu e nicidecum cea mai neînsemnată problemă a creștinilor. Odată cu fățărnicia vine și prietena ei cea mai bună care e minciuna. Una fără alta nu ar putea trăi, sunt mai mult decât prietene, sunt surori siameze din alea imposibil de despărțit. Lor li se adaugă lipsa de respect pentru cei din jur ca să nu zic chiar lipsa iubirii de aproapele.

Un exemplu biblic care îmi vine în minte este cel al familiei lui Anania și Safira. Doi oameni care au fost uciși de fățărnicie și care au rămas scriși ca exemplu la categoria „așa nu” pentru toată istoria. Ei au vrut să fie și împlinitori ai legii nescrise, ai curentului care circula prin biserica primară de acolo dar și să își rezolve unele probleme ale lor. Nu era interzis să își țină o parte din sumă, dar au vrut să pară la fel ca frații lor care vindeau și dădeau tot comunității și au apelat, în fățărnicia lor, la minciună. Generatorul acestei stări de lucruri era legalismul, conformarea lor la legi, fie ele și nescrise, cu gândul de a fi pe placul lui Dumnezeu, al comunității și strădania de a fi mai buni.

Desigur că nu toate fățărniciile au un final așa de tragic dar ele sunt condamnate de Mântuitorul clar și fără loc de întoarcere. El folosește des expresia „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici!” iar în cuvintele surprinse de evanghelistul Matei: Făţărnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, când a zis: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” O atenționare clară și explicită care nu cred că mai are nevoie de lămuriri, o condamnare a fățărniciei generată de legalism.

Unul din primele mele cazuri de consiliere, pe vremea când nu aveam nici măcar habar că o să ajung să fiu acreditat să fac consiliere a fost al unei tinere fățarnice. Recunosc că tatăl său, care a adus-o la consiliere deși eram doar puțin mai mare decât ea a plecat dezamăgit de rezultat. Concluzia: ai stricat-o și mai tare pe fiică-mea, acum nici în sat nu se mai îmbracă cum trebuie. Era vorba de o tânără care, în trenul cu care făceam naveta, la mers spre școală se schimba în toalete și de la pioșenia impusă devenea de nerecunoscut. În tren era „schimbarea la față și la trup” așa de tare se schimba incât – de câteva ori eram în preajmă – la întâlnirea cu tatăl ei acesta nu a recunoscut-o. De la fustă până în pământ, batic legat sub barbă și alte alea ieșea din toaleta trenului în blugi, cămașă și cu ceva accesorii de i se spunea „stewardesa”. Nu exagera ci chiar avea bun gust dar era în contradicție flagrantă cu legile vestimentare ale cultului ceea ce i-a adus câteva bătăi zdravene chit că avea 17 ani. Ea recunoștea că e fățarnică și trist a fost că familia , din cauza asta, o numea curvă deși noi navetiștii știam clar că nu poate fi cucerită și nu a fost cucerită de nimeni. Legalismul a împins-o la fățărnicie, credința ei nu era una a inimii ci una a legilor sau mai bine zis, credința părinților impusă ei.

Vedeți voi, formalismul religios va produce fățarnici. Cine ar putea împlini toate legile? Nimeni. Atunci cel mai la îndemână ne este să mascăm nereușita. Un exemplu dur: statisticile spun că peste 60% din creștinii americani privesc pornografie, tind să cred că în România e mai mare procentul întrucât tot statisticile spun că numărul de ore petrecut la TV sau calculator de români e mai mare ca în orice altă țară. Totuși, condamnăm și spunem „Țțțț!” când auzim de câte unul prins cu așa ceva. Totuși nu vrem să abordăm această problemă la nivelul bisericilor, nuuu, noi nu vrem să dăm idei, nu vrem să acceptăm așa ceva! Nici să nu fie pomenit! Asta se cheamă fățărnicie, de dragul legilor, brandului, formei, lăsăm fără ajutor o categorie însemnată de oameni. În aceeași situație se află păcatul iubirii banilor, dorința de renume, mândria și multe altele.

Suntem fățarnici pe bună dreptate. Un legalist nu are cum să fie altfel decât fățarnic întrucât legea nu poate fi împlinită iar el trebuie să pozeze sfânt… sau aproape.

E necesar să continuăm cu partea următoare ca un leac pentru fățărnicie. Dacă ajută Dumnezeu poate mâine.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi


cuvantul lui Hristos sa locuiasca din belsug in voi

Dacă aș face un sondaj să aflu câți din creștini se consideră cunoscători buni ai Scripturii probabil că procentul a r fi mare. Mulți oameni vor declara: Da, cunosc Scriptura! Dacă însă aș folosi un instrument speciale de măsurat Cuvântul din fiecare din noi, probabil că ar pâlpâi un led roșu de avertizare al nivelului scăzut la fiecare. Avem tendința de a considera suficient că știm din Scriptură și știm și principalele doctrine. Considerăm că e de ajuns că am luat la cunoștință și am acceptat, urmând ca după asta să facem tot ce ne stă în putință pentru a ne demonstra că Dumnezeu „a făcut o investiție bună”. Considerăm conștient sau nu, că acel „cuvânt al lui Hristos” și-a făcut efectul în viața noastră și nu mai are incidență asupra noastră ci mai degrabă trebuie să îl predicăm altora.

Ei bine, Cuvântul lui Hristos nu are doar puterea de a conduce omul spre mântuire ci are și puterea de a schimba viața omului. Pavel îi scria lui Timotei clar în privința asta: Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. Altfel spus desăvârșirea noastră ține de Cuvântul Lui, la fel și destoinicia sau putința de a împlini ceea ce implică viața de creștin. Cu alte cuvinte tot ce trebuie să trăim noi pentru devenirea noastră este deja făcut și asigurat și cu cât acordăm mai multă atenție Scripturii cu atât e nevoie de mai puțin efort personal, care înseamnă lege.

Un om îmbelșugat de Cuvânt va trăi după îndemnurile Duhului pentru că altfel nu poate. Trăirea sa după îndemnurile Duhului îi aduce vigoare spirituală și apropiere de Dumnezeu iar asta înseamnă desăvârșire. Contrar acestei realități, foarte adesea bisericile fac oamenii dependenți de interpretarea standardizată specifică. Adică, deși la neoprotestanți pare a fi încurajată cercetarea Cuvântului, în realitate multe predici pun pe rostitorii lor într-o lumină divină care transmite ideea că cel mai bine ar fi să vină oamenii la biserică pentru învățare că e treabă grea și sunt riscuri multe. Ca și cum Duhul Sfânt ar avea preferați sau ar fi limitat doar la cei cu vechime sau la oamenii cu studii specifice. E adevărat că prinde foarte bine să ai oameni de încredere de la care să înveți, să ai o serie de cărți care să îți ajute. Să ai cercetările altor oameni în domeniu care să fie de folos înțelegerii, dar de la acest aspect la realitatea dureroasă prin care se transmite conceptul (în unele religii direct, în altele indirect) că doar persoane specializate pot înțelege și interpreta Biblia e distanță mare.

Cuvântul trebuie să locuiască din belșug în noi și acest belșug nu poate fi asigurat de biserica locală. Pentru a ajunge la belșug de cuvânt e nevoie de implicare și hrănire personală cu determinare și seriozitate. Hrănirea în acest sens nu mai are nimic a face cu forma, ea vine din fascinația de Dumnezeu, vine din cauză că omul „a dat de gustul Cuvântului”. O astfel de etapă a vieții transformă omul din consumator de predici, în căutător dedicat al plinătății cu Cuvânt. Nu se mai mulțumește cu predici, nu pentru că nu ar fi bune sau pentru că nu ar fi conforme, ci pentru că el tânjește după o hrănire particularizată nu după una colectivă. De aici vine o izbucnire aproape neînțeleasă ca a lui David: „Gustați și vedeți ce bun este Domnul”.

Este o foame mare după predici mai ales dacă acesta sunt condimentate cu senzațional, cu elemente distractive, cu muzică, cu mărturisiri de experiențe supranaturale dar omul care a gustat să vadă ce bun este Domnul vrea belșug de cuvânt nu belșug de predici. Predicile pot să conțină cuvântul lui Dumnezeu sau pot să nu conțină. Pot fi Biblice sau pot fi complet pe lângă Biblie, dar când omul a gustat din Dumnezeu vrea tot mai mult din acel cuvânt, nu mai este impresionat așa tare de poante și glume.

Iubesc această stare „îmbelșugare cu Cuvânt” deoarece e singura cale prin care pot fi și împlinitor acel Cuvântului și odihnit și liniștit în același timp. E singura cale prin care chiar pot trăi în sfințenie deoarece el trăiește în mine. E ceea ce Dumnezeu a destinat, el să ne poarte din biruință în biruință. Mulți ar dori biruința dar cu forțe proprii, nehrănindu-se, ca să aibă cu ce să se laude ulterior sau măcar să aibă cu ce se victimiza sau compătimi dar biruința vine în urma trăirii în El și a umplerii cu El. Isus nu e cel ce ne asigură reușita noastră, e cel ce biruiește spre salva Tatălui și ne face părtași acestei biruințe. Așa se face că cei ce trăiesc în și prin Isus nu își asumă reușite întrucât acestea sunt ale lor doar prin har. Umplerea de Cuvânt e sănătate pentru omul spiritual dar și pentru persoana trupească.

Să nu uităm că acel cuvânt care ar trebui să locuiască din belșug în noi este viu, este lucrător, este puternic, este hrănitor. O plinătate cu el nu poate însemna decât o asemănare cu Hristos, o victorie asigurată, o viață plină de pace chiar și în mijlocul vicisitudinilor vieții cum era Pavel în închisoare când cânta cu picioarele în butuci. De ce oare avea liniște și pace? Că asculta predici? Nu de asta, era cu pace și liniște din cauză că era locuit din belșug de Cuvânt. Nu, nu, predicile nu sunt rele dacă sunt din Cuvânt ci sunt doar o parte neînsemnată a hrănirii spirituale. Hrănirea trebuie să o faci tu și eu cu Scriptura în față, pixul în mână și cu o inimă smerită gata să se lase transformată nu doar cu un cap mare gata să fie implut. O astfel de abordare ar aduce plinătate, belșug și implicit ar conduce spre desăvârșire și destoinicie. Tu cum și de ce citești Scriptura?

Foto: Route 66 Club

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Creștere spirituală sănătoasă prin Cuvânt


hrana spirituala din cuvant

Relația creștinului cu Biblia a fost dintotdeauna problematică cu unele excepții. În urma domniei legii în lume o perioadă așa de mare, mintea oamenilor s-a setat să aibă o anumită atitudine față de Cuvântul lui Dumnezeu, care îi condamna și îi provoca să trăiască în sfințenie. Mai mult, la toate acestea se adăuga existența pe o perioadă de mii de ani a oamenilor dedicați interpretării bibliei, prin care credincioșii primeau hrană spirituală, prin care primeau pedepse și care intermediau relația cu Dumnezeu. Dacă adăugăm și factorul uman, al naturii corupte prin care acești intermediari nu erau perfecți, uneori fiind chiar cei dintâi abuzatori ai oamenilor avem un tablou sumbru.

Cum să vrei să te hrănești din Cuvânt cu un asemenea istoric? Cine ar vrea să citească mereu o carte a interdicțiilor, a amenințării cu pedeapsa, a descoperirii problemelor lăuntrice pe care le ține ascunse. Cine ar vrea să citească o carte care îi amenință să își schimbe viața, ca să nu o pățească? Cine ar vrea să citească o carte din care să descopere mereu că doar o încearcă și că e zadarnic să ții toate legile dacă încalci una singură? Cine ar putea fi perfect? E depresant și oamenii fug de Biblie pentru că se văd condamnați și vizați, asta datorită faptului că aproape fiecare interpretare a ei este una legalista.

Cu alte cuvinte avem hrană spirituală în Biblie pentru toate etapele vieții spirituale, avem și puteri extraordinare acolo dar noi nu beneficiem de ele din cauza „reclamei negative”. Din păcate Biblia e prezentată ca un loc al puterii la pe care o accesezi dacă te căznești să fii perfect, dacă reușești să te faci plăcut unui Dumnezeu care a pus câteva sute bune de condiții pentru asta. Mai mult, cum ai făcut cea mai mică eroare totul se resetează și trebuie să o iei de la zero în încercarea ta de a ajunge la bunătatea și puterea din centru. Poate e o exprimare mai încurcată, dar e ceea ce se predică cel mai adesea prin biserici și este principalul motiv pentru care oamenii nu iubesc Biblia, nu se hrănesc din ea. Au fost educați să se simtă vinovați când o văd, să se simtă amenințați, au sentimente negative când o văd sau o citesc. Atunci când o fac totuși legalismul îi obligă să fie fățarnici. Legalismul devine astfel principalul încurajator al fățărniciei. Așa am fost educat și eu, așa am crezut și eu, așa am procedat și eu dar mulțumesc Lui și unor oameni deosebiți că m-au ajutat să văd corect Scriptura.

Să revenim. Te-ai hrăni cu drag dacă bucătăria este păzită de tot felul de capcane și dacă pentru a ajunge acolo suferi? Te-ar mai trage inima să mănânci dacă de fiecare dată când ajungi acolo treci printr-un câmp de bătălie și ajungi cu răni și vânătăi, cu usturimi și dureri? NU. Cei mai mulți oameni ar prefera să mănânce ce găsesc altundeva decât mâncare bună cu suferință. Mai mult, pentru că miroase bine acea bucătărie se va crea un sentiment de mânie ascunsă, o mânie latentă și o adversitate mascată față de mâncarea gătită acolo.

În realitate lucrurile stau altfel. Bucătăria e accesibilă pentru toți și bucatele sunt grase și miezoase. Este apă din belșug și puterea, vigoarea spirituală te stăpânesc de îndată ce mănânci adecvat. Accesul acolo prin lege nu mai este necesar, Hristos a venit să împlinească legea și prin El noi avem intrare slobodă în acel loc. Cu alte cuvinte El a împlinit perfect legea și ne-a declarat pe toți cei ce am murit și înviat împreună cu El împlinitori ai legii. Toată perfecțiunea cerută de Dumnezeu e împlinită o dată pentru totdeauna de Fiul Său. Asta îmi dă acces nemijlocit de oameni și nestingherit la bucătărie. Da, mie păcătosul, mie celui care greșește, mie celui imperfect și înfrânt adese de păcat, mie mizerabilul mi se dă acces neoprit, nestânjenit la hrană spirituală și asta e dragoste divină pură. Poate mă veți judeca greșit dar afirm totuși că nu mi se cere să împlinesc legea pentru a ajunge acolo și nici nu mi se taie accesul dacă după ce am intrat am căderi, întrucât Hristos are acces și eu sunt în El și El în mine, deci nu vrednicia mea mă duce ci a Lui.

Cred că ar trebuie predicat harul, libertatea, dragostea și frumusețea trăirii în ele și nu legea care deși este perfectă este împlinită de Hristos deja. Oamenii care au o perspectivă corectă asupra acestor aspecte dau fuga la bucătărie mereu cu foame după Cuvânt. Cel care știe că e liber la bucătărie și mai și miroase bine de tot iubește să meargă acolo, tânjește după bucate tari și miezoase, după apa vieții, tânjește după părtășia cu acel Dumnezeu care a achitat datoria, tânjește după părtășia cu Fiul care a plătit prin viața Sa accesul acolo.

În Cuvânt e hrană, e desfătare, părtășie, creștere, putere, odihnă și bucurie contrar imaginii anterioare în care toate acestea erau dar trebuie să treci terenul minat pentru a ajunge acolo acum avem intrare slobodă, liberă. Bunătatea lui Dumnezeu surprinde și cei mai mulți oameni calculează omenește costul beneficiului zicând: „trebuie să facem ceva ca să merităm. Așa belșug fără plată nu se poate” ba uite că se poate, pentru că nu e deloc gratuit, a fost plătit tot acest belșug de Hristos. Noi putem să ne desfătăm în EL, putem crește, ne putem dezvolta, putem vorbi cu El, putem să Îl chemăm în ajutor și putem să ne asumăm succesele Lui vieții noastre, putem beneficia de victoria Sa asupra păcatului. El ne face părtași recompensei Lui.

Vă întrebați după toată expunere: dar dacă păcătuim ce facem? Vedeți voi, nu mai există presiunea că ne dă cineva afară, că vom fi fugăriți din cauza încălcării uneia din porunci, că vom pierde definitiv părtășia din cauza păcatului, presiunea asta a dispărut. Nu, nu mă tem că oamenii vor păcătui intenționat, nu mă tem că se vor complace în păcat, nu mă tem că vor înțelege greșit harul pentru că harul odată ce te atinge nu te mai gândești profitor, ci pur și simplu te îndrăgostești de El care a turnat harul. Odată ce te hrănești spiritual omul acela prinde putere, putere din El care îl va întări și fortifica, el va deveni tot mai puternic în bătăliile cu păcatul din cauză că se hrănește bine și din cauză că face exercițiu spiritual.

Avem nevoie să ne hrănim corect. Mâncare este destulă în Biblie iar accesul acolo este liber prin Hristos. Ce mai este de făcut este să ne prezentăm acolo prin har și vom descoperi bucate felurite, hrană din belșug, apa vieții și vom crește. Dacă ați ști cât de bine e să te hrănești, ajungi să depinzi numai de El și aproape că atingi cerul. Hai, deschide Biblia cu curaj și roagă pe Duhul Sfânt pe care în acest tablou îl văd bucătarul șef J să îți prepare bucatele. EL e cel care ne face Cuvântul de înțeles. Poftă bună!

Foto: vassal of the King

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Creștere spirituală fără Biblie? (I)


crestere spirituala fara Biblie

Problema creșterii spirituale este foarte spinoasă. Mulți creștini se nasc, dar puțini din ei cresc. Motivele „necreșterii” sunt variate și voi enumera câteva astăzi. Oricare ar fi motivele, ele țin creștinul într-un rahitism crunt care îl fac să aibă nevoie de lapte și la vârste la care trebuia „să se lupte cu ursul”. Asta dă o mare moleșeală a individului, familiei sale și implicit a bisericii locale în societate.

Pavel surprinde acest aspect în scrisoare către cei din Corint cărora a trebuit să li se adreseze „ca unor oameni lumești, ca unor prunci în Hristos”. Mai mult, ca să înțelegem situație le scrie: „V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteați suferi; și nici acum chiar nu le puteți suferi”.

Nu ar fi o așa mare problemă laptele, căci Petru ne spune despre lapte că e foarte bun la timpul potrivit și timpul lui este în pruncie: „1 Petru 2:2  şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire.” Trebuie totuși să admitem că nu putem trăi la parametrii normali dacă ne hrănim doar cu lapte și la 30 de ani. La o anumită vârstă e nevoie și de bucate tari iar lipsa poftei pentru ele e dovada subdezvoltării spirituale.

Cum creștem spiritual totuși?

Pentru creștini creșterea spirituală se produce prin urmarea cursului firesc al vieții noi. Un om născut din nou și sănătos, aflat într-un mediu bun (nelegalist) se va dezvolta de la sine, va râvni la început cu lăcomie chiar după „laptele duhovnicesc” iar mai apoi după „bucate tari” iar asta îi va asigura un „aport caloric” suficient pentru creștere ceea ce automat va genera viață spirituală cu tot ce înseamnă ea, umblare după îndemnurile Duhului, bătălii spirituale, adunat comori în cer, punerea în negoț a talanților, călătoria spre țara promisă, imitarea lui Hristos, nașterea de copii, creșterea copiilor și așa mai departe.

Dacă revenim la hrană pentru omul spiritual în creștinism ea poate veni doar din Scriptură, cu cât e mai pură cu atât e mai bună, cu cât e mai procesată, cu atât se pierd substanțe nutritive prețioase. Se știe că în viața reală, orice procesare a alimentelor de bază duce la pierderi serioase de substanțe utile nouă și e bine să consumăm direct fructe, legume, cereale și altele cu cât mai puțină procesare. EI bine, spiritual tot așa stau lucrurile. Cu cât e mai procesată hrana cu atât se pierd substanțe prețioase. Dacă ar fi să continuăm paralela vom observa că în viața reală oamenii, mai ales copiii,  nu mai apreciază gustul original de legume, fructe și alte alimente, preferând pe cele procesate pentru că sunt îndulcite, colorate, printate etc. Deși eficiența maximă o dau legumele și fructele din grădină vor fi preferate cele modificate și procesate. Din păcate în mod asemănător procedăm și cu omul spiritual.

Oamenii preferă mâncarea mestecată. Eu știu că mi-a mestecat mama mâncarea când treceam de la lapte la bucate tari, dar am impresia că acum nu mai pot tolera o asemenea manevră. Ea a fost perfectă pentru acel stadiu când eram puțin dezvoltat. Acum, mâncarea mestecată deja mi-ar face greață, oricât de dragă mi-ar fi persoana care ar încerca să mă ajute mestecându-mi-o. Înțelegeți că este normal ca un timp să păpăm ce ni se mestecă, dar nu mai este normal să mâncăm așa toată viața? Că este normal să mâncăm mâncare mestecată de la părinții spirituali, dar că este chiar periculos să mâncăm mestecătura altor persoane? Noi avem nevoie de maximă vitalizare și asta se obține mâncând hrană cu cât mai multe vitamine și nutrienți iar Biblia are astfel de bucate tari. Prin asta nu spun că nu trebuie să ascultați predici, că nu trebuie să citiți cărți, ci spun că e nevoie de hrănire asumată, intenționată, prin efort propriu și decizie proprie sub influența Duhului Sfânt. Mulți se tem că nu știu să se hrănească singuri dar dacă nu încep nu se vor putea hrăni niciodată.

Oamenii preferă mâncare surogat. Da fiecare din noi am trecut măcar ocazional pe acolo. Problema mare este că mulți preferă să se hrănească cu plastic și nu cresc. Fac doar burta mare precum oamenii malnutriți. În această categorie intră cei ce se hrănesc cu: viziuni, mărturii, vise, proorocii, descoperiri și altele ignorând Biblia. Ei bine aici e bai mare. Acea hrană este precum brânza actuală de pe piață, puțină din ea a văzut laptele. Mi-a fost dat să văd chiar ieri o așa-zisă proorociță care debita o sumedenie de tâmpenii și erezii și culmea, avea o susținere fenomenală, oamenii pur și simplu o adulează și o plimbă ca pe urs prin biserici să infecteze cu erezii nimicitoare oamenii care și așa sunt slabi spiritual. Mâncare surogat, înlocuitoare, ca să zici că ai băgat ceva în tine. Îi dai autoritate în viața ta altcuiva să te hrănească, precum un handicapat de ambele mâini care nu poate duce lingura la gură. Astfel de persoane sunt multe și naivi spiritual sunt mulți astfel răul se propagă cu repeziciune.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Foto: oakbrookpca.org

De ce ni se cere să stăruim în rugăciune?


staruinta in rugaciune

În momentul în care am intrat în contact cu mai multe religii, au apărut multe întrebări privind încredințările altor oameni și mereu m-am întrebat dacă încredințările lor sau ale mele sunt cele corecte, dacă interpretarea lor sau a mea era cea corectă, dacă practicile lor erau corecte sau ale mele. Una din zonele în care se iscau întrebări era a rugăciunii, unde modul în care eu fusesem învățat, nu corespundea cu al celorlalți și erau câteva întrebări care mă frământau adesea și cea mai insistentă era: Nu e de ajuns să ne rugăm o dată cu credință, decât să repetăm la nesfârșit anumite cereri uneori obsesiv, disperat cu țipete și oboseală cum făceau alții?

Cu timpul aveam să aflu că la acea vreme eram doar un copil în credință și că eram departe de a înțelege matur chestiunea, dar întrebarea a rămas până nu de multă vreme, de ce ni se cere acea stăruință și dacă acea stăruință înseamnă ceea ce unii oameni înțeleg și legat se ea altele conexe. E Dumnezeu surd? Îi place să vadă omul perpelindu-se și milogindu-se? Are El plăcerea sadică să ne țină în șah și să nu răspundă? E nevoie de forme și ritual pentru a „prinde legătura cu El”? Care ar fi numărul de cereri per problemă care să aducă ascultare? Trebuie să strigi dar strigarea înseamnă țipăt omenesc? Cât de tare, câți decibeli? Iată întrebări pe care mi-ar plăcea să le detaliez individual dar sunt așa de multe că aș transforma blogul meu în unul tematic.

DUMNEZEU NE CERE SĂ STĂRUIM ÎN RUGĂCIUNE PENTRU A PETRECE MAI MULT TIMP CU EL.

Prin experiența vieții știm că o problemă rezolvată înseamnă că ne vom depărta de Dumnezeu. Chiar dacă avem tendința să fim recunoscători, faptul că ne merge bine ne împinge la formalism, la mulțumiri seci și formale și deci la o îndepărtare de un Dumnezeu care nu ne mai este de folos întrucât problema a fost rezolvată. El însă, ar trebui să rămână acolo undeva, fiind pe fază, pregătit pentru următoarea rezolvare de probleme. Dumnezeu ne vrea aproape, ne vrea stăruitori pentru a avea părtășia, ne vrea insistenți, nu pentru că îi place disperarea noastră, că îi place să ne vadă zvârcolindu-ne ca viermii, ci pentru că știe că despărțiți de El nu putem face nimic. E spre binele nostru să ne țină lângă El. Deci o primă motivație, explicată sumar aici e cea legată de timpul pe care Dumnezeu îl vrea în comuniune cu noi. Din păcate prea adesea rugăciunile noastre din cauza formalismului nu realizează o comunicare cu Dumnezeu, ci o zbatere ineficientă și disperată a noastră în niște forme seci care ne încătușează.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR PENTRU CĂ NU AVEM TRAGERE DE INIMĂ.

Încep ca Ion Creangă „nu știu alții cum sunt dar eu….” Eu mă trezesc adesea ne având chef să mă rog dacă nu am ceva care mă arde. Credeți-mă, vreau să fiu altfel dar adesea mă surprind lunecând în formă, rugându-mă formal și deci „făcându-mi o datorie”. Consider că trebuie să fac asta ca să fiu fairplay cu Dumnezeu, dar El nu are nevoie de rugăciune, nici o nevoie de rugăciunea mea ca să devin formal pentru a Îl satisface, eu am nevoie de rugăciune. Când picăm în formalism credem indirect că El are nevoie de asta și e fundamental greșit. Fiind fundamental greșit nu știu cât de corect este să ne mai rugăm în acele condiții.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR PENTRU CĂ AȘA PRIMIM PUTERE.

Rugăciunea întotdeauna va însemna un canal prin care ne alimentăm cu putere spirituală. Asta o confirm eu din experiență și o declară mii sau milioane de oameni. Când stai în părtășie cu Dumnezeu te încarci cu putere și ne dorim asta nu? Moise când s-a întors din prezența lui Dumnezeu avea fața strălucitoare. Nu poți sta în prezența Sa și să rămâi neumplut de putere, decât doar dacă stai în forma protectoare. Formalismul îi va limita strașnic modul prin care Dumnezeu ar putea să toarne putere nu pentru că El este ineficient, ci pentru că ne ducem la rugăciune fără scop, fără drag, acri și de nevoie. Asta ne închide ca pe o țestoasă în carapacea ei, lipsindu-ne de expunerea la binecuvântare. Nu că Dumnezeu nu ar putea sparge amărâta ce cochilie, ci pentru că El ne dă libertatea de a „profita” sau nu de ceea ce ne poate oferi.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR PENTRU A SCĂPA DE CARAPACEA FORMALISMULUI.

Formalismul religios ne spune cum, când, cât și în unele cazuri unde, cu cine, cât de tare, ce și în ce poziție trebuie să spunem. Asta a făcut posibilă apariția cărților de rugăciuni și oamenii cred că anumite rugăciuni, mai ales dacă au fost făcute de unii oameni cu putere duhovnicească au o putere în ele. Ei bine, ele pot bine să aibă putere dar dacă sunt doar forme, vor fi simple carcase de plastic care au rolul de a ne împiedica să primim răspuns. Ele au fost rostite odată cu credință și din nevoia unor oameni duhovnicești și poate răspunsul a fost extraordinar dar pentru inițiatorii lor nu a fost formă, ci o izvorâre ai inimii înaintea lui Dumnezeu. Dar asta nu trebuie să ne încurajeze la repetare rugăciunii lor, ci la repetarea experienței și a revărsării similare înaintea Domnului. Poate unii s-au rugat pe burtă, asta totuși nu garantează răspunsul și pentru mine. Poate unii s-au rugat pe un vas scufundându-se și au fost scăpați, asta nu înseamnă că trebuie să caut o situație similară. Poate unii s-au rugat zbierând și au fost ascultați, asta nu înseamnă că toți trebuie să ne apucăm de zbierat. Fiecare e dator să vină așa cum este, fără forme de protecție înaintea Sa pentru a putea fi expus dragostei sale așa cum este.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM CU STĂRUINȚĂ PENTRU CĂ AȘA REFLECTĂM SUPRA VIEȚII SPIRITUALE.

Umblați după lucrurile de sus e unul din îndemnurile Scripturii și trebuie să recunoaștem că mai mult umblăm după astea de aici. Rugăciunea neformală, ne legalistă înseamnă preocupare de lucrurile de sus. Timpul de rugăciune e unul în care omul comunică cu Dumnezeu, se reglează după voia Sa, ascultă indicațiile Sale. Timpul de rugăciune este o hrănire a omului spiritual, un antrenament al omului spiritual. El ar trebui să ne devină plăcere nu obligație pentru că atunci înseamnă că suntem cu adevărat preocupați de omul lăuntric care tânjește după Salvatorul și Eliberatorul.

Nu știu ce înțelegi tu prin însemnul de a stărui în rugăciune dar eu la concluziile acestea am ajuns și tare m-ar bucura dacă ai și alte idei frumoase să le completezi printr-un comentariu.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/