Înfipt în anotimp până-n plăsele
Mă împrimăvărez în verde viu,
Şi-nseninat de cerul azuriu
Sorb seve noi, dorind să scriu cu ele.
Mă năpădesc cuvintele nescrise
Când primăverii îi plătesc tribut,
Căci frumuseţea nu-i doar atribut
Ci viaţă nouă afluind prin vise.
Şi văd, înfăşurat în foi de viaţă,
Că primăvara nu-i doar anotimp,
Este o stare dincolo de timp,
Este trezire, este dimineaţă.
E învierea simţurilor toate
Spre bine, spre frumos, spre adevăr,
E neprihana florilor de măr
De roua dimineţii sărutate.
Trăind, deci, primăvara ca o stare
Ca înviere, ca dorit dezgheţ,
Văd scrisul îndurării mai citeţ
Şi-aud mai clar a cerului chemare.
Iar inima-mi, Părinte, vrea să-Ţi ceară,
Cu un demers cu totul exploziv:
Condamnă-mă, Te rog, definitiv
La o eternă, sfântă primăvară.
Simion Felix Marțian
