Lună: februarie 2017

Sunt un predicator tânăr, aşa că nu sunt în măsură să dau altora sfaturi despre predicare. Totuşi, aş dori să împărtăşesc câteva rânduri dintr-o carte despre predicare pe care o citesc în perioada aceasta şi care mi-au dat de gândit. Pot să spun, m-au speriat. Michael Knowles analizează în We Preach Not Ourselves, predicarea apostolului Pavel, aşa cum este descrisă în primele 6 capitole din 2 Corinteni.  Suferinţa şi încercările sunt necesare şi sunt folositoare în viaţa predicatorului pentru că ele îl duc aproape de Hristos, substanţa şi viaţa mesajelor sale. Aceasta înseamnă a fi un predicator de succes. Ce perspectivă diferită faţă de şcolile moderne de predicare: să ai grijă cum urci la amvon, să ştii să te joci cu vocea, să ştii să cânţi câte un pic, să strigi, dar să te linişteşti când ai speriat prea tare audienţa.  Nici numărul mare de ascultători, nici frumuseţea sălii bisericii, nici aranjarea discursului, Ci prezenţa Hristosului mort şi Înviat este ceea ce contează, iar El este cel mai aproapre de predicator în mijlocul suferinţei. Un lucru este clar: dacă vrei viaţă liniştită, tihnită…aceasta nu va fi viaţa de predicator! Viaţa creştinului, şi în mod special a predicatorului,are forma unei Cruci! (nu a unei vile…)

Iată ce spunea Knowles:

„Concluzia neaşteptată la care el (apostolul Pavel, în 2 Cor.) ajunge este că predicatorul nu se va apropia de Hristos prin puterea personală, darurile şi abilităţile sale, ci prin permanente slăbiciuni şi suferinţă, nu doar în debutul lucrării, ci de-a lungul întregii lucrări. De fapt, moartea şi învierea lui Hristos nu determină doar mesajul predicatorului, nu doar forma vieţii creştine în general, ci, într-un mod cu totul special, actul predicării. Acesta este un act de dependenţă totală faţă de harul şi generozitatea Dumnezeului cel dătător de viaţă.” (We Preach Not Ourselves, de Micheal Knowles, pg.33. Traducerea îmi aparţine.)

Sursa : https://valentinfat.wordpress.com