Autor: Biserica Maranata Vulcan

 

A răspuns invitaţiei mele. A intrat pe uşa studioului optimistă, senină, râzând sănătos. O întâmpin. Se prezintă: Ligia Nichescu. În scurt timp începem interviul şi… paharul plin de dă peste el se revarsă. S-a născut la Bucureşti, într-o familie de Creştini după Evanghelie, cu nouă copii. După terminarea liceului, viaţa şi-a deschis larg porţile, una după alta. A început bine. Prima angajare la Alianţa Evanghelică. Răspundea scrisorilor care soseau în urma serialului „Cartea Cărţilor ”. Munca a fost foarte dificilă: “Trebuia să alerg tot mai mult şi mai des la Dumnezeu, pentru a putea răspunde la problemele oamenilor“. Odată cu terminarea acestui proiect, a urmat o perioadă în care Ligia ajunge manager la primul McDonald’s din Bucureşti. Bani mulţi, poziţie. “La un moment dat însă a trebuit să aleg: sau să merg mai departe şi să accept compromisurile care mi se cereau, sau să renunţ la acest serviciu. Fiind copil al lui Dumnezeu şi dorind din tot sufletul să trăiesc în integritate, am renunţat la tot confortul, la toţi banii. Mi-am dat demisia. Nu înţelegeam exact ce se petrece cu viaţa mea, dar i-am zis Domnului că tot ce-mi doresc e să-i fiu Lui pe plac înainte de a face carieră sau de a câştiga mulţi bani. Tot ce-mi doream era să ştiu unde mă vrea şi ce vrea El să fac.”

Viaţa Ligiei ia o nouă întorsătură. Scaunul de director la McDonald’s este înlocuit cu conducta rece din canal. O prietenă din Germania o solicită să lucreze împreună pentru copiii străzii. Nici nu ştia că există fiinţe umane care dorm şi trăiesc sub pământ; inima îi este profund mişcată. Dumnezeu toarnă în ea atât de multă milă şi dragoste pentru aceşti copii, încât coboară şi noaptea în canale. Îmi spune : „Când i-am văzut prima dată, parcă erau fraţii mei. Pentru mine să intru la ei nu a fost un act de curaj, ci o chemare. Copiii străzii te simt dacă îi iubeşti sau nu. Mi-au spus imediat: mama.”

Ligia vede că Dumnezeu începe să îşi împlinească planul cu ea. Se zbate şi suferă alături de aceşti nenorociţi. Reuşeşte să salveze din canal viaţa a două fete. Le dă o direcţie în viaţă, locuieşte cu ele, le ajută să se integreze în serviciu, în societate şi, mai mult decât toate acestea, le îndrumă spre Cristos. Impactul Ligiei în viaţa celor neajutoraţi este tot mai mare. Fără să ştie parcă ce se întâmplă cu ea, urmează înalta şcoală a compasiunii pe frontispiciul căreia stă scris : “Fiţi buni unii cu alţii”.

Dumnezeu continuă modelarea. O trimite şi la Casa Speranţei din Constanţa. Copiii bolnavi de SIDA au şi ei nevoie de dragoste. Ea le-o oferă. Îşi petrece şi acolo mult din timpul tinereţii. Câtă suferinţă ! Atâtea fiinţe neajutorate sunt flămânde după bunătate. Duhul Sfânt însă ştie să producă această roadă în sufletul Ligiei, aşa cum spune ea însăşi: “ Eu cred că în acest timp Dumnezeu m-a pregătit de fapt pentru ce va urma să fie în viaţa mea. N-am înţeles la început de ce m-a chemat să lucrez cu copiii străzii, în orfelinate, cu copii bolnavi de SIDA. În această perioadă m-am rugat foarte mult pentru viitorul meu soţ şi pentru ca Dumnezeu să mă pregătească pentru el. Eram înainte o fire foarte sensibilă. N-aş fi crezut că voi putea vreodată să spăl nişte copii plini de râie, să-i tund, să stau pe saltelele lor pline de păduchi, să suflu baloane pentru copii bolnavi de SIDA. Însă am reuşit să fac totul cu bucurie şi fără scârbă. Dumnezeu a lucrat mult la caracterul meu.“

SURPRIZA!…

O privesc cu drag cum stă în faţa mea, răscolită de amintiri. O rog să îşi continue povestea vieţii.

„Aveam o prietenă la Lăpuşnicul Mare, în judeţul Caraş-Severin, care m-a invitat la ziua ei. Ea mi-a spus că va veni un grup de tineri de la Orşova şi printre ei este un băiat fără ambele mâini. M-a şocat. Fără o mână mai văzusem, dar fără ambele, nu. După biserică, toţi aceşti tineri au venit acasă la ea. L-am văzut pe băiatul fără mâini şi am fost profund impresionată. După terminarea acelei întâlniri, Duhul lui Dumnezeu m-a îndemnat să-l încurajez. M-am dus la el şi i-am spus : “Sergiu, Dumnezeu are un plan cu tine, Dumnezeu te iubeşte mult. El vrea să fii o încurajare pentru mulţi oameni şi a pregătit şi mijlocul să facă lucrul acesta”. Nu mi-a trecut absolut deloc prin minte că eu aş putea fi „ajutorul potrivit” pentru el. Voiam doar să-l încurajez. Venind din mediul celor necăjiţi şi neajutoraţi, aveam totdeauna un limbaj pregătit pentru asemenea persoane”.

Ligia i-a spus mai multe dar… discuţia ia o întorsătură neaşteptată. Cuvintele ei, rostogolindu-se în aer, în rutina compasiunii, se întorc asemenea unui ecou, lovindu-i inima. Îl aude pe Sergiu spunând : “Bine, Ligia, îmi place că-mi vorbeşti aşa de frumos, dar ce ar fi dacă Dumnezeu şi-ar împlini planul Lui cu tine pentru viaţa mea? Nu ai vrea să fii tu soţia mea, să lucreze El prin tine ?”

“ Atunci am rămas blocată – îmi spune Ligia- şi m-am gândit : Doamne, în ce am intrat! Am crezut că mi-a dat cineva o lovitură puternică în cap. O voce din interior îmi spunea : “Dacă ceea ce spui nu aplici în practică, atunci creştinismul tău este egal cu zero”. Aici însă situaţia era prea de tot. Încremenită, i-am spus : Sergiu, nu pot să îţi dau acum nici un răspuns. Nu voiam să-l jignesc, de aceea nu l-am respins imediat. O să mă rog, i-am zis, roagă-te şi tu şi vom vedea ce ne spune Dumnezeu. În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am spus: Doamne, te rog să îmi vorbeşti. Am luat Biblia, am deschis-o şi am citit un cuvânt foarte clar. M-am speriat, am închis-o repede spunând: nu, nu se poate, e o întâmplare, nu vreau! Versetul se referea la pace şi linişte, dar eu mă zbăteam în valuri. Eram neputincioasă. Nu mă vedeam capabilă fizic să fac acest lucru. Spuneam întruna: Doamne, nu sunt în stare, nu cred că m-ai chemat pentru aşa ceva. Luptele mele interioare mă chinuiau, gândurile alergau în toate direcţiile. Îmi răsunau în urechi ultimele cuvinte spuse de Sergiu : “Ligia, nu uita că trenul spre Bucureşti trece prin Orşova. Te aştept acolo”.

Noaptea aceea a trecut albă, dar altele i-au urmat, fiindcă de cealaltă parte cineva la fel de răscolit şi speriat de viitor, aştepta răspunsul. Da, Ligia trebuia să dea un răspuns onest. Zeci de întrebări, repetate frământări o înălţau sau o coborau în goana spre cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Timp de şase luni a postit şi s-a rugat; nu putea să îi spună ceva lui Sergiu. Nu voia să treacă peste planul lui Dumnezeu, dar nici nu putea accepta un soţ fără mâini.

“Am spus: Doamne, este nedrept. Până la 27 de ani am aşteptat în curăţie şi Tu vrei să îmi dai un bărbat fără mâini? Eu nu cred că mă iubeşti! A fost o luptă aprigă în mintea mea, încercând să înţeleg de ce ar dori Dumnezeu lucrul acesta pentru mine.

M-am rugat: Doamne, voi accepta, dar te rog să faci o schimbare în mintea mea şi, când îl voi întâlni, să-l văd întreg.“

Dumnezeul care i-a îngăduit lui Sergiu să-şi piardă braţele la zece ani şi care a trecut-o pe Ligia prin şcolile dragostei ce rodeau zilnic bunătate, a schimbat imaginea viitorului soţ. La prima întâlnire miracolul s-a produs: Ligia l-a văzut un om întreg. Astfel au căzut barierele neacceptării dintre ei.

BUNĂTATEA UNEI MAME

Până la poarta fericirii mai era însă un drum lung, cu multe punţi de trecere. Părinţii. Ligia nu voia să îi rănească; dorea să plece cu binecuvântarea lor. Nu îndrăznea să spună nimic, însă inima mamei, sensibilă, plină de iubire şi înţelegere pentru fiecare copil, simte că se întâmplă ceva cu fata ei. Erau ca nişte prietene şi totuşi nu îi putea spune nimic. Într-o zi, mama a intrat în camera ei şi a urmat un dialog dureros.

– Ligia, ştiu că tu vorbeşti cu un băiat şi ceea ce faci este bine.

– Mamă, cred că dacă ai şti cine este şi cum arată, n-ai mai spune aşa.

– Nu, Ligia, spune-mi absolut totul, pentru că eu mă rog pentru tine de mult şi sunt încredinţată că este de la Domnul.

– Mamă, te rog nu insista să îţi spun ce şi cum, fiindcă nu pot. Nici eu nu ştiu ce fac; lasă-mă să mă mai rog, să mă mai gândesc. Fă doar atât : roagă-te pentru mine şi e suficient.

– Ligia, nu plec de aici, te rog spune-mi totul, te voi susţine.

– Dacă insişti atât de mult, mamă, iată: este vorba despre un băiat, îl cheamă Sergiu, are 29 de ani şi este din Orşova.

– Nu, nu-mi spui tot, simt că mai este ceva.

– Da, este un băiat fără mâini din umăr.

Mama a început să plângă şi, printre lacrimi, i-a spus :

– Domnul să fie slăvit că te-a scos în calea lui şi că te-a găsit vrednică să faci această lucrare.

Pentru Ligia atitudinea mamei a fost cea mai mare încurajare şi a considerat-o ca un semn al voii lui Dumnezeu în căsătorie. Ea a fost binecuvântată cu o mamă plină de bunătate care a putut accepta decizia costisitoare a copilului ei drag, privind dincolo de binele imediat şi de parametrii de evaluare obişnuiţi ai lumii. Retrăind acel moment, Ligia spune apăsat şi cu pasiune :

“ Da, mama a fost şi este o femeie extraordinară pentru mine, este mai mult decât mamă, o prietenă, un suport în rugăciune, un munte de credinţă; este un balsam pe răni. Mama este nemaipomenită ”.

ŞI-A FOST O NUNTĂ CA-N POVEŞTI…

Având-o pe mama alături, Ligia a prins curaj fiindcă situaţia trebuia clarificată. Tatăl, ca bărbat, a fost mai reţinut, mai îngrijorat de viitorul fetei lui. Dumnezeu însă i-a vorbit prin Cuvântul Lui şi el a înţeles că nu Îi poate strica planurile. În sfârşit, au căzut toate barierele şi a fost o nuntă ca-n poveşti acolo, la Orşova, pe insulă. Mulţimea a venit să vadă nunta băiatului fără mâini cu mireasa lui. Cu siguranţă că şi martorii de sus, îngerii, priveau la spectacolul oferit de Dumnezeu. „Cînd mi-aduc aminte, parcă am emoţiile de atunci. A fost cea mai fericită zi din viaţa mea, cu toate că mulţi plângeau şi mama chiar a leşinat”.

Viaţa în doi a început cu multe emoţii, însă dragostea lor are înaltele capacităţi divine. Printre altele ea poate să acopere totul. Am întrebat-o dacă nu simte nevoia să fie mângâiată şi îmbrăţişată de mâinile lui. Foarte convingătoare, mi-a spus: ”Eu i le simt. Paradoxal, mă simt îmbrăţişată si mângâiată de el; îi simt căldura sufletului care dă peste şi mă cuprinde şi pe mine. Nu trebuie neapărat să ai mâini, fiindcă partea interioară compensează lipsa lor. Sunt foarte fericită. Dumnezeu face specială fiecare zi!”

Ligia şi Sergiu trăiesc în Timişoara şi au acum o fetiţă de patru ani. Sergiu o ajută pe Ligia foarte mult: are grijă de fetiţa lor, Iudit, o plimbă, se ocupă de educaţia ei, face cumpărăturile şi multe altele. Sunt bucuroşi şi fericiţi. Se iubesc mult şi ştiu un singur lucru: ”Dacă te uiţi la valuri, te poţi scufunda în ele, dar dacă te uiţi la Dumnezeu, mergi mai departe.”

Viaţa Ligiei a avut un ecou şi în sufletul meu. După întâlnirea noastră în studiou pentru acest interviu, am dorit mult să îi vizitez.

Este atât de plăcută atmosfera în casa lor! Când am plecat de la ei am avut un uşor regret, ca şi cum aş fi părăsit un colţ de rai.

Realizat de Lidia Iliesi

Radio Vocea Evangheliei Timişoara, Emisiunea “De la inimă la inimă “

http://betelcampina.com/