Omul este creația lui Dumnezeu căzută în păcat și prin urmare nu prea avem cu ce-L impresiona pe Dumnezeu. Și totuși, ne putem surprinde Creatorul, impropriu vorbind, prin credința sau necredința de care dăm dovadă. În Matei 8:10 Domnul Isus s-a mirat de vorbele sutașului din Capernaum afirmând că nici în Israel n-a găsit o credință așa de mare iar câteva pagini mai încolo, în Marcu 6:6, Isus se miră de necredința consătenilor Săi. Credința autentică este darul lui Dumnezeu și prin urmare nu deținem drepturi de autor asupra ei. Cred însă că cei care vor să aibă o credință precum cea a sutașului trebuie doar s-o ceară și ea le va fi dată cu mână largă. Ajută Doamne necredinței noastre.Auzisem cu ceva vreme în urmă o predică prin care eram îndemnați să-i cerem lui Dumnezeu să se implice în situațiile importante din viața noastră. Expunerea era foarte clară și se înțelegea limpede ce sugerează vorbitorul: în situațiile mai puțin importante descurcați-vă singuri; nu-L implicați pe Dumnezeu în orice mărunțișuri. Pe El chemați-L doar în cazuri de excepție și la zile mari. În traducere liberă sună cam așa: nu sunați pentru orice la 112. Nimic mai fals și mai eronat. Oameni buni, noi suntem în dependență totală de Dumnezeu. Despărțiți de El nu putem face nimic. El dă și voința și înfăptuirea. Oare de ce îi este greu omului să accepte suveranitatea lui Dumnezeu? Voi relata doar două exemple din viața mea, nesemnificative din punctul de vedere al unora, în care L-am rugat pe Tatăl meu ceresc să intervină și El mi-a demonstrat că nu este prea ocupat ci are timp și pentru nimicurile unui copil de 8-9 ani. Era vremea cireșelor și-mi amintesc că pe drumul de la școală spre casă îi ceream lui Dumnezeu să facă cumva, cum știe El, că tare aș mai mânca niște cireșe. Eram șapte copii la părinți și vremurile erau grele așa că bani să se cumpere cireșe nu erau, livadă cu cireși nu aveam iar la ferma cu pomi fructiferi din localitate nu mergeam pentru că știam că e păcat să furi. Așadar, singura soluție era să vrea Dumnezeu să se ocupe de problema mea. Nu pot să descriu în cuvinte bucuria enormă și surprinderea ce le-am avut când am ajuns acasă. Pe masa din bucătărie mă aștepta un vas de 20 litri plin cu cireșe coapte bine, lucioase, zemoase, aromate și extraordinar de gustoase (parcă și acum le simt gustul). O cunoștință de la țară venise în vizită și le adusese. Un al doilea exemplu: dintre toate surorile mele eu am fost singura care mă născusem afonă; chiar și părinții și bunica mea aveau darul de-a cânta, numai eu nu-l aveam. Tânjea inima în mine cum aș fi cântat dar nu puteam. Surorile mele mă tot instruiau de acasă să nu-mi dau drumul la voce când cântăm cu copiii în adunare ca să nu derutez pe o rază de un metru în jurul meu că altfel se alegea jalea de cântarea noastră. Întotdeauna vorbeam în sinea mea cu Dumnezeu și-L întrebam de ce nu mi-a dat și mie darul cântării. Ani de zile, zeci de ani m-am rugat și i-am cerut să-mi dea și mie voce de cântat și ureche muzicală . Am cerut pentru că am crezut cu toată ființa mea că poate să facă acest lucru fiindcă mă agățasem de versetele biblice care spun că ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu, că dacă aș avea credință cât un grăunte de muștar aș putea muta munții și că dacă cer voi căpăta. Am crezut pe Dumnezeu pe cuvânt și am crezut că ce zice Scriptura este DA și AMIN. Istorisirea este mult mai lungă dar eu o voi scurta. În decursul anilor Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile, cred că și s-a mirat de credința mea, mi-a pus la încercare credința dar în tot acest timp El a pus puțin câte puțin din darul muzical în mine; mi-a dat un strop pe care eu l-am folosit cu multă bucurie și apoi El a mai adăugat două măsuri pentru care i-am mulțumit îndelung și pentru că acele măsuri le-am folosit la capacitate maximă El a mai adăugat alte și alte măsuri și încă mai adaugă și în prezent. Ba chiar a făcut mai mult decât am știut eu să-i cer: am ajuns eu, afona de altădată, să învăț pe alții să cânte spre slava lui Iehova. Tot ce știu este că Dumnezeul Atotputernic, Creatorul celor văzute și nevăzute și-a făcut timp pentru mine, un copil la acea vreme, S-a aplecat spre nimicurile mele și nu S-a simțit jignit că i le-am adus înainte. Dumnezeul meu este foarte mare și este cel mai tare. Îmi face plăcere să mă laud cu Dumnezeul meu.
Niciodată nu vom putea vesti un Dumnezeu mai mare decât ne este credința. De asemenea, este trist că unii învățători ai Legii nu-L prea cred pe Dumnezeul pe care-L predică. Lui Dumnezeu îi face plăcere să vadă că acceptăm să trăim în dependență totală de El și că îi cerem să se implice absolut în toate domeniile vieții noastre. Să apelăm dar cu încredere la El pentru că nu ne va refuza și nici nu ne va izgoni dinaintea Lui. Dacă noi care suntem răi știm să dăm daruri bune copiilor noștri cu atât mai mult va da El daruri bune celor ce i le cer. Să nu uităm însă să-i mulțumim printr-o viață evlavioasă. Așadar, oricine-ai fi, orice problemă ai avea, indiferent de dimensiunea ei, adu-o înaintea Tatălui ceresc și așteaptă în tăcere ajutorul Lui pentru că negreșit El va lucra la timpul hotărât de El, nu de tine. Dintr-o așa mare mulțime de credincioși declarați tu poți face diferența: vei fi un credincios precum sutașul sau vei da dovadă de o necredință care să-L mire pe Dumnezeu ? Măcar dacă am avea credința dracilor tot ar fi mai bine dar de așa multe ori omul dovedește că este mai rău decât dracii; ori nu crede și dacă se întâmplă totuși să creadă câtuși de puțin, nu se înfioară . Rămâne la alegerea noastră din care categorie vrem să facem parte.
(Estela C. Manea)
