Lună: octombrie 2013

Sondez, vâslind cu sete din formule,
Şi-n Univers cu totul mă afund,
Dar simţurile nu îmi sunt destule
Când tainele îmi colcăie-n celule,
Din strălumina unui timp fecund.

Lăsând în urmă zbor de constelaţii
Mă soarbe întunericul, avid,
Sub forma unei negre inspiraţii
Şi când misterele devin vibraţii
Prin mii de ochi spre ele mă deschid.

În bezna grea care îşi tace cântul
Şi-n gerul ca o fiară fără chip,
Văd galaxii trecând în zbor ca vântul,
Dar…unde-i casa mea, unde-i Pământul?
Unde e …firicelul de nisip?

Mă-ngheaţă groază rece, fără nume,
Şi inima îmi tremură-n aspic
În timp ce raţiunea face spume:
Dacă-i aşa minusculă o lume,
Ce pot fi eu mai mult decât…nimic?

În spaimă-nfăşurat, ca-ntr-un zăbranic,
Cu sufletul sub temeri gârbovit,
Îmi simt zădărnicia greu, organic,
Şi invadat de ea în chip tiranic,
Mă văd călcat de necuprins, strivit.

Dar bezna dureroasă de înfrângeri
Se sparge, când lumina din Cuvânt
Mă scoate din hăţişul de constrângeri,
Să înţeleg că-n toate sunt răsfrângeri
Din slava Celul veşnic sfânt, sfânt, sfânt.

Şi prin credinţă, vajnica lumină,
Din elemente noi mă recreez
Căci văd în toate pronia divină
Şi curăţat de-a spaimelor rugină
Mă infinesc în Dumnezeu prin crez.

Amin
Vulcan. oct 2013               Simion Felix Martian