Tu, suflet rătăcit ce-alergi spre nicăieri
Cu inima-mpietrită şi fără de puteri
Nu simţi că uneori te prinde-aşa un dor
Şi-ai vrea să uiţi de toate…să te avânţi în zbor
Să laşi în urmă lumea şi viaţa de păcat
Ce ţi-a robit fiinţa şi singur te-a lăsat
Nu simţi că undeva-n adâncul tău, ascuns
Înmugureşte tainic un dor de nepătruns
Şi creşte…şi tot creşte şi inima-ţi cuprinde
Şi-n sufletul pustiu o flacără se-aprinde…
Căci dorul, el te poartă spre vremuri de demult
Când Domnul ţi-era Tată şi Pavăză, şi Scut…
Când dragostea divină-ţi învăluia făptura
Şi tu nu cunoşteai ce-i temerea şi ura.
Îţi aminteşte dorul de dragostea dintâi
Când adormeai adesea cu ruga căpătâi
Şi calea-ţi era dreaptă…şi cugetul curat
Iar viaţa ţi-era lină, lipsită de păcat…
Dar undeva, cândva ai rătăcit cărarea
Şi n-ai mai auzit Cuvântul nici chemarea
Şi n-ai mai înţeles menirea-ţi pe pământ
Ce Dumnezeu ţi-a dat-o prin Duhul Său cel Sfânt…
O, suflet rătăcit zadarnic tu alergi
Căci numai praf şi fum în palmele-ţi culegi…
Opeşte-te acum…e timpul să te-opreşti
Să-nveţi din nou să ierţi, să speri şi să iubeşti…
Apleacă-te spre dorul ce arde-n pieptul tău
Şi-ai să-ntâlneşti din nou pe Domnul Dumnezeu!
Vulcan-27-01-2015 Maria Luca
