Categorie: MEDITAŢII

Așa cum scriam ieri, consider că privarea de mâncare într-o zi pusă deoparte pentru Dumnezeu este nu un chin, nu o pedeapsă a corpului, nu o disciplinare ci o acțiune care ajută, chiar dacă corpul are de îndurat o abatere de la ceea ce el consideră a fi normal.

Postirea centrată pe privarea de mâncare e mai degrabă prostire, dacă doar atât am realizat postind e inutil. La fel și postul ținut pentru palmares, cel ținut de ochii altora, cel ținut pentru a scăpa de sexul cu soțul și altele. Să nu ne înșelăm singuri, acesta nu este post. E vital „să-l ținem” ca la carte. Biblia ne spune clar cum trebuie să postim și așa ar trebui să procedăm dacă vrem să aibă vreo eficiență. Postul în care elementul central si unic e privarea de mâncare e inutil, ba chiar dăunător fizic și spiritual.

Ziua de post trebuie să fie una a bunătății și dragostei

Dacă țin post și eu nu „dezleg lanțurile răutății” dacă țin post și nu iubesc, dacă țin post și nu îl caut pe Dumnezeu ceva nu este în regulă. De obicei „la post” devenim mai acri cu ceilalți, vrem să fim lăsați în pace și avem nevoie de clemență pentru acea zi. De fapt, undeva este normală o astfel de reacție și de aceea în ce scriam ieri recomandam ca acea zi să fie pusă deoparte pentru Dumnezeu în întregime. Inima e nespus de înșelătoare și va „pedepsi” pe cei din jur pentru privarea de satisfacții la care o supunem.

Un om conectat cu Dumnezeu, cunoscător de Dumnezeu va ști sau va fi dispus să învețe că postul plăcut este unul în care se manifestă dragostea, mila, bunătatea și ascultarea. Pentru un astfel de post doar uneori e nevoie de privare de mâncare. Cei ce practică aceste lucruri, conform Scripturii sunt într-o stare permanentă de post. Postul de a lăsa inima să urmeze pornirile ei rele, post de la egoism, post de la aroganță, post de la ură, invidie și duritate față de alții.

Nou ne închipuim adesea că postul egal lipsa de mâncare și eventual de sex. În realitate aceste două acțiuni sunt semnalul pentru corpul nostru că noi deținem controlul nu instinctele și că noi am decis să ne conformăm Scripturii. E zona pe care putem să o controlăm mai ușor pentru a dobândi deprinderea de a controla și zonele cu adevărat problematice și anume „pornirile inimii” despre care Scriptura ne spune că sunt spre rău. Așadar, postul adevărat e cel în care bunătatea și dragostea triumfă.

Ziua de post trebuie să fie una  a transformării

Dacă țin o zi de post și din acel punct mai departe sunt mai sfânt, mai stăpân pe mine, mă controlez mai bine mă supun voii lui Dumnezeu mai eficient, atunci am ținut o zi de post cu folos. Dacă însă în urma zilei de post am devenit mai mândru, mai arogant, mai lăudăros sau poate mai dezamăgit că nu mi-a răspuns Dumnezeu la rugăciuni sau mai depresat, atunci postul nu a fost cu folos.

Ziua de post nu trebuie să fie o insulă izolată în mare, ci trebuie să fie parte dintr-un proces de devenire. Ziua de post ar trebui să fie o zi de jertfă pentru Dumnezeu nu pentru mine. Pentru că fiind pentru mine îmi alimentez egoismul și dorința de satisfacție, dar fiind pentru Dumnezeu mintea mea știe că trebuie să se supună regulilor Dumnezeiești știe că treptat va trebui să se alinieze nu impulsurilor naturale, ci voii Duhului Sfânt. Va învăța că în permanență trebuie să își valideze impulsurile în altceva, într-o autoritate superioară care este Dumnezeu. Asta înseamnă transformare. Așa învăț că nu mai sunt eu stăpânul, nici mintea mea, nici inima mea ci toate sunt puse sub autoritatea Duhului Sfânt care știe infinit mai bine cum și când se procedează.

Da, voi recomanda ca zilele de post să fie „ținute” în solitudine deși asta nu e neapărat o regulă e o recomandare care să ne fie de sprijin nouă. Voi recomanda ca zilele de post să fie ținute în alte zile decât cele cruciale ale examenelor, operațiilor, termenelor limită, nunții etc. Noi nu suntem în necunoștință de planurile dușmanului și recomand să le dejucăm. Nu vă complicați singuri, căutați să țineți cu voi.

Pentru post recomand să vă retrageți din activitățile uzuale ale zilei, recomand să îl țineți în acea zi în care interacțiunea socială e mică, în care efortul fizic e mic sau cel puțin nu implică răspundere în fața altora. Mai mult recomand să țineți post de mâncare doar când e nevoie și să țineți post la răutate, aroganță, mândrie, egoism cât de des se poate. Un astfel de post e foarte eficient și face ca postul cu privarea de mâncare să fie chiar simplu. Când pui inima la astfel de restricții, privarea de mâncare e elementul cel mai neînsemnat de acolo.

Mâine dacă ajută Dumnezeu vom vedea câteva aspecte despre postul de televizor, de internet, de telefon, de biserică, de muncă, de afaceri și de confort. Doamne dă izbândă.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/postul-util-sau-inutil-ii/

 

Scriu aceste rânduri pentru cei care vor accepta să recunoască, așa cum eu am fost nevoit să admit, că au procedat sau procedează greșit în privința postului. Scenariul următor poate vă este cunoscut: ”Azi postesc, nu mănânc de dimineață nimic, renunț până și la cafeaua preferată ba chiar nici apă nu beau. Am pus o zi deoparte pentru Domnul. Voi mânca doar la 4 când ajung acasă și închei ziua de post.” Eu recunosc că am ținut multe astfel de zile de post și la fel recunosc că nu am văzut mari progrese în urma lor.

Un lucru interesant e că, în astfel de zile, soția sau soțul te enervează cumplit, copii sunt neascultători, șeful are pretenții aiurite, oamenii din trafic sunt de-a dreptul nesimțiți, colegii de muncă numai despre sex vorbesc și mai uiți ceva acasă de trebuie să te întorci. Concluzia infantilă pe care o tragem este că, cel rău se opune postului nostru. Păi normal, se opune, dar noi care pricepem, de ce nu îi dejucăm planurile?

Privarea de mâncare cred că e doar o componentă a postului și nicidecum cea mai însemnată, deși așa cred cei mai mulți oameni. Despre postul plăcut Domnului avem referințe clare în Sfânta Scriptură și puține din ele fac referire la privarea de mâncare. De fapt întrebarea Scripturii sau întrebările privitoare la un astfel de post sunt mai mult decât concludente: Oare aceasta este postul plăcut Mie: să-și chinuiască omul sufletul o zi? Să-și plece capul ca un pipirig, și să se culce pe sac și cenușă? Acesta numești tu post și zi plăcută Domnului? Cred că oamenii care procedează cum și eu am procedat în trecut își chinuie sufletul pe degeaba. Să te privezi de mâncare o zi sau două pe care le începi normal cu o rugăciune și le închei la fel dar să continui fără nici o altă schimbare acea zi.

Ziua de post trebuie să fie una dedicată lui Dumnezeu

Recomandare mea este ca în ziua de post să nu te duci la activitățile normale ale acelei zile. Să nu ții post lunea când te duci la muncă. Postul înseamnă să pui deoparte o zi pentru Domnul, dar nu doar stomacul e al Domnului, ci tot trupul și toată mintea. Eu cred că e în avantajul nostru să dejucăm planurile dușmanului prin care caută să ne zădărnicească eforturile. Dacă ții pot, planifică treaba asta într-o zi pe care o poți pune întreagă deoparte pentru Dumnezeu într-un mod cât mai complet.

Să nu ținem post în ziua de examen, în cea în care avem audiență, în cea în care se operează soțul sau soția, în cea în care avem de făcut o treabă grea. În astfel de zile avem nevoie de energie și de o funcționalitate bună a trupului și minții. Postul într-o astfel de zi este un demers inutil întrucât mintea nu ne va sta la Domnul ci la noi și problema noastră, ziua aceea nu e pentru Domnul ci pentru noi. E normal să ceri ajutorul și chiar să postești pentru astfel de evenimente dar nu în acea zi, ci în una pe care o putem dedica Domnului.

Dacă privim puțin la ce se întâmpla în vechime vedem că ziua de post era ținută altfel. Omul postea de multe ori îmbrăcat în sac și cenușă, asta înseamnă o renunțare completă la sine și satisfacțiile sale. O dedicare totală a acelei zile lui Dumnezeu. Mai mult vedem situații în care și animalele de pe lângă casa omului sufereau din cauza acelui post, deci oamenii nu mai făceau lucrul obișnuit, se dedicau lui Dumnezeu în întregime.

Fă din ziua de post una a Lui nu una  a ta. Dacă tot ții post și îți chinui sufletul asigură-te că ești eficient, că tot scriam despre eficiență zilele trecute.

Ziua de post trebuie să fie una a conectării cu Dumnezeu

Nu doar că trebuie să fie dedicată lui Dumnezeu acea zi ci trebuie să te asiguri că te conectezi mult mai eficient cu Dumnezeu într-o astfel de zi. De fapt, privarea de mâncare la asta ar trebui să ajute. Nu cred că Dumnezeu are o problemă cu mâncarea și privarea de ea ar fi un fel de chinuială. Privarea de mâncare ține mintea omului ageră și îl ajută în momente de mare concentrare, cum sunt cele în care vrea să se conecteze cu Dumnezeu. Când mâncăm trupul alocă energie și resurse procesării mâncării, tinde spre relaxare pentru că unele organe cum ar fi mâinile, picioarele, creierul nu mai primesc aceleași resurse. Când privăm trupul de mâncare puterea de concentrare crește, agerimea minții este alta, auzul se ascute și multe alte avantaje.

Pentru un om care vrea să audă vocea lui Dumnezeu, privarea de mâncare nu trebuie să fie un chin ci o măsură ajutătoare luată. Citirea Scripturii la post ne oferă o înțelegere deosebită. Rugăciunile sună altfel, înțelegerea vorbirii lui Dumnezeu e alta.

Dacă vrei să te conectezi cu Dumnezeu mai puternic decât în zilele normale are rost postul, dacă vrei doar să primești ceva de la El nu știu dacă are rost. Dumnezeu așteaptă să ne vadă dorința de conectare cu el. De la păcatul din Eden El tot caută să vorbească cu omul, dar omul și la zilele de post fuge la ale lui. Ziua de post trebuie să fie una a conectării cu El.

Sursa : http://www.filedinjurnal.ro/

Eficiența este apanajul oamenilor care se maturizează pe când nepăsarea e ceva ce oamenii care fug de responsabilități realizează. Un om care evoluează, se maturizează și crește va dori să devină din ce în ce mai eficient. La început va căuta să fie eficient în lucruri „începătoare” ca maia apoi să devină eficient prin renunțare la tot ce nu este de folos și să se concentreze doar pe „lucrurile de sus”.

Scriam în ultimele postări că activismul religios îl consider ca făcând parte din „lucrurile începătoare” și la un moment dat trebuie să ne maturizăm, trebuie să observăm că suntem chemați la lucruri mult mai înalte, mai profunde și mai grele. Mulți consideră că „zdroaba” pentru o religie sau cult, e „lucrarea Domnului” dar nu e neapărat adevărat. Poți să te extenuezi ani de zile pentru o religie dar să nu aibă de a face cu maturitatea sau cu slujirea lui Dumnezeu, însă un om care pune ca prioritatea a vieții lui creșterea spirituală și apropierea de Dumnezeu poate deveni un slujitor în biserica locală și nu numai. În momentul în care te consideri întreg al Lui, nu mai limitezi slujirea ta la o arie, la un loc, la o grupare, ea se revarsă spre alții în fiecare moment al vieții. Mai mult, nu mai e o slujirea standardizată de o anumită religie ci una în voia lui Dumnezeu.

Ca să fie eficientă viața religioasă, eficientă din punct de vedere spiritual, că material e uneori, trebuie să existe o tot mai mare apropiere de Dumnezeu. Cu cât omul religios renunță la șabloanele religioase pentru a permite Duhului Sfânt să lucreze liber, cu atât va fi mai eficient în slujirea pe care o face. Doar că intervine un amănunt important aici. Va fi liber să slujească o biserică sau o comunitate în care Dumnezeu tronează, dar nu va fi liber să slujească o comunitate fără Dumnezeu, pentru că Duhul nu îl lasă și pentru că acea comunitate nu îl lasă.

Așadar, pentru o viață religioasă eficientă e necesar să creștem spiritual. Această creștere nu doar că ne autorizează din punct de vedere spiritual să slujim eficient și corect ci ne și energizează și ne motivează la slujire. Un om matur spiritual nu va putea sta cu mâinile împreunate și cu fundul pe banca bisericii fără să își aducă contribuția. Mai mult, cu cât omul e mai bine hrănit spiritual, cu atât energia și disponibilitatea sa pentru trăirea unei vieți religioase eficiente e mai mare, pentru că puterea de slujire vine din Dumnezeu prin Duhul Sfânt care se va manifesta cu putere în faptele acelui om.

Aș îndrăzni să spun, deși poate nu toți veți fi de acord cu mine, că pentru a avea o viață religioasă eficientă e nevoie de o viață izolată cu Dumnezeu în cunoașterea si înțelegerea Sa. Sunt mulți „hărupiști” dar e nevoie de mulți oameni duhovnicești cu putere spirituală. Poate e mai lesne să pui „forța” la muncă în lucrările bisericii, asta înseamnă să folosești elenul tinerilor, puterea muzicii, decorul sălii, amplificarea, proiecția și sunt bune dar e mult mai indicat să ai în biserică oameni „grei” care prin înțelepciune și inspirație divină și pună puterea lui Dumnezeu în slujire. Sau poate mai bună e o combinare a celor două.

O viață religioasă eficientă stă întotdeauna în tine și acțiunile tale, în luarea în serios a creșterii și disciplinei tale spirituale și mai puțin în păstor, preot sau slujitorii bisericești. Ei da, vor avea mereu nevoie de „forță de muncă” pe lângă ei, unii folosind-o corect, alții abuzând, dar pentru ca tu să nu muncești la viziunea altora și să ajungi nemulțumit, trebuie să crești spiritual.

Eficiența vieții religioase nu stă în doborârea de recorduri, ci în adâncimea relației cu Dumnezeu și în procentul pe care Dumnezeu îl controlează din tine. Mă doare adesea să aud expresii „tu câți oameni ai întors la Domnul?” sau „tu pe câți ai pocăit” sau „prin harul Domnului, la predicile mele s-au pocăit 200 de oameni” aceste afirmații le rostesc oamenii care nu au profunzime în relația cu Dumnezeu, la fel cum fac și cei care se folosesc de numărul mare de copii ca să își arate „mușchii religioși”. Dacă ai putut vesti evanghelia oamenilor e doar Harul Său și te felicit că te-ai lăsat folosit, dacă ai mulți copii, sunt o binecuvântare de la Domnul și te felicit, dar să afirmi că acolo e vrednicia ta denotă infantilism, e ca atunci când doi copii de la grădiniță își încordează mușchii pe care nu îi au, unul în fața altuia.

O viață religioasă eficientă se poate trăi doar dacă se trăiește o relație cu Dumnezeu profundă, doar dacă există dedicare față de Dumnezeu. Vrei să fii eficient în biserica locală, să produci bucurie prin slujirea ta, să aduci împrospătare și bunăvoie, ai nevoie mai întâi ca tu să fii conectat bine cu Dumnezeu. Ai nevoie să îl cunoști pe Dumnezeu nu să cunoști despre Dumnezeu.

El să ne dea înțelepciune tuturor.

Sursa : http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Mediocritatea este dacă ar fi „să credem dex-ul” ceva care se află între două limite extreme, mijlociu, potrivit; care nu iese din comun, nu se evidențiază prin nimic, modest, banal. Este acea stare pe care dacă încercăm să o definim altfel ar însemna o mulțumire cu puțin în domenii în care este mult loc de evoluție.

Practic, un tâmplar mediocru este acel tâmplar care, deși poate depune efortul pentru a ști să facă minuni cu mâinile sale, el rămâne la stadiul de a face scăunele de stat la poartă, să ascută „țăruși” pentru înfipt lângă roșii și să mai facă din când în când reparații la diferite mobile care stau să pice. În același timp, un tâmplar excelent, acceptă provocări mai mari, cum ar fi executarea unui mobilier după o fotografie, gândirea și executarea unor elemente inovative și pentru asta e dispus să depună efort și să „își bată capul”.

La nivel spiritual, lucrurile nu sunt tare diferite, dar nespus mai jalnice. Adică un tâmplar mediocru e util, pentru că de regulă e ieftin, chiar dacă se plânge mereu că nu câștigă și că nu are clienți. El are clientela sa e căutat de oamenii care nu sunt dispuși să dea sume mari de bani, dar un credincios mediocru arată diferit tare față de original, care este Hristos.

Mergem duminică de duminică la biserică și de ani de zile nu progresăm. Credem că asta înseamnă creștinism, asta înseamnă credință. Știm clar că unii performează, dar în loc să îi urmăm, preferăm să îi vorbim de rău, ca tâmplarul care se plânge că concurența sa câștigă mult și are de lucru. Ne închipuim că putem rezuma credința la câteva principii religioase: mersul la biserică, citit 3 versete pe zi, dat de bani si altele. Mai mult, credem că excelența în credință înseamnă să cântăm mai tare ca ceilalți sau mai frumos, să ne rugăm mai mult ca fratele, să dăm mai mult decât media și să frecventăm fără pauze așa mari ca alții adunarea. Când facem astea credem că suntem niște credincioși excelenți, performanți, de care Dumnezeu ar trebui să fie mândru.

Am citit cu ceva timp în urmă o frază spusă de Ambrozie de Milan pe care nu am reținut-o bine, dar spunea ceva de genul: fiecare din noi ne recunoaștem o anumită stare de păcătoșenie, dar când altcineva ne acuza ne aducem toate argumentele să demonstrăm că nu este așa. Cu alte cuvinte, Biblia numește asta falsă evlavie, ne dăm evlavioși dar nu suntem. Vrem eticheta de „credincioși excelenți” dar nu am vrea să depunem efortul de a ne apropia de Dumnezeu cum o fac credincioșii setoși după El. Ni se pare că cei care renunță la toate pentru Hristos au fost cam fraieri și noi ne credem mai inteligenți de atât zicând „dacă se poate și altfel” de ce să facem asta. Devenim experți în a găsi scuze pentru a nu progresa. Experții au spus că omului îi trebuie cinci secunde pentru a găsi o scuză. Ne scuzăm cu păcătoșenia noastră și vrem să fim lăsați așa, să nu progresăm. Ne mulțumim că la adunare nu ne deranjează nimeni, ne cunosc toți și nu au curaj să ne deranjeze cu nimic și numim asta pace.

Pavel avea o dezamăgire imensă să le scrie celor din Corint „nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi.” Nu acceptăm discuții spirituale „adulte”, vrem mereu grija aia de bebeluș, ne place să fim aplaudați pentru tot ce facem, să ni se dea păpica bună dar să nu trebuiască să folosim cuțitul sau furculița, vrem direct în guriță și uneori mestecat chiar. Mai mult, ne mâniem repede dacă cineva nu ne respectă copilăria. Asta e definiția mediocrității în credință. Cununa mediocrității în credință e să avem daruri mai multe și mai scumpe decât „ceilalți copii”.

Sora Mediocritate e foarte dedicată. Nu lipsește aproape deloc de la biserică și este una din cele mai invitate persoane și la evanghelizări, dar tot nu se pocăiește. Nu știu dacă despre ea vorbește scrisoare trimisă celor din Lodicea „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot” dar se cam potrivește. Nu vreau să explorez azi această variantă deși e tentantă.

Mediocritatea ne face să devenim niște bisericoși excelenți, dar niște credincioși imaturi și infantili. Lăsăm cu bucurie povara creșterii noastre spirituale „pe părinți” toată viața deși la un moment dat e normal să ne asumăm responsabilitatea. Noi vrem ca și la 30 și la 50 și la 70 de ani, să ne hrănească tot alții. Ne este greu „să performăm” spiritual deși, mulți dintre noi, în aria profesională suntem recunoscuți ca profesioniști buni. Pocăiții în general sunt buni în ceea ce fac dar la spiritualitate preferă să li se dea, să fie serviți, să stea, să se mulțumească doar cu diploma în mână deși ar putea face minuni prin credința lor.

Știți, Tozer avea mare dreptate când zicea că nici măcar nu ne mai gândim rugăciunile și cântările, le dăm drumul din gură să iasă mecanic, automat. El spunea că „În rugăciunile noastre private și în serviciul public Îi cerem lui Dumnezeu constant să facă unele lucruri pe care le-a făcut deja, fie unele pe care nu le poate face din pricina necredinței noastre. Noi îl rugăm să ne vorbească când El deja a vorbit și când El deja ne vorbește. Îi cerem să vină atunci când El este deja prezent și când așteaptă să Îl recunoaștem. Îl implorăm pe Duhul Sfânt să ne umple, când în tot acest timp, noi Îl împiedicăm să o facă prin îndoiala noastră.”

Doamne, te rog iartă-mă pentru că puteam să fiu la ora asta mai matur, mai responsabil, mai credincios, mai asemănător cu Hristos, dar am ales de multe ori comoditatea, suficiența și lenea. Te rog pune în mine responsabilitatea de a mă ocupa serios de creșterea mea spirituală și de antrenamentul necesar. Doamne, tu mă vrei matur, om lucrător împreună cu Tine, dar nu poți lua la muncă infantili care mai mult să dărâme decât să zidească, care mai mult să încurce decât să ajute, îndură-Te de mine te rog.