Etichetă: Eseuri de Simion Felix Marţian

Se numea Iona și era fiul lui Amitai. Era omul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea șochează neascultarea lui. Răzvrătirea a dat lăstari în inima omului încă de la începuturi, și neascultarea a făcut casă bună cu poporul ales, în multe perioade din istoria sa zbuciumată. Dar Iona era în „organigrama” cerului. Era mesagerul lui Dumnezeu.

Stăpânul a hotărât să mai ofere o șansă unei cetăți care se afla pe calea pierzării. Ninive, cetatea cea mare. O somație în acest sens ar fi fost îndeajuns, a decretat Cel Atotputernic. Prin cine să-i avertizeze? Prin Iona, bineînțeles. O sarcină trasată ar fi trebuit să rezolve lucrurile.

Aici apare neprevăzutul: Iona o ia în direcția opusă. El, mesagerul? Precum se vede. N-a invocat nici busolă defectă, nici „gipies” virusat, ci a fugit pur și simplu de fața Domnului. Și-a abandonat misiunea.

Dar Dumnezeu avea nevoie de el, de aportul lui. Și intervine. Ce-a urmat? Furtuna. Aruncarea în mare. Singurătatea în mijlocul valurilor. Și…peștele salvator.
Salvare venită, însă, după trei zile de beznă. De groază. De strigăte disperate.
Când Dumnezeu a considerat că lecția a fost însușită, Iona a ajuns la țărm. Acum mergi, Iona? Da, Doamne!

A rămas, oare, Iona un caz izolat în istorie? Nicidecum. Iona s-a multiplicat în mijlocul nostru. Oare n-am înțeles trimiterea lui Dumnezeu? Oare nu știm că trebuie să ducem mesajul salvator la cei aflați pe cala pierzării? Oare n-am învățat nimic din „corecția” lui Iona? Oare…? Oare…?

Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Putem să ne îndeplinim misiunea bucuroși, fără cârtire, sau s-o amânăm. Pentru un aperitiv. Nu amărui, ci amar de-a dreptul. Și întunecat. Iona așa a procedat și nu cred că i-a lăsat un gust plăcut.
E de preferat atitudinea lui Isaia: „Iată-mă, trimite-mă!” Cu răsplătiri pe măsură.

Să stăm, așadar, la dispoziția lui Dumnezeu, îndeplinindu-ne misiunea. Ducând lumină spre salvarea semenilor. Amin!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 29 iunie 2016

https://simfelixmarblog.wordpress.com/

Deşi vara mă invadează prin toate simţurile, cel mai mult o simt cu sufletul, când îmi bate la fereastra inimii cu cireşe coapte. Altfel n-aş putea nici să afirm că cireşele au gust de soare şi copilărie, nici să îmbrac cireşul cu pantaloni scurţi, trăgându-l de bretelele ramurilor încărcate.

Căţăratul într-un cireş, reper crucial al copilăriei, este accesarea unui univers nou, în care timpul are altă curgere. Clipele devin palpabile, coapte, gustoase, iar infinitul pare atârnat de crengi. Nu aţi trăit o astfel de experienţă? Nu-i târziu să vă copilăriţi.

Las amintirile să mă copleşească, vii, strălucitoare, zgomotoase, dezbrăcate de taine, dar nu-mi pot refuza o variaţie pe această temă.

Şi iată-mă privind sfârşitul celei de-a treia zi a creaţiei, un amurg fără asfinţit, căci soarele nu fusese creat încă, în care Creatorul contempla mulţumit ceea ce tocmai plăsmuise: un ocean de verde în care se detaşau pomii de toate soiurile. „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”, ne spune Biblia, şi privirea Lui îmbrăţişase şi cireşul.

După ce l-a creat pe om, Dumnezeu i-a pregătit o grădină în care binele şi frumosul se îngemănau în chip armonios. Şi pentru că acolo erau „tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare”, cu siguranţă că cireşul era printre ei. Nu-mi pot imagina Edenul fără cireşi.

Şi meditaţia mea continuă. Dacă omul s-ar fi lăsat sedus de cireş, aşa cum eu mă simt ispitit astăzi, istoria ar fi avut un alt curs. Dar Adam nu avusese copilărie. Nici Eva. Ei s-au „născut” adulţi şi pentru ei ispitirea venea şerpeşte din zona interzisă. Aşa că au fost izgoniţi din Rai, luând şi cireşul cu ei.

Personajele edenice au rămas în istorie, cireşul, însă, şi-a continuat drumul prin timp, inelându-şi anual calendarul sub coajă, ajungând până la noi. Venind din Rai poartă în el un rai. Un rai al copilăriei. Priviţi-l! E încărcat cu cireşe. Cu bucurie coaptă. E bucuria din ochii lui Dumnezeu, când Îşi vede copiii jinduind, însetaţi, după neprihănire.

Simion Felix Marţian

https://simfelixmarblog.wordpress.com/

Titlul sună sec, aducând a cronică sportivă. Nu l-am ales, însă, pentru a bagateliza ceea ce s-a dovedit a fi o tornadă de un dramatism intens, ci pentru a detensiona. Încărcătura emoțională din perioada acestei confruntări a devenit uriașă. Pentru părinți, pentru copii și pentru miile și miile de oameni de pe mapamond care au simțit cu ei.

Așadar, fluier final. Victoria? A celor care fac echipă cu Dumnezeu. Când am aflat vestea am simțit imediat nevoia să împărtășesc bucuria cu cineva, și persoana cea mai potrivită mi s-a părut a fi soția mea, adică cea care mi-a dăruit doi copii. Căci despre copii vorbim aici.

Nu era lângă mine, așa că am sunat-o. Plângea. Pentru că aflase. Plângea de bucurie. Știam atunci că și Dumnezeu se bucură. Nu pentru victorie, care, oricum, era a Lui, ci pentru că vedea înflorind lacrimile bucuriei în ochii copiilor Săi. A celor care simt unii pentru alții.

Am simțit această familie foarte apropiată, deși îi știam doar din spațiul virtual, prin tragedia pe care o trăiau. Ce puteam să fac pentru ei? Să mă rog, și am făcut-o. Să scriu, și am scris. Să mă alătur celor care au protestat în stradă, și am fost alături de ei. Toate astea la trecut. În prezent? Trăiesc împreună cu ei bucuria victoriei.

Am fost atacat încă de la primele articole, cum că aș fi dezinformat. Și că mă alătur unei acțiuni menite să înnegrească și mai mult imaginea românilor peste hotare. Că, cică, dacă ar avea dreptate, ar interveni Dumnezeu. Și iată că Dumnezeu a intervenit. Iar imaginea românilor a avut doar de câștigat. Care altă națiune s-a mai mobilizat astfel pentru o cauză? Solidarizarea în numele binelui nu afectează imaginea, ci dimpotrivă.

Creștinismul nu are naționalitate, dar în timpul acestei confruntări s-a dovedit că românii sunt creștini și nu „creștini”. Că pot să facă o echipă dincolo de barierele confesionale. Pot juca împreună în echipa lui Dumnezeu. Echipa victorioasă.

Fluier final, victorie, bucurie. Dar, cunoscându-ne adversarul, adică pe cel care stă în spatele acestor atacuri, știm că va încerca să-și ia revanșa. Vor mai fi „meciuri”. Vor mai fi etape. Să ne antrenăm în continuare, rugându-ne. Și, lucrul cel mai important, să nu părăsim echipa. Echipa lui Dumnezeu.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 iunie 2016

https://simfelixmarblog.wordpress.com/