Ploaie de toamnă

Plouă vârtos, abrupt, cu ochii-nchiși,
Din norii suflecați gospodărește
Și pomii-s uzi și reci și interziși
Și frunza-ngălbenită răgușește.

Un univers de umezeală gri

Se-nstăpânește peste tot și toate
Și veșnicul „a fi sau a nu fi?”
Are soluția-n…umiditate.

De-atâta rece și de-atâta sur

A zgribulit și aripa nădejdii,
Făcând din zbor doar un târâș obscur
Sub ramuri dezbrăcate de odăjdii.

Pătrunde umezeala până-n miez,

În oase-i frig și-n suflet burnițează,
Și pe pământul îmbibat, obez,
Doar deprimantul plumburiu tronează.

Și, ca o frunză, prins de ramul meu,

Simt că sunt victima acestei toamne
Căzând în gol, dar strig la Dumnezeu:
Mă prăbușesc, întinde-mi mâna, Doamne!

Un suflu numai și a fost deajuns

Ca să dispară-această apăsare,
Și-am înțeles al Cerului răspuns:
Deasupra norilor e veșnic Soare!

Simion Felix Marțian