Categorie: MEDITAŢII

Pasajul din Evanghelia după Luca, în care Mântuitorul vindecă o femeie gârbovă de suferința ei, mi-a trecut de multe ori prin fața ochilor, l-am citit și l-am luat ca pe „o simplă minune”, însă acum îmi vorbește într-un mod deosebit. E un pasaj care are de a face cu mine și cu tine, creștinii din acest veac, care ne dorim mai multă putere spirituală, ne dorim să găsim în Dumnezeu puterea și suficiența vieții și de multe ori nu reușim să ne conectăm eficient cu El, deși El este neschimbabil și metoda de conectare cu El nu ne este străină.

Pe când predica în sinagogă a văzut femeie gârbovă și o dezleagă de neputința ei. Gârbovia, mai mult decât orice, este o dovadă a neputinței fizice. O dovadă a limitării, a îngustimii, a șablonării, a repetitivității. Gârbovia este afecțiunea care îți oprește tentativele de vizare, de alergare, de mişcare și te încuie în celebrele remarci sau expresii: „asta e crucea mea” sau ”ăsta sunt eu” sau „eu nu sunt bun de nimic” sau „pe mine nimeni nu mă iubește” sau „eu sunt uitat de Dumnezeu” și altele.

Neputința fizică e groaznică, nu e cea mai groaznică suferință, dar mă sperie rău de tot. Unul din gândurile care îmi dau emoții mari este acela că aș putea ajunge la pat neputincios când voi fi bătrân. Mă mai liniștește gândul că la atâta război și conflict va veni sfârșitul lumii înainte de îmbătrânirea mea. Dar neputința mi se pare înfiorătoare. Gârbovia e însăși definiția acestei neputințe și este cu atât mai gravă cu cât ea afectează omul după ce, mai înainte a fost activ. Oameni care au muncit toată viața lor, cu timpul, spre finalul vieții, sunt legați de aceste neputințe, limitați și forțați să își privească glia din care au fost luați și în care vor ajunge.

Femeia vindecată de gârbovie avea deja optsprezece ani de prizonierat, optsprezece ani în care a intenționat poate în fiecare dimineață să se „întindă” când a coborât din pat dar „nu putea nicidecum să își îndrepte spatele”. Dacă ne gândim la un tânăr de optsprezece ani, putem trage concluzia că încă nu și-a trăit viața, viitorul îi stă înainte, pare puțin optsprezece ani. Dar la suferință, optsprezece ani poate însemna o eternitate. Și femeia aceasta a stat optsprezece ani legată de neputință.

Să nu poți, să vrei, dar să nu poți, e o stare care te forțează la resemnare, la compătimire. Te lasă cu visuri neîmplinite și nu pentru chestii imposibil de îndeplinit, ci pentru unele simple de tot, cum ar fi bucuria de a alegra sau aceea de a te cățăra sau aceea simplă de a te întinde cu poftă la trezire. Să fii legat așa de rău, încât să nu poți beneficia de minime satisfacții rânduite tuturor oamenilor…

Și totuși, gârbovia fizică e cea mai ușoară dintre toate. Cu toate inconvenientele sale, asta are un final, moartea, are ameliorări, fizioterapia, dar cea religioasă e oribilă, hidoasă și rujată ca o proastă. E îmbrăcată în haine bune, de firmă, e expertă în programe, expertă în muzică, expertă în teologie, dar limitată, strâmbă și sucită. Nu are capacitatea de a se mișca deloc din poziția sa cocoșată și ce e culmea urâțeniei sale, pretinde că asta ar fi starea ideală în care se poate găsi un om.

Gârbovia religioasă este duhul de neputință. Să vrei să îl vezi pe Dumnezeu și să nu te lase religia, e unul din cele mai grele scenarii pentru oameni. Să crezi că venind într-o anumită religie vei da de Dumnezeu și acea religie să te cocoșeze, să te ia de după cap și să te pironească cu ochii oriunde dar numai la Dumnezeu nu, e cumplit. Dar despre asta vom discuta puțin mâine dacă ne va mai fi îngăduit să trăim.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Isus se afla în sinagogă, predica, poate nu în sensul cunoscut azi de predică, dar îi învăța pe oameni. În timp ce rostea cuvintele, vede în norod o femeie gârbovă și îi oferă eliberare atrăgând criticile mai marilor religioși de acolo. Întâmplarea nu ocupă mult loc în Scriptură, dar e plină de învățăminte pentru mine, de aceea în câteva meditări o voi aborda. Am ales să încep cu diagnosticare gârboviei.

Gârbovia este o boală grea nu atât prin cantitatea ei de durere, cât mai ales prin prizonieratul ei, din care, de regulă, doar moartea te mai scapă. De obicei, vârstnicii sunt expuși acestor afecțiuni. Este vorba de o deformare a coloanei vertebrale care îl obligă pe om să meargă aplecat. Nu știu medical care sunt explicațiile exacte, dar e o combinație de discopatie, cifoze, scolioze, hernii de disc și altele asemenea lor. Realitatea e că, oamenii afectați de gârbovie se deosebesc de ceilalți, prin faptul că sunt obligați să privească tot mai spre pământ, merg cocoșați.

Acum realizez ce mare binecuvântare este că dimineața, când ne trezim din pat, ne întindem voioși și ne mișcăm fără restricții. Un om gârbov e limitat, poate ar vrea să se întindă și el când se trezește, însă poate doar în limitele pe care le permite afecțiunea sa, de obicei limite stricte și insuficiente pentru a da aceeași satisfacție.

Acum să privim această afecțiune din alt punct de vedere, cel legat de credință. Gârbovia religioasă, e una din afecțiunile foarte răspândite ale vremii în care trăim, afecțiune care riscă să transforme planeta într-un lagăr în care moartea devine speranță. Gârbovia religioasă, ne ia capacitatea de a trăi pentru cer, ne orientează privirea spre pământ, spre aici, spre acum. Nu ne dă voie „să ne întindem” să zburăm, să visăm, să ne imaginăm dincolo de pământul acesta.

Analizând Scriptura, gârbovia ar putea avea o singură sursă și trei cauze. Cauza e păcatul și Domnul Isus Hristos, de asta a venit pe pământ. Nu a eliberat doar femeia gârbovă fizic și spiritual, ci a venit să elibereze toți oamenii din gârbovia religioasă. Păcatul ne vrea legați de acest pământ, vrea să privim doar sub linia orizontului, vrea să ne pierdem mobilitatea și libertatea de mișcare, ne vrea încovoiați, limitați și cocoşaţi și mai mult, ne vrea mulțumiți în starea aceasta. Hristos a venit să ne elibereze, să ne dea o altă perspectivă, să ne dezlege lanțurile și să ne ridice bărbia în sus ca să vedem cerul.

Măcar trei cauze ai gârboviei găsim în Biblie. David în Psalmul 38 spune despre captivitatea gârboviei sale și în vede pe Dumnezeu ca fiind cel ce îl apleacă.  În realitate, citind contextul acelui psalm, observăm că păcatul e sursa gârboviei sale, poate cercetarea lui Dumnezeu e factorul care a adus conștiența gârboviei și implicit dorința de eliberare. Există oameni care nu realizează cât de gârbovi sunt. Așadar, păcatul este sursa și în acest caz. Când cari poveri ale păcatelor în spate ajungi cocoșat, de aceea Hristos ne cheamă la cruce să scăpăm de ele. El știe că ne vor încovoia sub greutatea lor.

În situația descrisă cu femeia gârbovă se vorbește de o legare a unor duhuri. Femeia aceasta era legată și a fost eliberată de Domnul Isus. Deci, o altă cauză a gârboviei e legătura spirituală. Nu știu de ce anume femeia aceasta a ajuns legată, dar văd că a fost dezlegată. Văd că, gârbovia spirituală nu e de origine fizică, ci are efecte fizice.

O altă cauză de gârbovie e cea în care descrie Pavel pe cei din poporul Israel, un popor gârbovit, care prin aplecarea lor, au făcut posibilă și mântuirea neamurilor. Erau cocoşaţi de principiile lor religioase rigide. Gârbovia religioasă tot în păcat își are originea, păcatul mândriei spirituale, păcatul religiei perfecte și neschimbabile, păcate despre care am mai scri și voi mai scrie.

Gârbovia fizică e înrobitoare, limitatoare și fără speranță dar gârbovia religioasă și cea spirituală sunt de-a dreptul înspăimântătoare. Să ajungem să nu mai putem privi cerul, să nu mai putem spera la veșnicie, să ajungem preocupați mai mult de viața aceasta decât de cealaltă, să ne preocupe pământul așa de mult poate ridica semne de întrebare cu privire la sănătatea noastră spirituală. Sunt simptome de gârbovire.

Și pentru că eu stau bine cu imaginația, mă gândesc acum, la cum ar arăta bisericile noastre dacă gârbovirea spirituală ar fi vizibilă. Câți ar ieși din biserică cu spatele drept, cu „coloana spirituală” în poziție corectă și cât ar ieși „gheboși”, aplecați și cocoșați? Mai mult, cum ies eu în fiecare zi, omul meu spiritual? Câte de corect umblu din acest punct de vedere?

Gârbovia are trei zone majore de acțiune, despre care vom discuta. Gârbovia fizică, cea religioasă și cea spirituală. Cea mai fericită dintre ele e cea fizică, cea mai urâtă dintre ele e cea religioasă și cea mai gravă dintre ele e cea spirituală.

Ce zici? Mergem la o rază? Sunt îngrijorat de sănătatea coloanei mele, tu?

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Luca 15:12 „Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: ‘Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.’ Şi tatăl le-a împărţit averea. ”

Peste durerea tragicului bilanț de la clubul Colectiv s-a așternut cea a atentatului de la Paris. Să ucizi în numele lui Dumnezeu este cea mai mare bucurie a diavolului. Fanatismul este un monolog al întunericului.

După cum știți, în ultimul timp, în ultimii 15 ani, mai bine zis, a venit sfârșitul lumii de mai multe ori, sau trebuia să vină. Cel mai mare dintre ele trebuia să fie la trecerea dintre 1999 și 2000, dar nu a mai venit. Însă se pare că a dat tonul pentru multe alte sfârșituri, așa de multe că nu mi le pot aminti pe toate acum. Oamenii s-au agitat la fiecare din ele și cei ce susțineau teoria sfârșitului, erau siguri că așa va fi.

Acum s-au îndesit tare, anul acesta dacă îmi amintesc bine au fost deja trei. Ultimele două fiind în septembrie cu asteroidul și altul cu luna de sânge. Acum se mai preconizează unul, cu bătălia Armaghedonului, bazat pe recentele mișcări de trupe ruse spre orient. Doar că în ăsta nou, intră deja și nume grele. Mulți pastori și vorbitori cu renume dau credit acestei idei și mă văd nevoit să îmi pun niște semne de întrebare, pentru a îmi putea păstra totuși calmul indiferent de ce se întâmplă acum în lume.

Un lucru e cert, sfârșitul lumii există în intenția lui Dumnezeu și va avea loc la momentul poruncit de el. Un alt lucru cert este că toate evenimentele trecute și viitoare din istoria omenirii converg într-acolo. Și încă un lucru sigur este faptul că, oamenii nu vor fi suficient pregătiți niciodată de acest sfârșit. Aud tot felul de păreri, care de care mai convingătoare și acele voci vorbesc de iminența răpirii bisericii, pusă pe seama mișcărilor militare și politice actuale.

Este posibil ca această răpire să fie mâine sau peste o sută de ani sau peste o mie de ani. Da, sunt semne care nouă ni se par incontestabile. Dar dacă judecăm după limitările pe care le avem, putem greși ca unii care au văzut sfârșitul, în al doilea război mondial. Era așa mare tulburare și necaz că oamenii, unii din ei, erau siguri de venirea Domnului. Azi, zâmbim poate la gândul acesta: Cum să crezi domnule că e sfârșitul, că nu erau toate semnele de azi împlinite atunci! Însă situația e similară.

Se întâmplă evenimente unice în istorie și unele din ele sunt regăsite în Scriptură ca descriind perioade înaintea sfârșitului, însă nu asta e totul. Dumnezeu poate ține starea asta de tensiune și încordare sute de ani. Uitați-vă la poporul Israel că în toată istoria existenței sale, a fost poftit de duşmanii săi și totuși a rezistat acolo. Una din cele mai mici țări ale orientului, înconjurată de o nație care i-a dorit distrugerea, a rezistat mii de ani. Ar fi oare așa de greu să mai reziste mii, dacă îl au pe Dumnezeu ca apărător? Nu.

Problema mare se pune la noi, cei care pretindem că așteptăm răpirea. Îmi amintesc de momentele din copilărie când cineva își anunța vizita la noi. Dacă acea persoană venea rar și era de departe, aveau loc niște pregătiri speciale. Curățenie, mâncare, aranjat, măturat casa și curtea și prin drum cât ținea gardul, făcut curat la animale, făcut baie, tăiat unghii și câte și mai câte manevre pregătitoare. Așa era la noi la țară, musafirii erau așteptați într-o stare corespunzătoare. Totuși, nu-mi amintesc ca vreo astfel de vizită să ne găsească complet pregătiți, mai ales din optica mamei care era perfecționistă. Era dificil pentru noi copiii ca să aducem repede la ordine ceea ce era în dezordine. Ne trebuia un stil de abordare diferit, unul în care să fie ordine permanent. Totuși cei mai mulți musafiri nu veneau pentru ordine, curățenie și mâncare ci pentru că le aram dragi, eram de ai lor, asta îi aducea. Asta îl va aduce și pe Domnul Isus, dragul de noi cei care ne-a răscumpărat prin sângele Lui.

Acum, odată cu sfârșitul lumii, unii oameni s-au pus pe curățenie. Cred totuși că, acest sfârşit nu ar trebui să ne agite. Nu ar trebui să producă mari turbulențe, mai ales dacă trăim frumos ca în timpul zilei. Răpirea bisericii nu se face pe baza vredniciei oamenilor, ci pe baza vredniciei lui Isus Hristos, Mântuitorul ei. Noi, membrii bisericii, am avut dintotdeauna datoria de a trăi frumos, ca în timpul zilei, în conformitate cu natura pe care o avem.

Fac totuși apel la a rămâne calmi în vremuri de turbulență ca acestea. E foarte ușor să emitem teorii care să îi sperie pe unii, sau care să producă tulburare. Vremurile sunt deja tulburi, nu mai au nevoie de agitația noastră că se va crea haos. Oamenii au nevoie de semeni liniștiți, care privesc evenimentele actuale cu calm și luciditate. E nevoie de oameni care să liniștească discuțiile agitate și să îndemne pe ceilalți la o așteptare adecvată a acestui eveniment, indiferent când va fi el, adică așteptarea sa în legământ cu Dumnezeu.

Nu știu dacă actuala deplasare de forțe ruse spre orient va declanșa Armaghedonul, am tentația să cred că nu, deși bătălii pot avea loc. Dacă o iau după logica evenimentelor și nu mă las îmbătat de evenimente unice care au loc, ar mai trebui îndeplinite anumite condiții imposibil de îndeplinit în termen foarte scurt. Dar nu voi emite teorii, sunt deja multe „pe piață”. Mă voi rezuma la a îndemna la calm, rugăciune și ajutorarea celor în nevoie. Noi trebuie să fim ca Hristos în orice moment, trebuie să fim ai Lui mereu și această natură nouă ne va face eligibili pentru răpire, nu faptele noastre. Hristos va lua pe cei ai Săi, niciunul nu va rămânea, asta se poate întâmpla exact acum sau oricând indiferent de evenimentele istorice. Vino Doamne Isuse!

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/