Lună: mai 2013

Dr. Eben Alexander este un neurochirurg celebru care a predat la Harvard Medical School. Toată viaţa a declarat că nu crede că există ceva după moarte, dar acum vorbeşte despre „o scânteie divină ce se găseşte în fiecare dintre noi”. O comă suferită în 2008 l-a convins de acest lucru.

 

În urmă cu patru ani, Alexander a fost anunţat că a contractat o bacterie foarte rară a meningitei. Fusese diagnosticat destul de târziu şi, din această cauză, medicii au fost nevoiţi să îi inducă o comă care a durat şapte zile.

 

Aceasta a fost coma care i-a schimbat perspectiva asupra vieții, susține neurochirurgul. El povestește că, în timp ce era în starea vegetativă, a avut „o viziune a Cerului, un loc în care se află creaturi strălucitoare şi frumoase şi în care se aude o muzică de laudă aşa de frumoasă încât nu poţi să nu te alături corurilor cereşti”.

 

Într-un interviu acordat publicației Newsweek, Alexander își povestește uimirea, dar și convingerea cu privire la această experiență: „Eu sunt medic şi om de ştiinţă, dar nu mai sunt acelaşi om care eram înainte de comă. Acum îmi dau seama că există ceva după moarte şi că Cerul există.” Neurochirurgul relatează că, după acest moment de cotitură din viața lui, a rămas convins că fiecare om are în el o scânteie divină, care ar trebui să-l facă să-şi dorească să ajungă în Cer. Pe 23 octombrie, Eben Alexander, care mai nou frecventează regulat o biserică creștină, va lansa o carte în care relatează cum a ajuns el să creadă că viața „trebuie trăită prin iubirea de semeni”. Volumul este intitulat „Dovada că Cerul există”.

http://www.semneletimpului.ro

Au ţinut cuiele în alcool medicinal toată noaptea, iar a doua zi şi-au dezinfectat mâinile de nenumărate ori. Îşi pregăteau crucificarea.
Roberto Quiroz (50 ani) este unul dintre cei 12 bărbaţi filipinezi care au participat anul acesta la sărbătorirea Paştelui prin… crucificare. Pentru Quiroz, aceasta este al douăzecilea an în care trece prin durerosul ritual. Prima dată când s-a oferit să fie crucificat gestul lui a fost motivat de o durere sufletească: a crescut orfan după ce părinţii l-au abandonat. Ani de-a rândul a încercat să îşi găsească familia, fără succes. În mod surprinzător, după ce a participat prima dată la crucificare, Quiroz şi-a regăsit părinţii. Aceasta l-a convins să continue să parcurgă Drumul Durerii în fiecare an, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul pe care i l-a dat Dumnezeu.

 

Povestea lui Quiroz o spune Tess Rivers, într-un material care tulbură prin contrastele pe care le prezintă. Nu e neobişnuit, relatează Rivers, ca în cadrul acestor procesiuni, în timp ce penitenţii se lovesc cu biciul stropind în stânga şi în dreapta cu propriul sânge, să vezi copii alergând de colo-colo, jucându-se cu baloane colorate sau căutând bomboane pe la tarabele cu mărunţişuri, instalate în piaţă.

 

În fiecare an, piaţa Pampanga este scena pe care se reface, în Vinerea Mare dinaintea Paştelui, crucificarea Domnului Iisus. Zeci de oameni se autoflagelează până le sare sângele, şi alţi câţiva se lasă ridicaţi pe crucile de lemn, pentru a comemora evenimentele de la Paşte. Biserica Catolică, cea din care face parte majoritatea acestor credincioşi, nu este de acord cu practicile crucificării, însă le trece cu vederea pentru că tradiţia este prea bine înrădăcinată în mentalul colectiv.

 

Crucificarea, ca practică devoţională există cel puţin de la jumătatea secolului XIX, când un grup de catolici din New Mexico, autointitulaţi „Hermanos de Luz” (Fraţii Luminii), conduceau anual repuneri în scenă a crucificării Domnului, în Săptămâna Patimilor. Pe atunci însă, cel care pătimea era legat, nu bătut în cuie.

 

Ca şi Quiroz, unii penitenţi au practicat acest ritual în repetate rânduri. În San Pedro Cutud, Euben Enaje a fost crucificat de 21 de ori (începând cu anul 2007).

 

Un alt bărbat, Ronaldo del Campo, tâmplar în Pampanga, a jurat să se lase crucificat în fiecare Vinere Mare, timp de 15 ani, dacă Dumnezeu o va ajuta pe soţia lui să păstreze o sarcină dificilă. Şi s-a ţinut de cuvânt.

 

Autorităţile din Filipine sunt nemulţumite de perpetuarea acestei tradiţii, însă sunt neputincioase în faţa acestei exprimări extreme a pietăţii. Tot ce pot face autorităţile este să lanseze apeluri către participanţi, pe care îi avertizează să îşi administreze injecţii cu tetanos şi să sterilizeze cuiele folosite în ritual.

 

Dincolo de implicaţiile pentru sănătate, impactul pe care această practică îl are asupra convingerilor spirituale ale penitenţilor este greu de estimat. Nimeni nu poate spune cu certitudine cât rău poate face perspectiva existenţei unui Dumnezeu care Se lasă îmbunat de practicile automutilante ale credincioşilor sau care îşi condiţionează ajutorul şi iubirea după cantitatea de sânge pe care o varsă închinătorii. Dacă Quiroz şi-a găsit familia biologică, el a rămas, într-un fel orfan, fiindcă nu a înţeles că Dumnezeu are toată deschiderea să îl primească în „familia” Lui, fără penitenţe, şi că penitenţa supremă a fost deja îndeplinită prin răstignirea Domnului Christos.

http://www.semneletimpului.ro