Sonetul închinării

Trezesc în mine psalmii dor de cânt,
De închinare-n scriere aleasă,
Însă nezborul versului m-apasă
Cu tânguiri din fiece cuvânt.

Dar gândul, zbatere în pâcla deasă,
Îşi smulge rădăcina din pământ
Şi-ntr-un biruitor şi viu avânt
Începe închinarea mea s-o ţeasă.

Şi dacă, totuşi, nu găsesc podoabe,
Nici strălucire pentru vers, nici foc,
Împrăştie-mă, Doamne, în silabe

Şi refăcându-mă apoi la loc
Să-ţi fiu, cu toate gândurile roabe,
Închinătorul închinat ad hoc.

Amin
Vulcan, 13 mai 2013