Lună: februarie 2017

Corul Bis. Maranata Vulcan – Deschide inima chiar acum

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în MUZICĂ CORALĂ

Slujba de Evanghelizare – 29 ianuarie 2017 a.m.

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în SLUJBE, Slujbele din 2017

Marturisirea Pacatelor: Ce este, de ce trebuie si cum trebuie?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, MEDITAŢII

costica-macoveciuc

Marturisirea este de a vorbi tu, cu gura ta, ceea ce Duhul Sfant iti vorbeste in cugetul tau cand te mustra si te constientizeaza de pacatul tau. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. – 1 Ioan 1:9

Daca eu spun ca nu am pacatuit, odata, ma insel pe mine insumi si nu sunt adevarat, nu sunt realist. Adevarul nu este in mine. Asta in raport cu mine insumi. Dar daca eu spun ca nu am pacatuit, [cand de fapt am pacatuit] problema este mult mai grava. Ca spune 1 Ioan 1:10 ca Il facem mincinos pe Dumnezeu. De ce? Pentru ca Dumnezeu este in cer. Imi vede trairea mea. Ma cunoaste. Stie ce gandesc. Stie ce fac in ascuns. Stie cum vorbesc, cum actionez si lui Dumnezeu nu-i place felul meu de-a fi. Si daca lui Dumnezeu nu-i place un lucru din viata mea si Dumnezeu, prin Duhul Sfant, vine si imi vorbeste la nivelul cugetului si imi spune: „Lucrul acesta , vorba aceasta, atitudinea aceasta pe care ai facut-o, nu Imi place. Este gresita. Este pacat.”

Si eu, daca nu admit lucrul acesta  si nu vorbesc  exact asa cum vorbeste Duhul Sfant in cugetul meu, sa spun: „Da, Doamne. Este pacat. Eu am facut lucrul acesta.” Daca spun: „Eu n-am facut. Nu. Nu-i pacat.” Atunci, problema este ca din cele doua vorbiri, cand doua vorbiri nu seamana una cu alta, inseamna ca una-i adevarata si una-i mincinoasa. Una-i falsa. Daca eu am pretentia ca vorbirea mea-i adevarata, ca eu n-am pacatuit, ca ceea ce eu am facut nu este rau, inseamna ca vorbirea lui Dumnezeu ii mincinoasa sau ii falsa. Eu Il fac mincinos pe Dumnezeu care a vorbit prin Duhl Sfant cugetului meu si a spus: „Tu ai facut un lucru si lucrul pe care l-ai facut este rau. Este pacat.

Si atunci, observati dvs. ca  marturisirea pacatelor nu este doar o chestiune de a admite in fata oamenilor: „Da, am pacatuit.” E o chestiune de a admite in fata lui Dumnezeu ca am pacatuit. Si gravitatea ei consta in faptul ca daca eu spun „nu”, cand Dumnezeu spune „da”, inseamna ca eu pretind ca eu sunt adevarat si Dumnezeu minte. Si in asta consta gravitatea faptului ca nu vreau sa marturisesc.

Si mai spune ceva aici Ioan: „Daca spunem ca n-am pacatuit, nu numai ca Il facem mincinos pe Dumnezeu Cuvantul lui Dumnezeunu ramane in noi.” Noi nu putem pretinde ca traim prin Cuvant, ca suntem ascultatori de Cuvantul lui Dumnezeu cata vreme nu suntem dispusi sa marturisim, adica, sa avem aceeasi vorbire pe care Dumnezeu prin Duhul Sfant o are in cugetul nostru; noi sa o rostim cu gura noastra fata de Dumnezeu si daca este cazul, fata de semeni. Asta este marturisirea.

Marturisirea pacatelor are un scop inalt si anume, refacerea partasiei cu Dumnezeu. (1 Ioan 1) De ce imi trebuie mie marturisirea?

  1. Relatia mea cu Dumnezeu s-a rupt si de aici vin toate consecintele. Marturisirea pacatelor reface relatia cu Dumnezeu.
  2. Poate sa te scuteasca de boli care Dumnezeu le lasa ca urmare a unor pacate comise.
  3. Marturisirea pacatelor, din moment ce reface relatia cu Dumnezeu, mai presus de sanatatea aceasta fizica, produce sanatatea psihica.

S-au facut uneori abuzuri in ceea ce priveste marturisirea pacatelor. Exista unele situatii in care fratii, crednciosii, fac cumva presiune: Trebuie sa te marturisesti. Trebuie sa te marturisesti. Si oamenii, credinciosii, nu se simt prea confortabili in procesul acesta al marturisirii. Daca nu intelegem exact ce este marturisirea pacatelor, atunci marturisirea va fi lucrul cel mai urit, cel mai nedorit si pe care il vom cauta sa il ocolim cu desavarsire pentru ca marturisirea, inteleasa gresit, inseamna sa te duci, sa te pleci in fata unui om  la fel de pacatos ca tine. Sau sa spui ca ai facut rau, ca ai gresit si sa-ti dai pe fata, sa devii vulnerabil. Sa-ti dai pe fata starea ta, sa recunosti ca esti vinovat si lucrul acesta nu este placut nimanui. Nimanui, din natura lui umana, nu-i place lucrul acesta. Observati ca marturisirea pacatelor nu este un lucru natural pentru firea sau natura noastra umana cazuta. Daca ea ar fi natural, nu ar trebui sa fie o porunca, sa ne marturisim pacatele pentru ca am face-o de la sine. De exemplu, dar focul frige, nu trebuie sa-i dai porunca sa friga. El te frige oricum, fara sa-i dai porunca. Este in natura lui sa friga.

Dar in natura omului nu este sa se marturiseasca. Si totusi, marturisirea, poate sa devina un lucru dorit de noi si practicat de noi din convingere  ca este necesara. Pentru aceasta, trebuie sa o intelegem. Ce anume e marturisirea pacatelor?

Costica Macoveciuc. Marturisirea Pacatelor; Ce este, de ce trebuie, si cum trebuie?

Sursa: https://rodiagnusdei.wordpress.com

Bufică Volintiru – O crește-mi iubirea

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în VIDEO-CLIPURI

Jocurile pe calculator – Virusarea copilăriei

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, FAMILIE

Una din cel mai des întâlnite probleme în consiliere când e vorba de relația copii-părinți e cea a jocurilor pe calculator. Deși credeam că am scris pe acest subiect am constatat că nu am făcut-o logic și cronologic de aceea îmi propun să aștern pe „hârtia electronică” aceste rânduri care ar putea fi de folos. Acest prim articol nu e țintit către una din „tabere” părinți sau copii, următoarele vor fi specifice. Cu toate acestea tema e departe de a se putea epuiza în câteva pagini scrise și probabil vom avea parte de mari surprize în viitor care ne pot da repede peste cap toate previziunile și planurile.

Tema jocurilor trebuie abordată delicat, precaut dar ferm. Orice zdruncinătură sau decizie categorică poate tulbura atmosfera familială iremediabil. Pe de o parte părinții se simt îndreptățiți să își impună punctul de vedere iar pe de cealaltă parte copiii se simt îndreptățiți să beneficieze de „jocurile copilăriei”. Pe de o parte există frustrarea generată de pierderea timpului, apatie și scăderea rezultatelor la învățătură, pe de cealaltă există frustrarea limitării față de ceea ce alți copii au dreptul. Și compararea „taberelor” poate continua cu multe contraste.

Un lucru e cert, problema trebuie rezolvată sau măcar ameliorată. Avantaj maxim au cei ce au copiii foarte mici care pot regla lucrurile altfel, cu mai mare lejeritate, rămâne de văzut dacă o vor face pentru că văd des, mult prea des, copii de un an sau doi cu telefonul în mâini, sedați de părinți cu „ecranită” ca să stea liniștiți. Vă rog să vă opriți, vă implor chiar, nu o veți putea face mai târziu decât cu mari eforturi și cu multe cioburi și așchii sărite de ambele părți (asta în cazul fericit).

JOCURILE SUNT ALE COPILĂRIEI ȘI COPILĂRIA E A JOCURILOR

Ei bine dintotdeauna copilărie și joacă au fost două cuvinte legate și asta e extraordinar de bine. Ce doliu ar fi ca ele să fie reparate. E din natura firii ca cei mici să se joace și vedem asta nu doar la oameni ci și la animale. Cei mici sunt plini de energie, de viață și prin natura existenței lor vin să tragă cu nesaț în piept din bucuriile vieții la vârsta la care încă nu au parte de necazuri întrucât părinții le sunt paravan (e drept nu la fiecare copil e situația asta din păcate). Un copil care să stea serios, nemișcat, cuminte, să facă doar ce i se ordonă ne duce cu gândul la unul cu o afecțiune ceva, nu prea ne închipuim cum ar fi posibil așa ceva. Iosua, fiul nostru e ca un o artificie care arde cu multe steluțe luminoase, are un râs colorat care umple casa, zburdă, se alintă, negociază, fură dulciuri, îl necăjește pe Timo când vrea să facă teme și nu se joacă cu el, râde de se prăpădește până adoarme, se joacă cu lego, mașinuțe și chestii închipuite de te apucă plictiseala și cireașa de pe tort, în fiecare dimineață pe la cinci râde în somn cu o poftă teribilă. Nu îmi închipui o altă definiție a copilăriei mai reușită. Mai mult, apără această definiție, dacă suntem prea serioși cu el ne întreabă „Da ce, eu sunt copil, nu mă lăsați să mă bucur? Eu vreau să fiu bucuros.”

JOCURILE VIRUSATE

Desigur că fiecare din noi putem spune alor noștri despre cum ne jucam noi ca și copii, ce năzbâtii făceam, că joaca noastră se numea „afară”, că alergam, săream, povesteam, construiam, munceam etc. Și ai mei ascultă fascinați cât de mult ne puteam bucura noi de la un castel construit din „cuicălăi” de la o păpușă din „pănuși de popușoi” de la trenulețe făcute din bucăți de lemn găsite în „rumeguș” și altele dar nu percep acea dimensiune decât ca basm. Ei știu că jocuri egal calculator. Aici se virusează sistemul copilăriei.

Nu sunt nicidecum împotriva tehnologiei, o folosesc zi de zi și o consider bună. Nu sunt nici împotriva jocurilor pe calculator, a celor decente și corecte dar mă îngrijorează semnul egal dintre joacă și calculator sau dispozitive electronice. De fapt mai mult decât îngrijorare văd drame, unele din ele sfâșietoare. Să auzi tineri plini de viață, în putere, inteligenți, sănătoși, întregi la minte, cu de toate acasă că „nu are rost să mai trăiesc”, „am o viață de rahat”, „am cei mai nașpa părinți”, „nu are nici un rost viața” și altele de felul acesta ți se rupe sufletul în două. Simți sfâșierea în tine chiar dacă nu sunt copii tăi și când sunt ai tăi te spulberă efectiv o așa afirmație.

CE PUTEM FACE ÎN ASEMENEA SITUAȚIE?

E total eronat să ne așteptăm la o soluție universal valabilă, o soluție eficientă și vindecătoare. Cazurile diferă mult, infecția nu e la fel la toți, copii nu sunt la fel, părinții nu sunt la fel de aceea e imposibil de găsit un leac universal dar unele principii pot fi enunțate, unele idei pot fi scrise, și în unele cazuri se pot înregistra îmbunătățiri. Vă provoc la o discuție pe baza acestei serii de meditări întrucât știu că fiecare are experiența lui și ca părinte dar și copiii și putem găsi idei frumoase care să ne ajute mult. Continuăm…

Foto: flickr.com

Sursa:  https://www.filedinjurnal.ro/