Din cronicile multiseculare,
Deodată, colbul a fost risipit
De dangăte de bronz, răsunătoare,
Cuprinse-n texte vii, clocotitoare,
În profeţia ce s-a împlinit,
Când printre oameni a venit Mesia,
Cu chip de om şi totuşi Dumnezeu;
În bezna lumii El a fost făclia
Şi cheia ce deschide veşnicia,
Modelatorul unui nou credeu.
Timidă la-nceput, noua credinţă
S-a metamorfozat în vâlvătăi,
Căci Domnul dovedea, cu prisosinţă,
Că a venit să-aducă biruinţă
Şi viaţă veşnică pentru ai Săi.
În juru-I se strângeau, tot mai aproape,
În legătura harului deplin,
Cei ce voiau trecutul să-şi îngroape,
Cei ce-au văzut cum lacrime, potoape,
Le-a şters acest Învăţător divin.
Părea că totul merge foarte bine,
Dar au fost devastaţi de uragan
Şi crezul lor s-a prăbuşit, ruine,
Când L-au văzut pe Cel din slăvi divine
Frângându-Se, umil, sub bici roman.
Nu, nu era uşor să înţeleagă
Că Cel scuipat era din cer venit
Şi că Acel care-a venit să dreagă
Relaţia-ntre Cer şi lumea-ntreagă
Se stinge pe o cruce, răstignit.
Era de necrezut deznodământul:
Chiar pe Cristos o groapă-L înghiţea?
Mai grea ca piatra ce-nchidea mormântul,
Mai grea, se pare, ca întreg Pământul
Era-ndoiala ce îi apăsa.
O, bieţi copii, unde vă e credinţa
Şi cunoștința voastră din profeţi?
Acolo e trecută suferinţa
Şi moartea, însă e şi biruinţa,
Nu vă-ndoiţi de ce o să vedeţi.
Căci au sosit şi zorii învierii
Şi din înalt, ca fulgerul venind,
Coboară-un înger, cad ca morţi străjerii
Şi din abisul negru al durerii
Cristosul iese, moartea biruind.
***
E viu în veci Cel ce-a învins mormântul
Şi-acum e-aici, poţi să Îl simţi, de crezi,
Deschide-ţi inima, primind Cuvântul,
Şi-apoi, pornind spre El cu tot avântul,
Nu te-ndoi că o să Îl şi vezi.
Amin
Simion Felix Marțian
