Prin căsătorie omul stabileşte o nouă prioritate: partenerul său. Ne îngrijim pentru partenerul nostru, nu pentru noi! (1 Corinteni 7:34). Nu mai suntem noi centrul, importanţa numărul unu. Din nefericire erupem cu atâta narcisism spiritual, cu atâtea păreri bune despre noi, despre arborele nostru genealogic, avem atâta grijă pentru persoana noastră, investind numai în noi. Întâlnim atâtea cazuri de exploatare a celuilat, de subestimare, de nepreţuire. Evaluari care inevitabil produc rupturi. Aşteptările irealiste faţă de celălalt partener constituie una dintre cele mai serioase probleme care pot interveni într-o căsnicie creştină, şi pot produce unele dintre cele mai îndelungate şi mai adânci frustrări. Ele încep să distrugă armonia şi legătura familială. Ca un adevarat iceberg(cea mai mare parte a gheţarului se gaseşte în apă!), se dezvoltă în timp, undeva sub interfaţa altor conflicte, fără să fie totdeauna vizibile. Să evităm astfel de comportamente, pentru că ele nu numai că „îngheaţă apele”, dar distrug şi „nava”. Dacă nu, ne autocondamnăm să trăim filosofia lui Helen Rowland : „În antichitate, sacrificiile se făceau în faţa altarului. Şi în prezent e la fel”. Noi dorim să avem o căsnicie nu o căznicie! Dumnezeu a pregătit partenerului nostru un ajutor, nu trebuie să ne transformăm într-o povară! Familia trebuie să fie o binecuvântare nu un blestem.
Înţelegem acum de ce nu mai sunt căsătoriile binecuvântate? Pentru că nu se respectă standardele impuse de Cel ce le-a orânduit. Talmudul spune că înainte să ne naştem, Dumnezeu stă în cer şi pregăteşte un partener pentru noi. Unul singur. Iar aici, în viaţa pământească după ce îl acceptăm ca „din mâna Sa”, la scurt timp ne declarăm nemulţumiţi şi încercăm să-l substituim. Dar nu mai este altul! Nu e garantat succesul, bucuria, sentimentul de iubire, decât cu partenerul nostru unic. Aventurile, infidelitatea sunt plăceri trecătoare cu urmări dezastruoase. Oare degeaba a fost îngăduit lui Solomon – cel mai înţelept şi mai bogat om care a existat vreodată pe Pământ, să experimenteze „iubiri amăgitoare”, „aventuri” cu femei din toate castele sociale? Viaţa sa a fost torpilată de o mică „plăcere” care a rupt digul, apoi un potop de alte compromisuri i-au inundat inima: întâi fiica Faraonului, apoi caii, haremul de ţiitoare, averea, aurul şi argintul, luxul, flota, carele de război… Toate au condus la închinarea la idoli. L-au depărtat de Dumnezeu! Nu e valabil şi pentru noi?
Nu avem spaţiu în aceată revistă pentru a umple golurile apărute în pereţii casei binecuvântate. Prin care şuieră diavolul frig. Astăzi fetele nu mai roşesc la faţă când întâlnesc băieţii, nu îşi mai ascund sânii sub cămaşă ci îi lasă jucăuşi sub body-uri cu decolteuri, poartă blue-jeanşi strânşi pe corp, vin seara târziu acasă, pierd ore-ntregi la oglindă aranjându-şi şuviţele nărăvaşe, dorm cu reviste de modă sub pernă… Iar băieţii… Ies cu maşinile la plimbare, merg cu prietenii la o pizza, ascultă muzică rock creştină (!?), au Biblia pe telefon cu mp3. Nu mai citesc literatură creştină, nu mai vin la studii premaritale, nu mai ştiu să ofere flori, nu mai aşteaptă o fată s-o conducă acasă, nu mai au maniere de sfinţi. Ne îngrozim de aceste comportamente? Cine le permite? Ori, cine le ascunde? Nu cumva, noi?
Articol scris de Nicolae GEANTĂ
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 