Categorie: MEDITAŢII

Cât de stresantă este încercarea

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

Cei care se numesc credincioşi cunosc foarte bine termenul de „încercare”. Unii îl percep ca pe ceva rău venit în urma necredinţei, alţii îl percep ca pe ceva rău dar venit la pachet cu credinţa şi unii îl percep ca fiind ceva normal vieţii de credinţă şi mai sunt şi unii care îl percep ca pe ceva bun, pozitiv. În funcţie de modul de percepţie al încercării găsim mai multe moduri de reacţie la încercare. De regulă, la cei mai mulţi dintre creştini, încercarea e de nedorit. Mulţi creştini se roagă ca să le meargă bine  şi nimic care le-ar putea strica „binele” să nu dea peste ei, nici boală, nici lipsă, nici prigoană, nici traume, nici îndoială, nimic. Creştinii ar vrea ca toate lucrurile să le meargă bine.

Aşa se face că orice încercare care vine asupra unui credincios devine un factor de stres puternic şi acesta reacţionează la încercare specific stresului:  corpul său eliberează acid în stomac, accelerează bătăile inimii, pregăteşte omul de apărare sau luptă. Stresul se pare că e factor major al cauzei bolii Alzheimer, bolilor de inimă, ulcerului, diabetului, infertilităţii, migrene, tuse, răceală şi cancer. Aşa că o percepere a încercărilor ca fiind ceva anormal va crea mari probleme şi trebuie neapărat să regândim ce înseamnă încercarea şi ce rol are aceasta.

Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic. Iacov 1:2-4  

Fiecare din cei ce citiţi aceste rânduri aţi urmat o şcoală şi aţi trăit viaţa de elev. Una din caracteristicile vieţii de elev este examinarea. Examinarea poate produce mare stres fie că este vorba de o banală verificare la teme sau de o lucrare de control, teză sau de un examen de bacalaureat, licenţă sau doctorat examinările de regulă sunt stresante pentru că educaţia primită de noi este în spirit competitiv. Suntem învăţaţi de mici că scopul mergerii la şcoală este competiţia, clasamentul. În acest fel examenele au un stres suplimentar, examenele nu mai sunt metode de verificare a ceea ce s-a învăţat, ci devin factori stresori foarte puternici iar aşteptarea notelor la aceste examene e grea şi chinuitoare.

Focalizarea pe ţintă e foarte importantă. Un elev care priveşte doar la şcoală, materii, examene, cărţi va fi demotivat în cele din urmă. Unul care priveşte la ce vrea să devină va putea să înveţe mai cu spor, mai eficient. În viaţa de credinţă focalizarea pe pământ, necaz, durere, material, avere etc ne fac să vedem  examenele foarte grele, ilogice dar focalizarea pe ţintă, pe finalitate va da putere oricărui creştin să treacă altfel prin şcoală şi examene.

Fiul nostru, Timotei, a venit într-o zi cu un şase la o materie lejeră. Era supărat, agitat dar pentru că regula e regulă nu a  durat 5 minute de când a intrat în casă şi ne-a comunicat nota. I-am spus „Bravo” dar nu ironic, nu sarcastic, nu cu lingura în mână. A fost foarte uimit că nu l-am mustrat, era primul 6 luat de el. „Dar nu mă cerţi?” m-a întrebat. Am spus: Nu, nu te cert. Nota ta arată cât ai învăţat tu, e pentru tine, tu te verifici, important este să îmi spui ce crezi tu acum? Aşa am avut una din discuţiile cele mai frumoase cu Timotei şi l-am asigurat că nu va fi pedepsit pentru note proaste şi că acestea reprezintă unităţi de măsură cu care se poate verifica dacă este pe un traseu bun sau mai trebuie ceva corectat.

Iacov ne spune în epistola sa că încercarea ar trebui să fie un motiv de bucurie şi cumva m-a surprins iniţial, dar este destul de logic. Un creştin este cu atât mai stresat cu cât credinţa este mai slabă. Cum creşte credinţa, cum stresul se reduce. Stresul apare când ai încercări dar nu ai credinţă. Ce ar fi şcoala fără examene? Care ar fi finalitatea? Cum te-ai putea măsura dacă ai progresat sau nu? Mai devreme sau mai târziu e nevoie de examinare, fie că aceasta e de forma unei teze, lucrări sau a unui proiect care trebuie realizat. În credinţă este la fel iar încercarea nu va deveni un motiv de bucurie până când credincioşii nu vor realiza că finalitatea examinării lor este maturizarea spirituală şi în cele din urmă desăvârşirea credinţei adică, asemănarea cu Hristos. Cu cât elevul este mai dornic să devină în viaţă specialistul care îşi doreşte cu atât examenele devin doar trepte care îl ajută să ajungă acolo. Un student care vrea să devină medic, va fi bucuros să poate demonstra că merită să fie medic, că are abilităţile şi cunoştinţele necesare. În viaţa de credinţă este similar.

Examenele sunt foarte stresante când nu te-ai pregătit. Orice elev a trecut prin asta, sau aproape orice elev, eu am trecut. Examenele erau criminal de grele dacă nu aveam materia învăţată. Spuneam sute de rugăciuni să nu îmi pice partea neînvăţată la examen şi de obicei… aţi ghicit (mare dreptate avea Murphi ăsta). În credinţă de foarte multe ori este la fel. Dacă avem lecţiile nefăcute, încercarea e foarte foarte grea, e stresantă, e dificilă, e de nedorit. Încercarea credinţei devine o chestiune de viaţă şi moarte şi de stres extrem. Dar dacă am fost „atenţi la lecţii” dacă am fost prezenţi „în clasă” dacă am ascultat „profesorul” şi dacă „ne-am făcut temele” atunci examinarea va fi plăcută şi stresul va fi mic. Fără stres deloc nu cred să existe examene, dar cei ce s-au pregătit pentru examene vor avea parte de stresul constructiv, cel care îi ajută să facă faţă examinării.

Încă un aspect e cel al seriozităţii elevului în şcoală. Sunt multe tipuri de elevi dar unii se remarcă prin absenţe, neatenţie, tulburarea colegilor, deranjul la ore, comentarii inutile etc. Aceştia la examen trec în cel mai bun caz din milă. Când vorbim de şcoala spirituală, astfel de elevi vor avea parte de mari traume la examinare. Vor vedea pe Dumnezeu nedrept, fără milă, prea aspru, vor vedea încercările ca imposibilităţi pentru că ei nu au luat niciodată şcoala în serios. Examenele şcolii credinţei însă sunt întotdeauna evaluate corect şi Profesorul este imposibil de mituit sau prostit. Merge faza cu fraţii, cu surorile, cu apropiaţii, cu pastorul sau preotul dar la examen nu mai merge nici un „giumbuşluc” şi nici o „şmecherie”. Acolo nota e notă.

Cum este încercarea credinţei pentru noi? Cât este de stresantă? Ce putem îmbunătăţi? Eu m-am hotărât pentru a reduce stresul să fiu elev mai bun adică: să nu lipsesc la ore, să fiu atent, să învăţ, să-mi fac temele, să respect colegii şi Profesorul şi să privesc spre finalul şcolii la „premiul alergării”. Asta mă va ajuta mult în trecerea cu bucurie a încercărilor. Nu am ajuns în stadiul acesta dar ştiu calea într-acolo.

http://www.filedinjurnal.ro

Profilul de Facebook…

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

În ultimele zile, descopăr cu îngrijorare că tot mai mulți tineri din diverse adunări din țară au un anumit „profil” la adunare și cu totul alt “profil” pe Facebook.

Dragilor, ce dorim să expunem? Trupul nostru sau caracterul? Exteriorul care trece sau interiorul care rămâne veșnic? Ținuta deocheată sau o inimă smerită care arată în exterior simplitatea și sfiala?

Cu dragoste am un mesaj pentru voi: Dacă cu ținuta cu care pozați pe facebook v-ar fi rușine să apăreți în adunare între frați și surori la închinare, atunci pocăința voastră e sub un mare semn de întrebare!

Dragilor, binecuvantarea în viață, ține foarte mult de ce vrem să arătăm. Și trăim într-o lume care se bazează pe CE AI pe când Isus pune accent pe CE EȘTI. Și cam ce arăți, aceea ești.

Profilul de facebook minte întrucât arată fetele lângă oglinda în fiecare poză dar trebuie să știți fetelor că baieții cuminți preferă poze cu voi la spălat de vase sau la călcat de haine (sau hărnicia nu-i mai la modă, nu?)

Profilul de facebook minte întrucât arată băieții lângă bmw, cu ochelari de soare și gelați pe cap dar trebuie să știți băieți dragi că fetele serioase preferă un preot în casă și nu astfel de „tip”.

Profilul de facebook minte întrucât arată ieșirea la Mall cu prietenii dar trebuie să știți dragi tineri că în viață contează mai mult „ieșirea” la rugaciune cu adunarea.

Profilul de facebook minte întrucât arată mereu poze din concedii și vacanțe dar trebuie să știți dragilor că viața lângă Dumnezeu rareori e concediu și vacanță nu luam decat în veșnicie, dacă L-am slujit pe El cu toată inima.

Profilul de facebook minte întrucât arată mereu like-uri și comment-uri siropoase, dar în viața de credință aprecierile sunt rare și comment-urile rareori te ridică în slăvi.

Profilul de facebook însă mai spune și adevărul. Observi ce muzică ascultă tinerii în timpul liber, te uimești de câte filme au timp să vadă, rămâi marcat de ce prieteni au și te întrebi oare ce va fi cu generația de mâine.

Vă sugerez dacă folosiți facebook să-l faceți cu un singur scop: răspândiți Cuvântul și marturia unei vieți lângă Dumnezeu într-o lume stricată. Dacă nu puteți face asta, închideți-vă contul. Veți fi mai liniștiți și fără riscuri de a alege greșit.

Si nu uitati, camera video a lui Dumnezeu din Psalmul 139, verifica si profilele de Facebook.

Psalmii 139:1 “Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti,”

Psalmii 139:2 “ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul.”

….

Psalmii 139:23 “Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!”

Psalmii 139:24 “Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!”

Ps: Sugerez cititorilor să dea “Share” (“Distribuie”) întrucât printre prietenii dvs s-ar putea sa aveți câțiva la care acest mesaj să le schimbe profilul de facebook… și cel din viața de zi cu zi.

http://cristianboariu.wordpress.com

Cadourile – cantitate sau calitate

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Articole pt.sărbătorile de iarnă, EDITORIALE, MEDITAŢII

Duminică, la Agârbiciu, meditam intens la problema darurilor şi la ce au devenit darurile astăzi. Apoi am venit acasă şi ieri vă scriam tangenţial despre raportarea mea faţă de cadourile din această perioadă şi spuneam de politica noastră, cum să nu ne dăm cadouri acum. Ieri m-am văzut totuşi cu o pungă de mai bine de un metru, cu un moş uriaş pe ea, prin oraş făcând rugăciuni şi parastase să nu mă vadă vreunul din cititorii acestui jurnal. Ştiţi, câteodată Dumnezeu aşa lucrează, ca să nu mă mai cred atât de căpos şi  să nu mai fiu aşa de categoric în lucrurile neesenţiale şi asta mă bucură, sunt în atenţia Sa, slavă Lui.

Dincolo de singurele două excepţii de la cadouri la sărbători pe care le am sunt destul de încăpăţânat în a oferi şi primi cadouri în această perioadă şi nu am pretenţia că deţin cea mai corectă poziţie, pentru că sunt la dispoziţia Celui care poate să mă perfecteze. Dar, trecând prin toate aceste evenimente am meditat mult la cadouri, daruri, atenţii şi tot ce mai este în această gamă şi am descoperit lucruri interesante pe care vreau să mi le scriu.

Darurile nu au fost întotdeauna ca astăzi şi mai ales nu sunt în toate ţările cum sunt în România. Există o mare tentaţie de a cumpăra cadouri la cantitate şi mărime şi nu la calitate (nu mă refer la valoare ci la suflet). Cadourile mari, uriaşe chiar sunt din ce în ce mai căutate, cadourile foarte scumpe sau foarte ieftine sunt căutate şi în acest fel cade accentul pe ce ofer, nu pe, de ce sau cum ofer. Deodată cadourile devin ceva pur comercial şi la achiziţie şi la oferire şi nu mai este importantă aproape deloc simbolistica şi relaţia interumană. Oferim cadouri fie mari şi ieftine, fie scumpe, punem preţ mare pe ambalaje, oferim cadouri să fim văzuţi, ba mai mult ne şi anunţăm pe facebook ceea ce am oferit şi cui. Deodată cadourile devin metode prin care noi vrem să impresionăm lumea, nu atenţii menite să ne ajute să transmitem sentimente şi aprecieri.

Ohoho câte cadouri au fost oferite din obligaţii, câte din ele au fost oferite cu părere de rău, câte cadouri au fost oferite ca să părem altfel decât suntem, câte cadouri au fost oferite doar ca să fim în rând cu toată lumea, ca să nu mai vorbim de momentele în care oamenii le caută pe cele mai ieftine sau de momentele în care se intră în prima alimentară şi se caută  celebrul „spray” ca să fie oferit. Câte chinezării ieftine nu se oferă copiilor care nu ţin decât 1 oră de la dezambalare, câte lucruri complet inutile primim care zac prin sertare din ziua primirii şi ne e jenă să le aruncăm, ca să nu fim puşi în situaţii proaste ulterior. Toate acestea pentru că oferim cadouri ghidați de consumerism, oferim cadouri doar că aşa face toată lumea şi pentru că toată lumea se aşteaptă la cadouri în „luna cadourilor”. Înţelegeţi de ce sunt reticent la a oferi şi a primi cadouri acum?

Dar pot exista şi altfel de cadouri? Putem sfida trendul? Da. Categoric da. Putem oferi cadouri altfel decât trendul. Iată câteva reguli importante.

  1. Nu oferi cadouri pentru că aşa trebuie. Nu e Crăciunul singura zi a anului şi nici nu moare nimeni dacă nu primeşte cadou la Crăciun. Cred că mai mare impact are un cadou oferit când omul nu se aşteaptă, decât atunci când este sufocat de ele. La Crăciun cadoul tău devine unul din cele multe, în luna ianuarie de exemplu sau în iunie e unul special şi unic, e singurul, e mult mai mare impactul şi în plus nu ai stresul ce să ofer, dacă mai primeşte de la cineva chestia asta.În plus la Crăciun cadourile sunt scumpe. Nu zic că trebuie să căutăm ce e mai ieftin, dar de ce să oferim pe un produs mai mult decât face? Ca să nu mai adaug că a cumpăra cadouri acum e o mare nebunie, te calci în picioare prin magazine şi chiar stai la coadă. Da pentru ce? Ca să fiu în rând cu lumea? Nu, mulţumesc.
  2. Nu oferi cadouri nefolositoare. Nu cumpăra jucării mari și proaste calitativ, nici monştri sau chestii fragile. Nu cumpăra ceva ce tu nu ţi-ai cumpăra pentru tine şi mai ales nu cumpăra la plesneală în ultimul moment. Mai bine să treci drept insensibil decât să oferi ceva jenant. Trebuie să cunoşti persoana căreia oferi darul. Doar în acest fel poţi face prin cadoul tău un gest cu adevărat de apreciat. Degeaba cumperi  o eşarfă mătuşii tale dacă ea nu poartă aşa ceva trebuie să oferi ceva folositor sau important pentru ea.
  3. Nu toate cadourile se găsesc de cumpărat, cum fals suntem învăţaţi. Unele cadouri sunt necumpărabile şi infinit mai valoroase. Unele din ele pot fi confecţionate, altele sunt pur şi simplu un serviciu făcut unei persoane. O vizită cu o floare poate face infinit mai mult pentru o mamă decât un mare set de oale de inox de 2000 de lei care să zacă inutil în dulap că oricum copiii sunt plecaţi toţi de acasă.
  4. Nu pune accent pe mărime, cantitate, ambalaj. Decât un ambalaj mare şi frumos la un cadou ieftin şi prost mai bine un cadou neambalat şi oferit cu inventivitate. Mărimea, cantitatea și ambalajul sunt aspecte foarte importante când conţinutul este irelevant sau puţin valoros. Ambalajul face mult la un cadou, dar când ambalajul devine mai important decât cadoul sau mai valoros decât acesta atunci nu e bine.
  5. Nu pune accent pe preţ. Nu le căuta nici pe cele mai ieftine, nici pe cele mai scumpe. Pune accentul pe persoană, pe relaţia cu acea persoană, pe simbolistică. Cadoul nu are menirea să cumpere o persoană ci să transmită un mesaj de simpatie, apreciere, mulţumire, recunoştinţă, dragoste etc. Nimic din toate astea nu poate fi cumpărat cu bani. Mai mult, nu fă cu cadoul tău obligaţii. E posibil ca acum tu să poţi oferi un cadou scump şi nu e rău, dar dacă asta crează obligaţii… mai bine las-o moartă, nu pentru asta sunt cadourile.

Sunt câteva principii care mă ghidează, probabil sunt ajustabile şi voi aveţi multe alte idei dar important este să ne trezim din „vraja Crăciunului” şi să devenim oameni, nu roboţi teleghidaţi ai consumismului.

Deci? Ce cadou vei face în seara asta? Eu… niciunul fizic, doar îi voi strânge în braţe pe ai mei. Apreciez cadourile şi le voi primi, ieri am primit unul, corect, pe felie, exact ce trebuia, cappucino, că se gătase, e genul de cadou de care mă pot bucura pentru că sunt oferite din inimă şi corect, specific, relevant. Voi?

http://www.filedinjurnal.ro

Patru adevăruri pe care nu le-am fi ştiut dacă Iisus nu S-ar fi întrupat

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Articole pt.sărbătorile de iarnă, MEDITAŢII

La două milenii după ce Iisus Christos S-a născut pe acest pământ, în acelaşi timp şi în egală măsură om şi Dumnezeu, a ne întreba cum ar fi arătat istoria omenirii dacă lucrurile nu s-ar fi întâmplat aşa pare un scenariu de neimaginat. Dar un scriitor creştin şi-a pus întrebarea şi a reuşit să evidenţieze patru aspecte care ar fi rămas necunoscute pentru oameni dacă Iisus nu ar fi venit pe Pământ.

 

iisus_intrupat (Foto: jasonbrim.wordpress.com)Tyler Kenney argumentează că, în lipsa lui Christos întrupat, oamenii nu ar fi cunoscut cel puţin patru adevăruri fundamentale. În primul rand, oamenii nu ar fi cunoscut pe deplin credincioşia lui Dumnezeu faţă de o promisiune pe care a făcut-o chiar imediat după căderea în păcat, mai exact în geneza 3,15: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Întruparea lui Iisus Christos este sămânţa femeii şi Cel care a venit să îl zdrobească pe autorul răului din această lume, Satana.

 

În al doilea rând, oamenii nu ar fi cunoscut plinătatea dragostei lui Dumnezeu, care poate fi rezumată în două versete cheie. Primul se găseşte în Ioan 15,13: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”. Cu alte cuvinte, Iisus Şi-a demonstrat prietenia autentică şi iubirea prin însăşi jertfa pe cruce. Al doilea se găseşte în Epistola lui Pavel către Romani 5,8: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.”

 

În al treilea rand, oamenii nu ar fi cunoscut adâncimea umilinţei şi compasiunii lui Dumnezeu faţă de om, aşa cum sunt acestea explicate în Epistola lui Pavel către Evrei 2, 17: „Prin urmare, (Iisus) a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.”

 

Mai exact, Iisus a devenit ca noi în toate privinţele. Şi în slăbiciune, şi în vulnerabilitatea faţă de ispite, şi în suferinţă. Şi toate acestea le-a făcut pentru a putea să fie cel mai bun avocat posibil, întrucât cunoaşte personal toate luptele noastre.

 

În al patrulea rând, oamenii nu ar fi ştiut nimic despre jertfa Sa pe cruces au despre învierea Sa, dar nici nu ar fi cunoscut binecuvântările care au venit prin aceste două evenimente majore. Fără ele nu ar fi existat speranţă sau mântuire pentru omul păcătos, aşa cum explică apostolul Pavel în epistola sa către Romani 5,10: „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.”

http://www.semneletimpului.ro

De ce să fim miloşi?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, MEDITAŢII

Chiar aşa, de ce să fim miloşi? Cât de bine este ca într-o lume a dezechilibrelor să mai fim miloşi. Când căţeluşii valorează mai mult decât copiii care sunt avortaţi, când jocurile pe calculator ne omoară orice urmă de compasiune şi milă de ce să mai fim miloşi? Nu e cumva o slăbiciune mila aceasta? Nu e o chichiţă religioasă?

Ei bine, trebuie să fim miloşi pentru că aşa sunt copiii lui Dumnezeu. În primul rând trebuie să fim miloşi că aşa e natura noastră de oameni cu o inimă nouă. Mila este o cerinţă a lui Dumnezeu pentru noi şi în acelaşi timp un exemplu lăsat de Domnul Isus în umblarea Sa pe pământ. Domnul Isus a arătat compasiune şi milă faţă de oameni şi cerinţa asta o are şi de la noi. Acesta eu îl consider principalul motiv în a fi miloşi.

Apoi trebuie să fim miloşi pentru că ne facem bine nouă înşine. Proverbe 11:17 spune „Omul milostiv îşi face bine sufletului său, dar omul fără milă îşi turbură însăşi carnea lui.” Ce verset clar şi convingător. Nu trebuie multă cercetare să vedem cât este de adevărat. Priviţi la un om pe care îl ştiţi ca fiind milos apoi la unul pe care îl ştiţi zgârcit şi veţi vedea diferenţa chiar pe faţa lor şi pe postura corpului. Oamenii fără milă îşi fac lor înşişi rău. Aşa că unul din motivele pentru care trebuie să fim miloşi e cât se poate de egoist J şi anume să ne facem bine nouă înşine.

Omul care e milos va fi binecuvântat aşa cum spune Proverbe 22:9  „Omul milostiv va fi binecuvântat, pentru că dă săracului din pâinea lui.” Tot un motiv „egoist” am putea spune. În acelaşi ton cu aceste două versete apare un altul care spune: „Aruncă-ţi pâinea pe ape, şi după multă vreme o vei găsi iarăşi!” Practic facerea de bine este îndreptată spre noi înşine dar cu trecere prin alţii. Fiind miloşi beneficiem noi înşine dar numai dacă reuşim să ne înfrângem mentalitatea păcătoasă de tipul „eu mai întâi” sau „eu primul”.

Dacă ar fi să fim sinceri cu noi înşine şi să ne evaluăm trăirile şi gândurile pe care le-am experimentat la o facere de bine am descoperi uşor că ne-am simţit extraordinar de bine, am avut împlinire sufletească, am avut bucurie şi o pace lăuntrică mare. În schimb, la fiecare moment în care puteam face bine dar nu am deschis inima, am avut mereu stânjeneală, părere de rău sau remuşcări. Aşa că dincolo de teorie practica din viaţa noastră ne confirmă ceea ce Scriptura ne declară şi anume că mila este bună, este o componentă necesară fiinţelor noastre.

Mediul social în care trăim acum ne educă să nu mai avem milă sau să o avem dar focalizată pe orice altceva decât pe fiinţa umană. Suntem provocaţi să avem milă în special de animale, apoi de plante, de pământ, de „Dumnezeu sărăcuţul”, de planete, de insecte şi orice altceva decât de oameni. De altfel dacă ar fi să privim în viziunea „mai-marilor” lumii mila va fi considerată o slăbiciune nedemnă de oameni şi cei miloşi vor fi eliminaţi. Pentru a atinge acest scop deja suntem educaţi. Multitudinea de jocuri violente tocmai acest scop îl are, ştirile din ce în ce mai horror tocmai acest scop îl urmăresc, miile de filme cu vampiri, crime, sânge, ucideri, suferinţă şi violenţă tot acolo ţintesc. Mila va trebui eliminată, pentru că mila consolidează relaţia interumană, pentru că mila se focalizează pe o dragoste dumnezeiască şi ce este din Dumnezeu se vrea a fi eliminat.

Închei cu recomandarea din Luca 6:36  Fiţi, deci, milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv. E îndemn, chemare, poruncă cum vreţi să o luaţi dar numai luaţi mila în serios pentru că însuşi Domnul Isus îi fericeşte pe cei milostivi spunând „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!”.

Deci… spre cine poţi îndrepta milă astăzi?

http://www.filedinjurnal.ro