Autor: Biserica Maranata Vulcan

Mă chinui uneori să înțeleg cum stau unele treburi cu unele chestii, și de ce facem noi (unii dintre noi, cel puțin) ceea ce facem. (Apropo, mai fericiți, se pare, cei care nu-și pun atâtea întrebări (ca mine), și fac cu bucurie ceea ce știu să facă, ce li s-a spus și consideră că e bine și normal să facă.)

Varianta modernă reafirmă varianta biblică (mai veche): „Dați prioritate priorităților!” înseamnă același lucru cu „Pe acestea să le faceți, și pe celelalte să nu le lăsați nefăcute!„

O fi prioritar să mergem la biserică (cu siguranță majoritatea așa consideră), dar în economia ei (a bisericii) mai sunt și alte lucruri prioritare care rămân de multe ori nefăcute. Contextul în care Dl. Isus a reașezat prioritățile  a fost preocuparea fariseilor din vremea Lui de a da la Templu 10% din mărar și din mentă, lăsând la o parte, nefăcute, cele mai importante aspecte relaționale: dreptatea, mila și credincioșia. (Matei 23:23; Luca 11:42)

Nu cred că e de mirat faptul că și noi, de multe ori – după câte am observat eu – ne ocupăm cu mult zel (unii), sau plictisiți și din rutină (alții), de multe lucruri mărunte și nu la fel de importante ca alte lucruri. E drept că reașezarea priorităților nu înseamnă un permis de lenevie în alte domenii – dar ziua are doar pe jumătate lumină și prioritățile ar trebui să stabilească regulile timpului.  Nu le putem face pe toate și nici nu le putem face pe toate deodată. Managementul timpului  mă obligă oarecum să văd ce se întâmplă de fapt în cele aproximativ șapte ore de „serviciu divin” puse deoparte în fiecare săptămână pentru întâlnirile bisericești: trei ore duminica dimineața, două ore duminica după-amiaza, alte 2 ore (cel puțin) peste săptămână.

Nici nu mai trebuie să mă gândesc prea mult, că după o jumătate de viață de mers la biserică (38 de ani) știu pe de rost etapele unui „serviciu divin” (pe nedrept numit așa) care nu sunt prea multe la număr: trei direcții majore (rugăciune, cântare și învățătură din Cuvânt) și alte câteva variațiuni pe temă.

Printre acestea se strecoară câte o poezie, două, câte o mărturie personală, salutul musafirilor, diverși invitați, sau organizarea unor zile speciale de sărbătoare. Șablonul acesta (sub forme asemănătoare sau diferite) se repetă la grupele de copii, la întâlnirile adolescenților, la întâlnirile de tineret, întâlnirile surorilor sau a altor categorii de oameni, etc.

Dinamica aceasta a întâlnirilor continuă desigur la întâlnirile de cor (acolo unde este) sau alte formațiuni muzicale, și în contextele acestea oamenii se întâlnesc și socializează cât de cât, urmărind țintele muzicale propuse legate de evenimentele care urmează să aibă loc. Alții mai organizează diverse tabere, campionate sportive, concursuri biblice, etc., întâlniri care ies cât de cât din rutina întâlnirilor bisericești.Mai sunt întâlnirile de cateheză, pentru cei care urmează să se boteze, întâlnirile în grupuri mici – numite de unii „infrastructura bisericii”, loc unde un grup mic de oameni (10-12) au cu adevărat ocazia să interacționeze unii cu alții, să se cunoască la nivele mai profunde decât nivelul politeții, să lege prietenii și să aibă parte de părtășia frățească sub o altă formă decât la întâlnirile bisericești – în care de regulă interacțiunea și cunoașterea reciprocă a participanților este puțină și superficială.

Dinamica aceasta din spatele cortinei pare a fi la fel de importantă, dacă nu cumva chiar mai importantă, decât întâlnirile publice, oficiale, ale celor care formează o biserică locală – întâlniri care, desigur, au rolul și importanța lor.

Dacă ar fi să folosim metafora pomului (care apare de multe ori în Scriptură) și să întrebăm care parte este mai importantă: partea nevăzută, de dedesubt, a rădăcinilor?, sau trunchiul, ramurile, coroana și roadele de deasupra?, cred că răspunsul e evident și multiplu pentru fiecare dintre noi, precum și legătura condiționată dintre ele și mediul exterior în care se alflă.

Una dintre ceaste rădăcini „nevăzute” este ucenicizarea personală – lucrare care poate lua diverse forme – lucrare care nu prea se practică și care (cel puțin în mod practic) nu este pusă în lista priorităților – la fel cum e pus mersul la biserică (spre exemplu), care pe lângă aspectele bune pe care le are, mai are și altele nu foarte grozave, precum limitarea dialogului, a interacțiunii, a comunicării cu dublu sens, etc. Omul stă în bancă (pasiv) și ascultă ce i se spune, se gândește și e atent dacă vrea, iar dacă nu, e „absent-minded” (cu mintea absentă), cum zice englezul. E oarecum singur cu gândurile lui și cu frământările pe care le are. Stă lângă oameni cu care nu interacționeză pe marginea subiectului prezentat (pe limba și înțelesul lui) – eventual se salută unii cu alții la urmă, și se întreabă se sănătate – lucru care, desigur, nu e obligatoriu – iar cel din față care vorbește speră că ceea ce spune va ajunge la om în contextul său lăuntric și îi va fi de folos cândva – fără a putea verifica cum stă treaba de fapt.

Biblia nu spune niciunde „mergeți la biserică!”, dar spune clar ca fiecare să slujească celorlalți oameni din biserică potrivit cu darul pe care îl are – iar lucrul acesta evident implică și presupune întâlnirea cu persoanele respective, în cele mai potrivite contexte.

Textul clasic vizavi de mersul „regulat” la biserică este (din câte știu eu) varianta aceea negativă din cartea Evrei (10:25), care scoate în evidență împotrivirea față de tendința de părăsire a adunării, tendință care poate deveni obicei dacă i se dă curs („Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei…”). Nu ni se spune însă de câte ori și/sau în ce forme să ne întâlnim, dar ni se spune să facem o mulțime de alte lucruri care pentru a putea fi făcute necesită tot felul de întâlniri.

Faptele noastre sunt cel puțin bivalente, și după cum pentru unii în disciplinarea mersului pasiv la biserică se poate ascunde multă lenevie, lipsă de inițiativă, complacere într-o stare călduță, tot așa pentru alții se poate ca în împărțirea timpului, chipurile pentru alte lucrări, să se ascundă dorința (scuza) de a nu participa la întâlnirile publice ale bisericii.

Dar și acuzele pot fi bidirecționale. Eu care n-am părăsit adunarea (încă), dar care nu particip la toate cele șapte ore săptămânale, îl pot acuza pe cel care participă că altceva nu mai face, și deși se consideră membru activ, pare a fi mai mult membru pasiv (îi excludem din socoată pe cei care au responsabilități specifice), iar el mă poate acuza că deși eu vreau să fac și altceva, nici măcar (minim de efort) nu vin la biserică (atât cât se consideră normal, și cât se așteaptă de la mine să vin).

Nu-mi rămâne – nici mie, nici lui – ca variantă mai bună, decât echilibrul dintre cele două: adică să facem ceea ce e important să facem, și pe celelalte, mai puțin importante, să nu le lăsăm nefăcute.

https://hunedoaraevanghelica.ro/