De ce trebuie întotdeauna să-i rănim pe cei pe care-i iubim?


Am primit de multe ori în viață ocazia de a răni pe cineva, de a-i frânge inima în bucăți și de a a pleca apoi de la locul ”accidentului”. Am fost chiar tentată uneori să văd cum ar fi să rănesc inima cuiva, cum m-aș simți dacă i-aș spune niște cuvinte care ar răni ca străpungerea unei săbii. În loc de a da drumul unor cuvinte care știam că ar fi găurit practic inima cuiva, am ales să îmi înghit vorbele. Pentru că trăiesc într-o lume în care a devenit un hobby al multora să frângă inimi, apoi să dispară și să se facă nevăzuți, pretinzând că nu au făcut nimic rău. Trăiesc într-o lume în care e mai ușor să spunem tot ce ne vine pe buze, în loc de a trece prin sită cuvintele și abia apoi să vedem dacă într-adevăr persoana aceea trebuie să audă pledoriile noastre. Știu cât de ușor poate răni un cuvânt și mă feresc foarte tare de cuvintele-săbii, fiindcă știu cât de tare doare când cineva îți frânge inima prin vorbe. Una dintre cele mai mari temeri ale mele este să nu rănesc cumva omul pe care-l iubesc cel mai mult pe lume. Îmi este atât de teamă, ca nu cumva într-un moment de slăbiciune, să-l săgetez cu vorbe grele și să-i las inima ciuruită. Aș fi terminată dacă i-aș face asta.

Mi se pare ciudat pentru că de fiecare dată când încercăm să-i facem rău cuiva, fie printr-o atitudine sau prin vreo vorbă, sfârșim în primul rând prin a ne face rău nouă. Fiindcă nu poți să te simți prea bine când ești pornit să rănești un om pe care-l iubești. Nu voi uita niciodată citatul dintr-un roman de-al lui Lynn Austin: ”De ce trebuie întotdeauna să-i rănim pe cei pe care-i iubim?”  Adevărul este că nu avem prea multă dragoste în noi pentru omul acela, când în mod repetat îl rănim și-l tratăm ca pe un gunoi. Au fost atâtea momente când acest citat îmi revenea în minte de fiecare dată când supăram o persoană la care țineam și pe care o iubeam, iar atunci îmi era atât de ciudă pe mine fiindcă făcusem sau zisesem vorba aceea interzisă! Fiindcă făcusem un rău unui om pe care-l iubesc și de ce nu m-am putut abține atunci?! Îmi repet că sunt doar un om simplu și plin de slăbiciuni care mă conduc câteodată, dar asta nu îmi este îndeajuns ca să mă facă să mă simt mai bine.

Dumnezeu ne dăruiește oamenii ca să-i iubim, nu ca să-i rănim cu intenția! Ne dă părinți pe care să-i cinstim și să-i ascultăm, ne dă frați și surori pe care să-i avem cei mai buni prieteni (nu cei mai mari dușmani!). Ne dă un soț, căruia să-i gătim și să-l așteptăm nerăbdătoare în poartă cu un zâmbet larg pe față și cu kilometri infiniți de iubire în inimă numai pentru el. Ne dă copii să le oferim tot ceea ce avem mai bun și frumos din noi. Dumnezeu ne dă totul… iar noi… atât de puțin putem oferi? Numai vorbe amare și grele, numai atitudini de ”lasă-mă-n pace”, numai o casă mizerabilă pentru soț și o atitudine de nerespect? Uau…. rămân uimită de cât de jos ne târâm câteodată, pentru că așa e mai ușor, când am avea aripi ca să zburăm. Dumnezeu ne dăruiește totul, iar noi ce-I oferim înapoi? Știu, El le are pe toate deja și ce oare I-ar mai putea trebui? Dar eu Îl simt când zâmbește atunci când avem dragoste între noi, când în loc de a răni o persoană, alegem să o iubim cum putem. Știu că El ne cere să iubim.. asta e ceea ce Îl face fericit. Și dragostea chiar este răspunsul multor probleme. Nu vreau să rănesc oamenii pe care-i iubesc. Nu vreau să le izbesc inima de pereți cu vorbe înțepătoare, nu vreau să fiu rea cu oamenii, nu vreau nimic din ce otrăvește sufletul. Tu ce îți dorești?

http://intrebarileinimii.blogspot.ro/2016/07/de-ce-trebuie-intotdeauna-sa-i-ranim-pe.html

Orchestra Bis. Maranata Vulcan – Tu mi-ai fost tărie…


Cam aşa e Biserica…


Avatarul lui Cristina Tudose Chelariufrom ashes

Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”

Atunci ei s-au întors în Ierusalim…

Fapte 1:11-12

Şi de-atunci, în istoria de până astăzi, oamenii vin împreună. Unii se strâng mai ales dimineaţa. Alţii, mai ales seara. Unii în clădiri impunătoare. Alţii în corturi din pânze pe care le întind mereu mai mult pentru a-i include pe toţi. Încă unii se întâlnesc în ascuns, uneori cântând în gând cântece despre libertate. Unii încă se tem de cei care caută să se strecoare în adunările sfinţilor pentru a-i trimite la moarte. Toţi…fără graniţe şi fără deosebire caută să întregească tabloul miresei în aşteptarea Mirelui. Cam aşa e Biserica.

„Să rupi un băţ e un lucru simplu. Să încerci să rupi câteva sute de beţe strânse laolaltă…s-ar putea să fie…

Vezi articolul original 379 de cuvinte mai mult

Maria Luca – Biserica de la miezul nopții (Poezie)


Să-Ţi mulţumesc…să Te iubesc!


Eu nu Ţi-am cunoscut iubirea
Nici slava Ta n-am cunoscut
Şi n-a fost nimenea să-mi spună
Cât m-ai iubit…cât Te-a durut…

Eu n-am ştiut că a mea viaţă
E preţioasă-n ochii Tăi…
Că braţul Tău mi-a fost alături
Pe munţi înalţi şi jos în văi…

Eu nu Ţi-am cunoscut Cuvântul
Eu n-am ştiut despre calvar
Căci nimeni nu mi-a spus Isuse
Că pot primi iertarea-n dar…

Şi-am tot umblat prin lumea largă
Străin…de toţi batjocorit
Până-ntr-o zi când paşii mei
Te-au întâlnit Isus iubit!

M-ai luat cu dragoste de mână
Şi mi-ai şoptit cu glas duios:
„De azi în sânge eşti spălat
Şi eşti un fiu a Lui Cristos!”

O, Doamne…de mi-ai da o viaţă
Şi încă-o viaţă să trăiesc
Eu îndeajuns nu voi putea
Să-Ţi mulţumesc…să Te iubesc!

Vulcan-05-10-2016      Maria Luca