Am avut cu Timotei o discuţie zilele trecute referitoare la o pedeapsă pe care „o are de ispăşit” care e valabilă până la vacanţa de vară. Printre discuţiile noastre s-a ridicat naturala întrebare: „De ce spui că mă iubeşti dacă mă faci să sufăr?” Am meditat puţin, apoi i-am dat exemplul oii căreia păstorul i-a rupt piciorul (pe care o să o povestesc altădată aici) dar discuţia lui m-a proiectat pe mine într-o meditare privitoare la mine şi dragostea lui Dumnezeu.
De multe ori am gândit că necazul din viaţa mea e o lipsă a intervenţiei divine, o abandonare a mea de către Dumnezeu, o pedepsire a lui Dumnezeu şi de puţine ori mi-a trecut prin minte că ar putea fi o dovadă a dragostei sale pentru mine. De obicei, la fel ca Timotei, fiul meu, am considerat că suferinţa nu are de a face cu dragostea şi că atunci când iubeşti pe cineva nu îl poţi face să sufere. Totuşi, puţina mea experienţă de părinte mă ajută să înţeleg şi relaţia mea cu Dumnezeu altfel.
Din iubirea şi grija ce i-o port lui Timo, am decis să îl privez de anumite lucruri care lui îi plac pentru a evita pericolul spre care mergea. Dragostea pentru el m-a făcut să intervin, pentru binele său, chiar dacă măsura luată lui îi provoacă neplăcere. El înţelege doar că are o interdicţie, atât poate înţelege acum, deşi i-am explicat clar pericolul. El subestimează acel pericol pe care eu îl văd foarte mare, acum nu vede decât o lipsire de ceva, nu vede decât o interdicţie pentru că nu poate vedea mai mult. Totuşi, dragostea noastră pentru el ne face să intervenim în viaţa lui astfel încât să evite anumite capcane care îi sunt întinse. Nici măcar nu ştim dacă va înţelege mai târziu deşi ne-am bucura. Totuşi, indiferent dacă va înţelege sau nu, din dragoste pentru el, vom face tot ce ne stă în putinţă ca acum când putem să îl îndepărtăm de unele pericole.
Cam acesta este şi principiul de acţionare al lui Dumnezeu. Intervine în viaţa mea pentru a mă îndepărta de unele pericole pe care eu nu le pot prevedea sau înţelege acum. Dragostea Sa pentru mine Îl face să intervină uneori dureros în viaţa mea. Mai mult, durerea pe care o voi simţi, dacă ar fi să dăm crezare unui om al lui Dumnezeu mare, Marcu Nichifor “Cu cât metalul vieții tale spirituale este mai bun, cu atât focul trebuie să fie mai mare.” Asta înseamnă că un om care clădeşte bine: aur, argint şi pietre scumpe va avea parte de mai mult foc decât cel care clădeşte paie, fân şi trestie. Cele din urmă ard rapid pe când aurul ca să fie purificat are nevoie de mult foc.
Durerea şi suferinţa în viaţă nu au întotdeauna scop punitiv ci şi scop corectiv. Cele mai mari hotărâri ale marilor lideri spirituali au fost luate când se aflau în foc la multe grade peste cât pot duce oamenii normali. Focul întotdeauna a purificat şi a dovedit valoarea unui om mare spiritual. Cei trei tineri în cuptorul de foc au dovedit credinţa lor statornică în Dumnezeu şi prin asta oamenii au putut cunoaşte valoarea credinţei lor şi mai ales au putut cunoaşte pe Dumnezeul în care credeau.
„Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, și nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.” Ceea ce ne face să răbdăm fără a înţelege toate mecanismele acelei pedepse, ci să spunem ca Ezechia: “Iată chiar suferințele mele erau spre mântuirea mea; Tu ai găsit plăcere să-mi scoți sufletul din groapa putrezirii.”
Dacă te afli azi în cuptor nu uita să priveşti spre Dumnezeu şi să ceri putere şi nu te grăbi să crezi că eşti abandonat, lăsat, lovit fără motiv. Gândeşte-te că Dumnezeu are planuri de pace şi nu de nenorocire. Scopul final e cel al salvării şi creşterii valorii tale.
Prima deviză a celor de la Moving Works este și primul verset din Psalmul 105: „Lăudați pe Domnul, chemați Numele lui! Faceți cunoscute printre popoare isprăvile Lui!” Pentru a împlini acest deziderat, mica organizație de doar cinci persoane produce videoclipuri scurte despre Iisus, care arată cine este El, ce face El și ce spune El.
Prima problemă ar fi că identitatea femeii devine identitatea soției de pastor. Dacă înainte de căsătorie fiecare avea o identitate stabilită de propria personalitate, după căsătorie eticheta este „soția pastorului X”. Pentru Christine, asta a însemnat o trecere subtilă de la identificarea ca și creștin, ca și copil al lui Dumnezeu, la identificarea cu un rol, un statut, o categorie, o etichetă. Iar în timp ce identitatea personală se pierde în acest rol, devin mai importante performanța cu care interpretezi acest rol și mândria de a fi bună în rol decât relația adevărată cu Dumnezeu.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 