Ieri doar am zgâriat puţin pe coaja problemei, astăzi cred că nu voi reuşi mai mult decât o nouă zgârietură, dar măcar să-mi pun întrebări îmi permit, dacă voi afla şi răspunsuri vom vedea.
Slujirea în conceptul larg, popular este egală cu implicarea în activităţile bisericii deşi nu e corect denumită cred eu. Însă toţi care fac ceva pe la biserică sau pentru aceasta pretind că slujesc. Dacă am privi în alte religii vom vedea că slujirea are de a face doar cu slujbele religioase oficiate de un „şcolit” în domeniu. La noi la pocăiţi, probabil pe baza versetului din FA 6:2 Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. Oamenii numesc slujire cam tot ce se face în cadrul programelor sau extra programelor bisericii.
În mod normal, la o funcţionare corectă a trupului pe principiul trupului, fiecare ar trebui să-şi aducă aportul prin puţina sa implicare. În asemenea situaţie, puţine ar fi cazurile in care unii ar trebui „să pice în nas” de la osteneală cum există cazuri acum. Dacă am funcţiona pe principiile lăsate de Dumnezeu, ecuaţia deja ar avea rezolvare. Din păcate nu este aşa, din păcate „slujitori” sunt tot mai puţini şi tot mai puţin pregătiţi şi chemaţi la asta.
În această situaţie slujirea poate deveni uşor o povară pentru o familie în care soţul sau soţia sunt implicaţi. Mai mult plecarea sau venirea la şi de la biserică va fi asociată cu neplăcerea. Un exemplu foarte evident aici e cel al meu şi al Anei de acum 5 ani când Iosua era micuţ. Iosua a fost un plângăcios. Era nevoie să fie îmbrăcat numai în braţe că urla de ţi se rupea inima. Eu trebuia să plec cu jumătate de oră înainte la biserică să pregătesc totul la sunet şi proiecţie şi apoi să plec pe sate. Ana trebuia să-l îmbrace singură, apoi trebuia să facă un soi de echilibristică, să se îmbrace şi ea dar cu ţâncu-n braţe. Normal că apare frustrarea, nemulţumirea în asemenea situaţii ca să nu mai spun că şi în biserică să ai grijă de doi ţânci, din care unul micuţ şi plângăcios era mare aventură iar venitul acasă era iar problematic. Eu plecam cu jumătate de oră înainte şi ajungeam cu o oră după. Ea se simţea abandonată şi neputincioasă. Au venit unii cu tot felul de idei: Îmbracă-i cu o oră înainte ca să-i aibă îmbrăcaţi. Lasă-l să plângă că nu are nimic. Cheamă pe cineva să te ajute duminica. Şi multe altele dar… erau doar apă de ploaie şi nu puteau sta în picioare. Ana a fost foarte atentă şi jertfitoare la capitolul acesta şi totuşi uneori plângea că era crunt depăşită de situaţie.
În acelaşi timp ştiu şi am auzit multe situaţii mai dramatice decât a mea de la acea vreme. Ştiu bărbaţi total insensibili, care efectiv ignorau ce soţiile lor aveau ca nevoi şi plecau de acasă lăsându-le zbierând. Unele cazuri erau absurde dar am auzit şi văzut situaţii în care clar bărbaţii aceia nu puteau sluji. Când pleci de acasă cu ţipăt la soţie, trântit de uşă, când e scandal aproape public nu ştiu dacă mai poţi pretinde în vreun fel oarecare că slujeşti. Cu toate că acei bărbaţi deveneau super sfinţi când se ridicau la amvon, cu o pace suspectă pe chip. În acest fel revin la întrebarea scrisă ieri: Mai poate pretinde un om în asemenea condiţii că slujeşte pe Dumnezeu?
E încă un lucru demn de menţionat aici. Unii oameni care slujesc se transformă în activişti religioşi. Sunt gata să răspundă la toate chemările bisericii oricare ar fi ele şi oricât de multe ar fi pe considerentul că slujesc, însă în realitate, devin doar activişti religioşi. Ei bine pentru un asemenea activist e absolut normal să apară conflictul acasă. Şi sectorul acesta al activismului religios îl voi aborda în zilele următoare pentru că e vast.
Cred că în asemenea cazuri se impun câteva luări de poziţie.
- Orice slujitor are nevoie şi de perioade de pauză.
- Orice slujitor are nevoie să fie ajutat la rândul său ca slujirea sa să nu distrugă şi familia.
- Nu orice om este chemat să slujească şi nu în orice condiţii.
- Fiecare membru al bisericii trebuie să-şi facă partea şi în aceste condiţii cei ce slujesc o vor face cu bucurie şi nu căzând de oboseală.
- Situaţia de acasă nu este neimportantă ci este mai importantă chiar decât slujirea în sine. Eu cel puţin nu mai am nici o putere când ştiu că acasă am lăsat oftat şi dezamăgire.
- Dedicarea ca slujitor trebuie să aibă loc şi după o discuţie a familiei. Nu poate decide doar soţul sau doar soţia.
- Uneori e necesar ca un slujitor să se retragă temporar sau definitiv dacă situaţia o impune.
- Dumnezeu nu priveşte cu plăcere spre o jertfă a unei persoane care tocmai s-a certat acasă, a trântit uşa sau a spus vorbe grele.
- Trebuie să ne analizăm viaţa personală, familială şi cea de slujire pentru că slujire cu orice preţ nu se poate.
Sunt câteva idei cere mi-au venit în minte. Cu siguranţă voi ştiţi şi altele de aceea vă aştept comentariile sau intervenţia miercuri de la ora 21:00 pe Radio Samariteanul la emisiunea Căsătoria Merită.
http://www.filedinjurnal.ro/slujire-cu-cantec-ii/
Mi-e dor…mi-aşa de dor de-o lume
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 