„Aceasta este adevărata însemnătate a Craciunului”


Imi place mult sa incep povestioara mea asa:

 „A fost o dată ca niciodată un om care nu credea în Dumnezeu. Ba mai mult decât atât, nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură cu credinţa în simbolurile, valorile şi sărbătorile creştine. Soţia lui, însă, credea, şi ea şi-a crescut copiii să aibă, de asemenea, credinţă în Dumnezeu şi în Isus, în ciuda comentariilor lui negative, prin care se împotrivea la orice. Într-un Ajun al Crăciunului, încărcat de zăpadă, de viscol şi de ger, soţia lui şi-a luat copiii ca de obicei la biserisericuta din sat.
L-a invitat şi pe el, dar a refuzat, spunând:
„Povestea asta cu naşterea Domnului nu are nici un sens !”
„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe Pământ ca şi om ? Este ridicol ! Este ilogic !”
Aşa că ea şi copiii au plecat şi el a rămas acasă.
Puţin mai târziu, vântul a început să bată mai tare şi zăpada a început să fie viscolită. Bărbatul se uită afară pe fereastră, dar tot ce văzu era o furtună de zăpadă. S-a aşezat în fotoliu să se relaxeze înainte de a aprinde focul pentru noapte. Atunci a auzit un pocnet puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă un pocnet.
A deschis uşa, sperând să-şi dea seama ce se întâmplase, dar nu a putut să vadă mai mult de câteva urme de picior. Când vântul s-a liniştit puţin, el s-a aventurat afară să vadă ce a putut lovi fereastra.
În câmpul de lângă casa lui a văzut un stol de gâşte sălbatice.
Se pare că ele zburau spre sud pentru perioada de iarnă când au fost prinse de viscol şi nu au mai putut înainta. S-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi fără adăpost. Îşi mişcau aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri mici, orbite şi fără nici un rezultat. Câteva din ele s-au izbit de geam … sau cel puţin asta credea bărbatul.
Văzând gâştele dezorientate şi vulnerabile, a vrut să le ajute.
„Ferma ar fi un loc grozav pentru ele”, s-a gândit el.
„Este călduroasă şi sigură; cu siguranţă ele ar putea să-şi petreacă noaptea aici şi să aştepte sfârşitul furtunii.”
Aşa că el a mers până la fermă şi a deschis larg uşile, apoi se uită şi asteptă, sperând că ele vor observa ferma deschisă şi vor intra. Dar gâştele doar dădeau din aripi învârtindu-se fără nici un rezultat şi se părea că nu au observat ferma şi nici nu şi-au dat seama ce ar însemna ferma pentru ele. Bărbatul încerca să le atragă atenţia, dar nu reuşea decât să le sperie şi ele s-au mutat mai departe.
El a intrat în casă şi a iesit apoi cu ceva pâine, a rupt-o şi a făcut o dâră de fărâmituri care să le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au înţeles.
S-a dus în spatele lor şi a încercat să le fugărească spre fermă, dar ele au devenit şi mai speriate şi s-au răspândit în toate direcţiile, numai spre fermă nu.
Nimic din ce a facut nu le-a determinat pe gâşte să intre în ferma unde le-ar fi fost cald şi ar fi fost în siguranţă.
„De ce nu mă urmează ?!” a exclamat bărbatul. „Nu pot să vadă că acesta este singurul loc unde ele ar putea supravieţui furtunii ?”
El s-a gândit un moment şi a realizat că ele pur şi simplu nu vor urma un om.
„Doar dacă aş fi gânsac, aş putea să le salvez.”, a spus el tare. Atunci i-a venit ideea.
A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul. Gâsca lui a zburat printre celelalte direct în fermă … şi, una câte una, celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur. Bărbatul a rămas tăcut pentru un moment, în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute mai devreme i-au revenit în minte: „Doar dacă aş fi gânsac, aş putea să le salvez.”
Apoi s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme: „De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe Pământ ca şi om ? Este ridicol ! Este ilogic !”
Dintr-o dată, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu.
Noi am fost ca şi gâştele – orbi, pierduţi, distruşi. Iar Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său să devină ca noi pentru a ne arăta calea şi pentru a ne salva.
„Aceasta este adevărata însemnătate a Craciunului”, şi-a dat el seama. În timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit liniştit şi medita la acest minunat gând.
Dintr-o dată şi-a dat seama ce reprezenta Crăciunul şi de ce a venit Isus.
Ani de îndoială şi necredintă au dispărut ca şi furtuna trecătoare. S-a aplecat în genunchi, pe zăpadă şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui: „Mulţumesc, Doamne, că ai luat chip de om şi ai venit să mă scoţi din furtună !”

Când Dumnezeu îţi cere să faci ceva neobişnuit


Uneori Dumnezeu îţi cere să faci lucruri neobişnuite. Te roagă să faci ceva ce nu ţi-a trecut prin minte, iar tu nu ştii ce să faci. Te întrebi dacă El este Cel care ţi-a cerut să faci asta, şi atunci nişte semne de întrebare îţi stau în cale şi te împiedică chiar să faci ceea ce Dumnezeu ţi-a pus în inimă. Dar noi trebuie să fim dispuşi să stăm la dispoziţia Domnului şi chiar să facem ceea ce El ne cere, oricât de ciudat ar suna şi ar părea în ochii noştri. Dumnezeu ştie ce face şi El cu siguranţă are un plan dacă ţi-a cerut să faci lucrul acela. Să nu uităm că El face lucruri mari şi nepătrunse, minuni mici şi mari. El vrea să Se folosească de darul tău pentru a mângâia un suflet zdrobit… El vrea ca prin cântecul tău inima cuiva să fie mângâiată.. şi cine ştie care om de pe stradă se simte în pragul disperării şi are nevoie de cineva care să-i zâmbească. Să nu ne plângem că nu putem face lucruri mari pentru Domnul, putem face lucruri mici cu o dragoste mare. Şi asta valorează mai mult decât orice. Dragostea este cea mai puternică forţă care are puterea de a schimba viaţa unui om. Dacă ai în inima ta dragoste, foloseşte-o în folosul altora. Nu o ţine doar pentru tine.

În urmă cu câteva primăveri de ziua Ziua Femeii a fost una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea. Îmi amintesc că am primit câteva mărţişoare, mai puţine decât mă aşteptasem în ziua aceea, şi am fost destul de dezamăgită. Am privit la celelalte fete care au primit mărţişoare cu duzina şi m-am simţit mai prejos decât ele. Câteva dintre ele fuseseră invitate la suc, iar eu mă trezisem singură. Pe drumul spre casă am meditat la toate întâmplările din ziua aceea şi mi-am scos din geantă mărţişoarele. Am simţit în inima mea un îndemn blând, o voce plăcută care îmi cerea să fac ceva ciudat. „Ai vrea să faci ziua aceasta mai plăcută pentru femeile care nu au primit mărţişor?”, auzeam în inima mea. Doream. Eram dispusă. Însă.. trebuia să dau mărţişoarele primite acelor femei. O bucurie inexplicabilă mi-a umplut inima şi mi-am dat seama că Dumnezeu îmi cerea să dau mai departe puţinul pe care îl aveam. Aşa că am făcut-o, cu o dragoste mare. Opream femeile în vârstă de pe stradă şi le dăruiam mărţişorul. Îmi zâmbeau şi ochii le străluceau, mulţumindu-mi din toată inima. Aceea va rămâne una dintre cele mai plăcute amintiri din viaţa mea.

Dumnezeu ne cere. Însă noi suntem aceia care alegem dacă vrem să-L ascultăm. El ne va binecuvânta ascultarea. Poate că Dumnezeu ţi-a cerut şi ţie să faci un lucru neobişnuit şi ai ezitat. Nu mai ezita data viitoare, ci fă lucrul cerut de El. Numai aşa vei putea face lucruri mari în inimile oamenilor prin dragostea pe care o vei pune în ceea ce faci. Foloseşte-te de darurile pe care le ai pentru a mângâia şi încuraja. Într-adevăr, Dumnezeu lucrează într-un mod misterios. Nu trebuie să-L înţelegem însă mereu, trebuie doar să Îl ascultăm. 🙂

http://www.intrebarileinimii.blogspot.ro/

Căderile creştinilor


Căci cel neprihănit de şapte ori cade, şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire. Proverbe 24:16

Poate că nu doar eu ci şi alţii au mai păţit ca şi mine la capitolul acesta. Deşi îl numim pe Dumnezeu Tată se întâmplă adesea să picăm, să cădem la teste aparent simple pe care trebuia să le trecem de multă vreme. Diriginta lui Timotei la şedinţa cu părinţii aseară ne spunea: „Atenţie la exerciţiile uşoare din teze, acolo greşesc cei mai mulţi elevi”. Aş îndrăzni să extind avertismentul şi spre viaţa spirituală, pentru că adesea la acestea ne împiedicăm.

Uneori luptele sunt dure şi trăirea în sfinţenie implică efort susţinut şi înfrânare, dar vin şi momente când „fluierăm pe cale” atunci când toate lucrurile par în regulă, când pare a fi cer senin şi pace, când sunt tentat să mă deconectez şi să „trăiesc viaţa pe pilot automat” mă trezesc că fac plonjoane, mă găsesc  căzut sau trântit. Când mă văd pe jos după o luptă dură, e cumva acceptabil pentru că a fost o luptă şi când e  luptă nu stai în picioare nemişcat şi îi dai cu mâna sau cu gura. Când e luptă e luptă şi asta te pune în diferite situaţii şi poziţii. Dar când lupta e lejeră, când totul pare ok şi atunci cad… mă consum mult.

Nimănui nu cred că îi place „să o ia”. Fiecare din noi am vrea să fim din aceia care suntem stabili, biruitori, credincioşi desăvârşiţi dar în realitate puţini sunt, dacă or fi, din aceia care să nu aibă parte de căderi spirituale. Ce faci atunci? Ce simţi? Ce variante există? Mă întreb adesea pentru că se pare că spiritual, sunt un fel de copil neastâmpărat. Probabil aţi întâlnit copii  din aceia care mereu se caţără prin copaci, mereu caută ceva, mereu umblă, explorează, încearcă, care mai mereu sau julituri pe genunchi sau coate, care se vede că sunt mai curioşi, mai inventivi, mai nonconformişti. Ei bine cam aşa sunt eu. Mai mereu am ceva bube pe coate sau genunchi şi nu se usucă bine rănile că iar fac unele. Lupta mea mare este nu să fiu nonconformist legilor lui Dumnezeu ci celor omeneşti.

http://www.filedinjurnal.ro

Toleranţă sau dragoste


În fiecare an, pe 16 noiembrie, se serbează ziua internaţională a toleranţei. Anul acesta gândurile „mi-au fugit” la acest termen atât de „la modă” şi care a devenit un fel de virtute, de distincţie, care poate aduce simpatie, voturi şi care invocată, poate şterge greşeli şi ilegalităţi chiar. Până la urmă ce este această toleranţă şi de ce noi creştinii ar trebui să fim toleranţi?

Să ai curajul, indiferent de religie, să fii intolerant este un act de mare curaj şi mare nebunie în acelaşi timp. Dacă îndrăzneşti să vorbeşti împotriva vreunei minorităţi sexuale de exemplu, e un fel de aşezarea în faţa trăsnetului. Toţi vor arăta cu degetul spre tine şi te vor condamna. Intoleranţa nu este tolerată şi este considerată unul din cele mai grave „păcate” moderne. Mai mult, multe biserici şi lideri religioşi dau o luptă continuă între a fi toleranţi şi a nu fi, cât şi până unde pot tolera. Bisericile „înguste” „netolerante” sunt părăsite repede şi au tot mai mulţi adepţi cele tolerante, cele în care regulile sunt „dilatate”, cele în care barierele sunt coborâte, cele în care anumite păcate atât de comune sunt trecute cu vederea.

Mai mult, toleranţa asta îi este impusă şi lui Dumnezeu. Prin primăvară, dacă nu mă înşel prin mai, un mare lider religios făcea apel la toleranţă, într-un discurs al său în care menţiona că nu doar creştinii vor ajunge în cer ci şi multe alte religii, mai mult a introdus şi câţiva atei acolo. Cumva, este forţat Dumnezeu să îi accepte, să îi tolereze pe oameni pentru că acum este la modă toleranţa şi asta e o mare înşelăciune.

Toleranţa este un duşman, unul mare, al creştinismului. Toleranţa transmite mesajul că putem fi permisivi, că trebuie să nu luăm atitudine deloc, că trebuie să acceptăm toate orientările şi dezorientările existente. Mesajul pe care toleranţa îl plantează în noi nu este doar ideea aparentă de pace şi înţelepciune, este unul mult mai profund şi mai periculos. Este un mesaj care are menirea să înlocuiască dragostea (arătată şi cerută de Dumnezeu) cu toleranţa. Este unul din marile pericole care paşte creştinii.

Când dragostea este înlocuită de toleranţă.

Mulţi dintre noi suntem părinţi şi avem copii. Una din datoriile şi pornirile naturale pe care le avem este să ne iubim copiii. De aceea am ales să exemplific aici cu situaţii reale. Dacă copilul tău devine isteric pentru că vrea să se joace cu cuţitul sau chibriturile îi cedezi? El vrea cu tot dinadinsul şi ca să te convingă plânge, se dă cu fundul de pământ, dărâmă mobila prin casă etc. Îl vei lăsa?…. Ei bine, un părinte care are dragoste pentru copilul său nu îl va lăsa să se joace cu lucruri sau obiecte care ar pune viaţa sau sănătatea în pericol. De ce? De ce nu este tolerant? Nu. Pentru că îl iubeşte. Iubirea nu îl poate lăsa să fie tolerant cu ceea ce pentru el este periculos.

Uneori părinţii confundă toleranţa cu dragostea. Aşa se face că tânărul nu mai respectă programul casei şi vine când are chef în casă, aşa se face că are voie să stea până târziu, pe la 3-4 dimineaţa pe net „ca să facă referate”, aşa se face că părinţii nu iau atitudine când miroase a tutun sau alcool, aşa se face că părinţii nu iau atitudine când copilul povesteşte marile sale acte de „bravură” de prin cartier. Există părinţi care cred că toleranţa este iubire şi se miră uneori, că după atâta toleranţă, cât au avut ei pentru copilul lor, acesta a derapat grav. Se întreabă unde au greşit.

Înaintea lui Dumnezeu treaba stă tot cam aşa. Dragostea pe care o are pentru oameni nu îl lasă să fie tolerant. Oamenii se revoltă faţă de intoleranţa lui Dumnezeu, vor să îl educe pe Dumnezeu să fie tolerant pentru că asta e la modă pe pământ acum, dar Dumnezeu,rămâne aspru şi sever cu privire la păcat şi total intolerant faţă de acesta. Oricât ar iubi Dumnezeu lumea nu va trece cu vederea nici un păcat neplătit. Nu, Dumnezeu nu tolerează păcatul şi oricine va avea păcat va avea parte de mânia aprinsă a lui Dumnezeu. El va nimici păcatul şi implicit pe toţi cei care îl aduc în viaţa lor. Dumnezeu nu urăşte oamenii ci păcatul, El nu va pedepsi oamenii ci păcatul din oameni.

În acest fel fiecare din noi trebuie să murim la un moment dat pentru că „plata păcatului este moartea” toţi eram sub condamnarea intoleranţei divine faţă de păcat şi nu aveam nici o modalitate de sustragere, nici un loc în care să ne ascundem, nici o scăpare, aşa că Dumnezeu, din dragoste şi milă pentru oamenii păcătoşi, a ales o soluţie foarte costisitoare pentru El. Nu putea să nu pedepsească păcatul meu sau al tău, nu putea să fie tolerant cu păcate pentru că nu ar mai fi fost drept, păcatul trebuia pedepsit. Aşa a ajuns Isus Hristos pe pământ, pentru asta a venit, ca să suporte intoleranţa lui Dumnezeu faţă de păcat. El, Isus, avea să plătească şi să primească mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Teoretic eu şi tu trebuia să suportăm pedeapsa în dreptul nostru dar Isus a venit să ne izbăvească.

Aşa de face că mânia lui Dumnezeu s-a revărsat în Fiul Său şi oricine este în legământ cu Fiul Său scapă de mânia lui Dumnezeu. Oricine vrea să scape de intoleranţa lui Dumnezeu faţă de păcat va trebui să intre în legământ cu Fiul Său. Sângele Domnului Isus este ca o umbrelă pentru cei care aleg să beneficieze de el, apără de intoleranţa lui Dumnezeu faţă de păcat. La marea judecată acesta va fi singurul criteriu de evaluare pentru a primi pedeapsa pentru păcate sau nu. Oricine nu a vrut să beneficieze de protecţia sângelui lui Hristos va avea parte de mânia aprinsă a unui Dumnezeu drept care nu poate vedea păcatul.

Efeseni 2 exemplifică foarte bine acest aspect „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos.” ……… „Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.”

http://www.filedinjurnal.ro

Suferinţa, bătrâna doamnă


Unul dintre cele mai grele lucruri este suferinţa. Cu toţii o evităm şi fugim în direcţia opusă, dar undeva tot ne întâlneşte şi nu pleacă până nu ne pune nişte lacrimi în ochi fiindcă ea se gândeşte la noi. Crede că nu putem fi mai puternici decât dacă nu am fost slabi înainte. Ştie cât de mult o urâm, dar ea tot nu ne lasă în pace.. pentru că ne iubeşte prea mult. Ştie că fără ea am ajunge nişte oameni răi şi mândri, fără afecţiune şi egoişti. Aşa că are grijă să ne facă să nu ne încredem prea mult în noi, ne face să vedem uneori totul în culori întunecate, ne frânge inima în bucăţi. După ce crede că ne-a modelat şi îşi dă seama că ne-am mai schimbat, ne lasă în pace pentru o vreme. Ne lasă să ne recuperăm, să respirăm aerul proaspăt al primăverii unui nou început şi ne promite că va reveni iarăşi când va vedea că avem nevoie de ea.

-Dar nu avem nevoie de tine! Tu ne faci rău, ne faci să plângem şi ne distrugi vieţile., îi spunem într-un glas cu toţii.
-Ştiu, dar fără mine unde aţi fi cu toţii?, ne întreabă punându-ne pe gânduri.
Urmează o pauză lungă şi se aud multe înghiţituri în sec. Niciun răspuns.
-Eu aş fi fost încă într-o relaţie cu acel băiat care m-a înşelat, însă dacă nu ai fost tu cred că m-aş fi lăsat condusă cu severitate de el până şi în ziua de azi, îi răspunde o tânără ce-şi şterge ochii înlăcrimaţi.
-Eu aş fi fost acum în bar cu prietenii mei, răspunde un bărbat cu glasul încet de teama de a nu fi auzit decât de Suferinţă. Însă apoi.. te-am văzut în ochii băieţelului meu şi în lacrimile soţiei mele când veneam seara acasă şi mă răzbunam pe ea. Aşa am decis să mă schimb.
-Deci, sunt bună la ceva?
Oamenii încep să zâmbească şi uită o vreme de Suferinţă. Fiecare încep să vorbească între ei şi râsetele lor acoperă întrebarea Suferinţei. Unul dintre telefoanele oamenilor sună şi acel om începe să plângă. I-a murit fiica.
-Eşti bună să îmi reaminteşti că viaţa nu ar exista fără tine.

Suferinţa ne ia pe neaşteptate. Uneori ne scutură atât de tare încât simţim că ameţim şi că nu o mai putem suferi. Suferinţa ne fură visele şi ne îngroapă speranţele. Totuşi, fără ea unde am fi? Ce fel de oameni am fi dacă nu am învăţa ce e Suferinţa, bătrâna doamnă? Dumnezeu foloseşte suferinţa pentru un scop în vieţile noastre. Nu putem ştii pe loc care e acel scop, însă în timp ne vom da seama că s-a meritat să suferim. Fiindcă nici măcar Ea nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu!

http://www.intrebarileinimii.blogspot.ro