De ce țipăm unii la ceilalți?

”Într-o zi, un profesor puse următoarea întrebare discipolilor săi:
-De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi? Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri: -Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige din cauza distanţei şi mai mari. Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc au inimile apropiate”.

Mi-am amintit această ilustrație în vreme ce îmi făceam curățenie prin odăile cele de început ale locuinței mele interioare. Am crescut cu gândul că nu voi tolera, în atitudinea și raportarea mea la oameni, strigăte ce rănesc. Mai târziu, am adăugat pe lista de ”nu”-uri tăcerile care dor. Și aceasta pentru că le putem face rău celorlalți nu doar prin cuvintele noastre tăioase și prin tonul nostru ridicat, ci și prin tăcerea noastră la vremea când se așteaptă, din partea noastră, cuvinte. Nu am reușit să mă ridic la înălțimea năzuințelor mele de conduită. Ce știu e că-mi doresc să pătrund tainicul grai al clipei, ca să-mi spună ea când să tac, când să vorbesc și când să râd. Ba, mai mult, înfăptuindu-le pe acestea la vremea lor, ele toate să devină susur lin de apă de izvor, spre potolirea focului nimicitor al celui ce-mi este aproape, și nu flacără distrugătoare care să încingă iadul lăuntric al fratelui meu.

Când țipăm la ceilalți, între ei și noi se creează o prăpastie de netrecut. Dar, de îndată ce răspundem mâniei celuilalt cu tăcerea noastră, ecoul calmului nostru va acoperi abisul dintre noi cu puntea iubirii. Pe nesimțite, ne vom apropia așa nu doar de oameni, ci, îmbrățișându-ne marea trecere, chiar de valorile pe care le-am dorit mereu prin fibrele cele mai sincere ale lăuntrului și le-am respins prin fasciculele cele mai perfide, căci ”viețile noastre se încheie în ziua în care rămânem tăcuți în fața lucrurilor care contează” (Martin Luther King jr.)

Să ascultăm însă cuvintele cele din urmă ale înțeleptului:

”În final, înţeleptul concluzionă, zicând: -Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere’.” (Mahatma Ghandi)

http://patrincaandrei.wordpress.com/2012/06/08/de-ce-tipam-unii-la-ceilalti/