Etichetă: sonete de Simion Felix Marţian

Sonetul harului


    Mă-ncalță ambiții la noi escalade Spre culmi de sfințire tivite cu cer, Și funia Legii mă-ncinge sever Când urc printre steiuri căzând în cascade. Mă surpă abruptul de zloată și ger Și treptele scării sunt vechi eșafoade, Dar urc înfruntând și vultani și tornade Spre vârful […]

Sonet atemporal


Îmi plouă-n gânduri ticăituri seci Și cad secunde-n ploaia agasantă, Ca, țintuit de-a timpului secantă, Să simt că am pe zile ipoteci. Pendula mă marchează obsedantă Făcându-mă prizonier pe veci, Dar simt că sunt către netimp poteci Și către evadare variantă. Da, am găsit sub ploaia de secunde […]

Sonetul luminii


Țâșnind cu vigoare din plete solare, Lumina-mbrăcată în strai rogvaiv Ne-nvăluie-n falduri de foc, posesiv, Și vieții-i dă sevă în aripi, să zboare. Ne cântă pe-al pleoapelor viu portativ, Punându-ne-n iriși a florii culoare, Și-n clocot de vii energii creatoare Lumina devine și scop și motiv. Dar pentru […]

Sonetul căinţei


Un ghem, o încâlceală de strădanii Mi-e asudatul univers imund, Unde și razele care-l pătrund Vin dinspre orizontul de jelanii. Aș vrea să gust și eu un zbor rotund Având aripi de imnuri și cazanii, Iar inima marcată de pisanii Să se îmbrace în senin fecund. De-aceea vreau […]