Abordarea ispitei


Nouă oamenilor ne place să clasificăm păcatele pentru că o clasificare a lor ne este convenabilă. Clasificarea lor ne aduce anumite „avantaje”. În primul rând ne poate poziţiona faţă de alţi oameni, ne pune ori în poziţia „cine e ca mine”, ori în poziţia „lasă că alţii fac unele mai mari” şi ambele poziţii sunt privite bine de firea noastră „care se strică după poftele înşelătoare”. O clasificare a păcatelor sau o dimensionare a acestora, o fac doar oamenii căci înaintea lui Dumnezeu păcatul se numeşte păcat indiferent dacă e minciună sau crimă, e o abatere de la ascultarea de Dumnezeu. Aşa că suntem tentaţi să privim cu îngăduinţă „păcăţelele” noastre şi să nu ne purtăm aspru cu trupul nostru. Avem păcate pe care le considerăm „nevinovate”, pe altele le considerăm că „nu sunt aşa grave” că „sunt alţii care…” şi asta este spre distrugerea noastră.

Ieri scriam despre cât de uşor ne înfăşoară păcatul şi cât de uşor ne leagă, folosind aspecte aşa de fine încât ni se par complet inofensive. Mai mult, acele aţe subţiri ale păcatului sunt şi foarte plăcute aşa că tendinţa de a le consuma este puternic amplificată după prima „gustare”.  Ei bine, este necesară o abordare corectă a ispitelor pentru ca ulterior să putem să fim biruitori în bătălie de aceea gândurile mele sunt în permanenţă focalizate nu pe păcatele uriaşe ci pe „păcăţelele” şi ispitele mici şi dulci pe principiul: „Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile; căci viile noastre Sunt în floare.”

Una din marile greşeli pe care creştinii le fac este că se încred prea mult în puterile lor, cred că în mod automat, odată convertiţi devin rezistenţi la păcat, devin imuni în vreun fel. Realitatea e că la convertirea noastră Satan pune luneta pe noi şi cu toată diplomaţia dar şi cu toată violenţa dacă e nevoie ne va ataca. Aşa că e total neproductivă „culcarea pe o ureche”. Scriptura ne spune că trebuie să fim mereu treji din cauză că potrivnicul nostru ne are în vizor.  De cele mai multe ori încrederea în forţele proprii vine la pachet cu o anumită doză de mândrie a unora care rezistă păcatului dar şi asta e periculoasă. Multe persoane care se băteau cu pumnul în piept pentru rezistenţa lor în faţa păcatului au fost „înfulecate” tocmai de acele păcate. Scriptura ne avertizează: „tu stai în picioare prin credinţă: nu te îngâmfa, dar, ci teme-te!” Poate ştiţi de istorisirea cu cel mai smerit frate din biserică care a primit o decoraţie pentru asta. 40 de ani a fost cel mai smerit om din biserică dar de când a primit decoraţia a fost tot pe la uşă unde primea pe cei care veneau, având bineînţeles acea insignă în piept.

Cred că un punct sensibil al nostru al creştinilor este aşteptarea ca păcatele cu care vine Satan să fie mari, uriaşe, vizibile. Dacă Satan aşa ne-ar ispiti, cei mai mulţi dintre noi am fi aproape imaculaţi că ne-am opune păcatului, realitatea este că ispitele vin în alt mod. Vin cu lucruri fine şi plăcute. Toate păcatele sunt dulci la început, sunt plăcute, par inofensive dar ele devin fire invizibile care pot lega şi cel mai puternic credincios care cochetează cu ele. De altfel orice beţiv a început de la un pahar „inofensiv”, orice curvie a început de la gânduri sau priviri „nevinovate” orice dependenţă a început cu o doză mică, orice furt a început cu gânduri şi aşa mai departe. Toate păcatele mari pe care oamenii le-ar elimina dacă le-ar vedea la finalul lor au venit încet, plăcut, puţin câte puţin. Este o vorbă românească deşteaptă tare „dă Doamne românului mintea cea de pe urmă” ceea ce vrea să spună că ar fi bine să luăm seama la finalul unei acţiuni, al unui gând, vorbe, plăceri pentru că orice om care meditează măcar puţin la modul în care se va termina demersul său ar renunţa la faptele iniţiale. Duhul lui Dumnezeu ne avertizeze adesea dar prea adesea nu luăm în seamă îndemnurile care ne sunt oferite.

Întrebarea inevitabilă este: Ce facem cu gândurile noastre? Ce atitudine avem faţă de păcatele mici, aparent inofensive, aparent nedăunătoare. Ştim că în perspectiva lui Dumnezeu înseamnă tot neascultare? Cât de mult ne permitem să cochetăm cu păcatul în mintea noastră? Cât de hotărâţi suntem să rezistăm oricărei ispite?

Cheia rezistenţei şi a victoriei în lupta cu păcatul nu e la bătăliile mari ci la „furtişagurile mici”. Bătălia cu păcatul nu e doar aceea mare, grandioasă, spectaculoasă ci începe cu lucrurile mărunte ale minţii noastre. Nu te aştepta ca păcatul să dea năvală în viaţa ta pentru că rar va fi aşa dar fii foarte atent la modul în care se strecoară pe sub uşă. Aseară cineva îmi spunea „picătură cu picătură se face inundaţia”.

http://www.filedinjurnal.ro

Trăiesc, dar nu trăiesc eu, ci părinţii mei trăiesc prin mine…


news-graphics-2008-_658705a

Am primit ieri „semnale” că meditarea a fost cam dură… dar o realitate nu poate fi acoperită cu dulcegării, o realitate trebuie privită şi analizată la rece, cu echilibru şi cu dorinţa de a deveni mai buni prin subordonarea călăuzirii  Duhului lui Dumnezeu. Aşa se face că astăzi voi continua să privesc în mine şi în realitatea din jurul meu din acest domeniu.

Am discutat la consiliere cu unele persoane care erau pur şi simplu nefericite. Aveau cam tot ce le trebuie, aveau familie frumoasă, meserie bună, parteneri cum alţii nici nu visează, o condiţie materială deosebită şi o viaţă religioasă, bună de oferit ca model altora. Unul din cazuri a fost mai deosebit. O doamnă doctor care le avea pe toate cele de mai sus şi reclama o nefericire şi o depresie crunte. Nu înţelegea de unde şi mi-a luat destulă vreme să înţeleg şi eu de unde. Avea tot ce îţi doreşte un om ca să fie fericit şi era nefericită. O expresie mi-a atras atenţia când aceasta îşi vărsa sufletul. „Simt că nu trăiesc”. Cum adică? am întrebat-o. Am senzaţia că trăiesc viaţa altcuiva! A cui? Nu ştiu! Dar ulterior am aflat cine a dorit aşa de tare ca micuţa „alergătoare” să se facă „doctoriţă” şi de ce.

Ca părinte îmi doresc să fiu ascultat de copiii mei şi să devină „ceva în viaţă” pe considerentul că „eu ştiu mai bine” din cauză că „am şcoala vieţii”. Desigur că aş dori să devină ce cred eu că li s-ar potrivi sau unde cred eu că s-ar câştiga o pâine bună şi transfer aceste pretenţii în viaţa copiilor mei care de voie, de nevoie şi le vor asuma ca idealuri ale lor. Nu e rău să-ţi îndrumi copilul spre bine dar cred că e greşit să faci din copil altceva decât e chemat să fie. Iată câteva exemple:

Copiii trebuie să devină ce părinţii lor nu au reuşit. Ehe câte mame filatoare sau croitorese nu şi-au dorit din toată inima să fie „doctorese”, au tânjit, au oftat la munca lor grea şi într-un final au găsit o portiţă de a se  „realiza”. Aveau să își facă fetiţa sau băiatul doctor. În acest fel s-au pus serios pe treabă. Au plantat visul acesta ca fiind cel mai mare vis posibil şi au bombardat mintea copiilor cu „ceva bun”. Au urmat ani de studii, învăţare grea, nopţi nedormite, restanţe, examene şi în final mama ajunge medic prin fiica sa. Dar fiica… s-a bucurat doar de graduare pentru că în meseria ei de zi cu zi nu era mai fericită ca mama ei filatoare. Făcea ceva, practica o meserie pentru care nu era făcută. Trăia o viaţă care nu era a ei. Era bună în meserie dar… nefericită, neîmplinită, nu o reprezenta şi de fiecare dată ofta când vedea la televizor oameni care făceau ce ea doar visa. Aşa că, nefericita doctoriţă, acum mămică, „îşi dă fata la geografie” pe considerentul: dacă eu nu am putut, du-te măcar tu. Şi nefericirea prevăd că va continua.

Copiii trebuie să devină ceea ce şi părinţii lor au fost. Adică dacă eu sunt doctor (ar fi vrut ea mama) atunci şi ficiorii mei, doctori tre să fie tată… Aşa ajung generaţii întregi de medici şi unii sunt nereuşiţi. Merg oamenii la doctorul Cutărescu, că e nepotul doctorului Cutărescu dar, stupoare… nepoţelul nu mai e ceea ce Cutărescu a fost. De ce? Pentru că nepoţelul manevrează oamenii cum ar manevra maşinile în service. Nu e vocaţia sa, nu e chemarea sa. La fel şi cu copiii de pastori, cu cei pe preoţi, cu cei de avocaţi etc

Copiii trebuie să servească palmaresului social al părinţilorAici am abordat ieri latura mai religioasă a problemei dar există destul de multe alte valenţe. Am văzut mulţi părinţi lăudându-se cu copiii lor. Unii dintr-o inimă bucuroasă că ai lor copii au reuşit să se ridice puţin peste condiţia lor ca părinţi. Dar la unii, la cei mai mulți, am văzut pe chip mândrie şi o satisfacţie bolnavă când se lăudau cu „ce au ajuns copiii lor” umflând bineînţeles şi salariul şi diplomele, și notele şi importanţa lor socială. În acest fel copiii devin trofee în vitrina de sticlă, prăfuită a unor oameni care pentru asta i-au crescut. Dar trofeele nu sunt neapărat aşa de aurite, nici aşa de lucioase pentru că în primul rând sunt oameni.

Copiii trebuie să urmeze religia părinţilor. Nu cumva să te rătăceşti mamă dragă! Aşa ajung oameni în toată firea, culţi, educaţi, maturi să nu ştie ce cred şi de ce cred. Şi mama şi tata să fie bucuroşi că copilul lor micuţul, şi la 40 de ani,  e tot în biserică. Dragii mei, religia mea nu este importantă şi copiii mei trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu şi nu religia. Dacă religia mă ajută să îl arăt copiilor mei pe Dumnezeu e în regulă, dacă însă ei vor rămâne „în religia asta” doar că „aşa s-au născut” mă declar nefericit. Eu doresc ca ai mei copii să îl cunoască şi să se împace cu Dumnezeu apoi cu siguranţă acesta îi va îndruma unde trebuie să se aşeze.

Întrebare importantă. Eşti ceea ce trebuie să fii în viaţă sau trăieşti o viaţă care simţi că nu este a ta? Dar o întrebare şi  mai importantă: Ce ai vrea să se facă copiii tăi? Şi De ce?

Simţi că crapi de nervi când copilul „te face de râs” prin notele slabe? Simţi că îţi aduce ţie atingere prin trăsnăile pe care le face? Ai senzaţia că copilul tău e dator să te reprezinte? I-ai spus adesea „ne faci de râs!” sau „ ce o să zică lumea de mine acum?” Dacă e aşa cred că e nevoie să meditezi la atitudinea ta, copilul tău nu e proprietatea ta şi nu ţi-a fost dat pentru a te reprezenta pe tine sau pentru ca tu să trăieşti prin el. Fii atent/atentă că din asemenea mentalităţi mănâncă copiii cea mai multă bătaie. Este posibil ca să faci din el ceea ce doreşti dar el/ea să nu fie fericiţi toată viaţa lor că vor trăi în închisoarea construită perfect de tine.

Ce mai supărare este când un copil rupe colivia şi scapă. Câtă întristare şi plânset culminate cu înstrăinare se produc. Bineînţeles că mulţi dintre copiii care rup cuşca o vor sfârşi rău şi atunci părinţii spun „ţi-am spus eu?” dar o sfârşesc rău pentru că nu au fost învăţaţi să zboare, ci au fost învăţaţi să stea în colivie.

http://www.filedinjurnal.ro

BUNELE MANIERE IN SECOLUL COOL


Bunele maniere, cartea de vizită a fiecăruia dintre noi.
Expresia Bunele Maniere nu se mai regăseşte în vocabularul tinerilor de azi, dar mai ales în comportamentul acestora.Uitându-te chiar în jurul tău pe stradă sunt momente în care rămâi oripilat de comportamentul semenilor tâi. Unde a dispărut respectul reciproc? Respectul pentru cei în vârstă? Pentru simplu fapt că doamna elegantă care trece pe lângă tine nu are niciun motiv să te vadă/ audă pe tine scuipând cu mare patos.
Nici în trafic lucrurile nu stau mai bine, termenul de bune maniere trecând neobservat pe lângă şoferii care trec în viteză peste trecerea de pietoni, exact când semaforul s-a făcut roşu. Desigur că pe lângă şoferul care a oprit într-un loc nepotrivit, urmat de o coadă de injurii, termenul de bune maniere nu are ce căuta.
Aruncând o privire şi spre tinerele speranţe, în care ne punem încrederea că vor realiza lucruri mult mai bune decât predecesorii lor, nu vedem mari diferenţe. Adolescenţii care nu mai au respect faţă de semenii lor, faţă de bătrâni, pe care îi îmbrâncesc la intrarea în troleu, tinerii care te intoxică cu fum de ţigară când treci pe lângă ei,doar pentru că e cool în zilele noastre. Tinerii “ domni”, care au uitat că pe o femeie nu trebuie să o atingi nici măcar cu o floare, şi dăruiesc în schimb vorbe urâte şi jignitoare, pe un ton ridicat.
În anul 2400 Î. H. apare cartea care este considerată azi prima carte despre bunele maniere, scrisă de edilul Egiptului Ptah-hotep primul ministru din perioada de domnie a lui Djedkare Isesi în cea de-a Cincea Dinastie, însă bunelor maniere de astăzi, au apărut la curţiile regale, fiind apoi adoptate de către aristocraţie Codul a suferit modificări de-a lungul timpului, regulile fiind puţin diferite de la o ţară la alta, însă esenţa a rămas aceeaşi şi anume, de a exista un comportament conform unor norme pe care societatea să le urmeze astfel încât oamenii să poată convieţui într-un mod sănătos, benefic şi civilizat, de a face din omul care adoptă aceste regului un om respectabil. În viziunea tinerilor de astăzi, codul bunelor maniere îngrădeşte libertatea individului, dar după o lungă experienţă de viaţă regulile bunelor mainere prind rădăcini în viitoarea familie care se formează în viitori părinţi care vor deveni adolescenţii de astăzi.
Câteva greşeli de nepermis din bunele maniere, care au loc la tot pasul in zilele noastre spun aşa, Să nu aruncăm niciodată hârtii sau resturi de mâncare pe stradă! Să căutîm un coş de gunoi sau să le păstrăm până acasă. Dar desigur că ochii noştri s-au obişnuit deja cu imaginea coşurilor de gunoi pline sau supra încărcate, o adevărată adunătura urât mirositoare la fiecare stalp. Nici imaginea troturarelor pătate cu resturile de gumă şi a mucurilor de tigară nu ne este străină.
Să nu ne pieptănăm, să nu ne retusăm machiajul, să nu ne ştergem pantofii, să nu ne curătăm unghiile în public. Toate aceste lucruri se fac înainte de a pleca de acasă. Unghiile la vedere, pieptul în faţă ochelari de soare nelipsiţi indiferent de vreme iar tocurile care nu pot trece neobservate, toate o reprezintă pe ea. domnişoara care observănd că rujul s-a cam dus, se opreşte pentru un minut în faţa magazinului lucios pentru a-si umple buzele cu o culoare vie, tare. Bineînţeles că pentru acest tip de domnişoare regula de mai sus face parte din vremea bunicii sau chiar a străbunicii, care nu ştia ce înseamnă o femeie “cochetă” Şi atunci de ce ne mirăm că societatea degenereză? Cînd nici măcar femeia nu mai e ce a fost, nici măcar ea nu mai tine cont de bunele maniere, dar dăm vina pe bărbaţi si cerem respect din partea lor.
Strada nu este un loc potrivit pentru o conversaţie. Cu toate acestea ni se întâmplă tuturor să e întâlnim cu o cunoştinţă şi să schimbăm câteva cuvinte. [… ] Nu rămânem în mijlocul drumului ci ne retragem lângă o casă sau lângă o cabină telefonică cănd strada este foarte aglomerată. Un obicei comun şi des întâlnit pe străzile oraşului. În mijlocul unui trotuar aglomerat două doamne stau de vorbă, iar tu nu ai pe unde să treci. Cazul întâi reuşeşti să treci de ele într-un final, enervat că nu şi-au găsit alt loc unde să povestească, cazul al doilea se întâmplă să dai peste ele din greşeală şi bineînţeles că e vina ta pentru că nu vezi pe unde mergi si te mai alegi şi cu pseudonimul de prost-crescut.
Mai există o categorie de oameni, căreia îi plac bărfele indiferent despre cine ar fi vorba, persoane cunoscute sau nu. Sunt cei pe care îi întălneşti în troleu zgâindu-se la tine şi ascultând cu atenţie discuţia pe care o porţi cu partenerul tău şi nici după ce i-ai sesizat şi discuţia a fost întreruptă nu încetează să te fixeze cu privirea. În acest mod intimitatea fiecăruia este violată, iar dreptul de a purta o discutţie cu cineva în public dispare şi el presat de atenţia celor din jur. O regulă a codului bunelor maniere, care nu-şi mai are locul printre membrii unei comunităţi civilizate în ziua de azi, spune aşa, Să nu tragem cu urechea şi cu atăt mai mult să nu intervenim în discuţia a două persoane chiar dacă subietul ne interesează.
Poate ar trebui să ne oprim puţin şi asupra modului în care ne adresăm. În secolul în care englezismele sunt nelipsite din discuţile purtate cu semenii noştrii, iar modul obişnuit de a-ţi saluta prietenii e “ Hello. What`s up dude?” , expresia “Bună seara doamnă/domnişoară” ni s-ar părea extrem de ciudată şi demodată. De-a lungul timpului am avut ocazia să aud diverse forme de salut si de a te adresa unui prieten care mai de care mai colorate. Cuvinte jignitoare adresate fără ca interlocutorul să aibă o problemă sau să se simtă ofensat fie el de sex feminin sau masculin. Şi atunci revin la întrebarea: Unde a dispărut respectul reciproc? Repsectul faţă de tine însuţi? De ce ni s-ar părea normal ca cineva să ne salute prin injurii şi nu printr-un simplu „Salut”? .
Să ne îndreptăm atenţia şi către relaţia professor elev/student din zilele noastre.Deşi credeam că libertatea şi apropierea dintre un professor si un elev ar conduce către o relaţie mai deschisă mai bună, în zilele noastre elevii cool dovedesc exact contrariul. Astfel se întâmplă destul de des să auzim prin jurnalele de ştiri cazuri de profesori maltrataţi de elevi. În primul rând ar trebui să clarificăm ce înseamnă lipsa de respect faţă de un profesor.
Această lipsă de respect ar putea fi definită prin lipsa salutului faţă de profesorul de la curs, prin faptul că ţi-a dat o temă de casă iar tu nu ai respectat termenul limită şi nu ţi-ai făcut tema, iar lucrurile pot continua până la cazuri de jignire, de maltratare Cel mai probabil am spune că problema are cauza în lipsa celor şapte ani de acasa, pe care un elev îi are sau nu, însă aceasta diferă de la caz la caz. Într-adevăr un copil crescut fără parinţi, fără îndrumarea nimănui sau un copil care nu este corectat în momentul în care greşeşte, în primul rând faţă de un părinte, nu va avea reţineri în a se comporta urăt faţă de un cadru didactic. Dar după cum am specificat anterior situaţia depinde, sunt de asemenea copii cu o educaţie aleasă, copii care au o bună relaţie cu părinţii, de care părinţii se interesează frecvent şi tot dau dovadă de lipsă de respect faţă de un professor. Aceştia din urmă sunt acei copii care au căzut într-un anturaj prost, nefavorabil şi îsi formează opinile şi acţionează în funcţie de grupul de care aparţin, fenomen ce poate fi numit şi efectul de turmă,astfel un tânăr nu va acţiona cinstit fată de un dascăl, atâta timp cât nici amici lui nu o fac, nu va da dovadă de respect faţă de acesta de teamă să nu fie considerat un fraier şi să fie respins de către grup.
Nu trebuie să ştii regulile bunelor maniere pe de rost pentru a trăi într-o lume civilizată, doar minimum necesar şi un minimum de respect faţă de cei din jur, pentru a trăi într-un mediu sănătos. Însă într-o societate în care termenul de bune maniere e istorie, iar respectul se practică doar între cei în vârstă, nu prea ai şanse să te trezeşti de dimineaţă cu soarele pe strada ta să ieşi liniştit la muncă şi să nu te claxoneze cineva că nu treci mai repede pe trecerea de pietoni.

Andreea Hoza

http://neclintit.com

SUNTEM O GENERATIE PLICTISITA? TU CUM VEZI LUCRURILE?


Am primit un mail care m-a pus pe gânduri! Redau mai jos conținutul integral:
Nu ştiu ce se întâmplă cu tinerii noştri. În ultimul timp parcă nu mai au chef de viaţă, nu-i vezi? Nu mai au chef de cântare, nu cântă, nu mai au chef de rugăciune, nu îi vezi rugându-se…nu ştiu ce se întâmplă cu ei!”

Eram duminică seara la biserică şi înainte de începerea programului am auzit în spatele meu două surori vorbind despre tineri şi, recunosc , „am ciulit urechile” să aud ce spun, DAR ceea ce am auzit m-a întristat foarte mult. Cuvintele pe care una dintre surori le-a spus le-am redat la început şi m-am gândit că ar fi bine să vă spun şi vouă care este imaginea pe care o avem, noi tinerii, în faţa celor din biserică.

De ce suntem văzuţi ca nişte tineri fără chef de viaţă, chiar nu mai avem motive să fim bucuroşi, să se vadă în noi pofta de a trăi şi de a împărtăşi şi celor din jurul nostru acest lucru? De ce suntem văzuţi ca nişte tineri fără chef, fără chef de rugăciune, fără chef de cântare? Venim la biserică, ne aşezăm confortabil şi asteptăm…aşteptăm ca alţii să  cânte, aşteptăm ca alţii să se roage, aşteptăm ca alţii să facă o slujbă. Ne dorim să se întâmple lucruri mari, spectaculoase…dar noi să fim doar simpli spectatori. Euripide spunea „Puterea celor tineri stă în faptă…”, fapte vor şi cei din jurul nostru, să ne vadă că suntem implicaţi, să ne vadă că dorim cu adevărat să îi slujim Domnului! Şi mai mult decât cei din jurul nostru cred că Dumnezeu ne vrea nişte tineri implicaţi în lucrarea Lui! Am cântat duminică dimineaţa „O schimbare aş vrea în viaţa mea…”, e timpul ca ceea ce cântăm să şi înfăptuim! Dacă ne dorim cu adevărat o schimbare, atunci ar trebui să FACEM ceva, începând de la mine, începând de la tine care citeşti acest articol…e timpul SCHIMBĂRII! Dumnezeu nu ne vrea doar simpli spectatori în lucrarea Lui, ne vrea nişte lucrători adevăraţi, neobosiţi, neplictisiţi. Versurile unei poezii spun: „E-atât de dulce tinereţea, Când o trăieşti cu Dumnezeu, El îţi dă toată frumuseţea, Cu Domnul tău nimic  nu-i greu!”. Suntem nişte tineri binecuvântaţi că avem alături de noi oameni plini de înţelepciune care ne pot sfătui şi ajuta, care se roagă pentru noi…e momentul să dovedim celor din jurul nostru ca alături de Dumnezeu nimic nu-i greu, că atunci când îl avem pe El în inimă suntem plini de chef de cântare şi plini de dorinţa de a sta cu Domnul în partăşie! E timpul ca fiecare dintre noi să spunem: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” (Filipeni 4:13), iar cei din jurul nostru să se bucure de pofta noastră de viaţă!!!

Articol scris de Cretza Mihai

http://neclintit.com

Cum să te bucuri de apropiere în relația cu Dumnezeu


Poți avea o slujire creștină de calitate fără o relație de calitate cu Dumnezeu, însă doar temporar. Oricine se poate preface pe termen scurt, însă pentru a reuși cu adevărat pe termen lung ai nevoie de o viață devoțională plină de pasiune și o continuă apropiere de Iisus Christos.

 

rickwarrenclose_400_01Adesea, creștinii tind să permită slujirii lor în cadrul bisericii lor sau studiului pentru pregătirea anumitor predici să înlocuiască relația personală cu El. Christian Post(CP) propune în schimb 3 soluții practice care să contribuie la construirea unei apropieri în relația cu Dumnezeu:

 

1. TIMP
Cunoașterea oricui necesită timp. „Îl cunosc pe Iisus Christos mult mai bine decât acum cinci, zece sau chiar douăzeci de ani”, afirmă teologul Rick Warren (foto sus) pentru CP. Când petreci timp cu Iisus, afirmă Warren, nu devii mai religios, ci mai natural – exact ce Își dorește și Dumnezeu: nu să fii mai religios, ci să fii tu însuți/însăți.

 

Nu poți dezvolta o relație apropiată cu cineva în cadrul unei mulțimi. Teologul afirmă că se simte tentat de multe ori să salute oamenii din biserică și să schimbe câteva vorbe cu fiecare dintre ei, însă soția lui îi amintește mereu cât de valoros e să petreacă o oră doar cu unul dintre ei. În cadrul unei mulțimi poți afla unele lucruri superficiale despre oameni, însă nu ajungi să îi cunoști cu adevărat decât petrecând timp cu ei. Același lucru e valabil și în relația cu Dumnezeu.

 

2. COMUNICARE

Căsătoriile mor atunci când unul dintre parteneri încetează să comunice. Relațiile necesită comunicare. În același mod, nu-L poți cunoaște pe Dumnezeu decât vorbind cu El. „Vorbesc cu Dumnezeu tot timpul. Îi spun lui Dumnezeu multe lucruri în mintea mea, în mod constant. Și nu e vorba neapărat de lucruri spirituale. Dacă merg la Taco Bell, spre exemplu, și comand un taco mexican, Îi spun: «Doamne, mă bucur că-mi cumpăr unul. Mi-e chiar foame!» Dacă vrei să-ți pierzi bucuria, vorbește-I lui Dumnezeu doar în tonuri solemne și sumbre”, glumește Warren.

 

Evanghelia după Ioan, la capitoul 16:24, îndeamnă la comunicare cu Iisus atunci când spune: „Până acum n-ați cerut nimic în Numele Meu; cereți – și veți primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină”. Multă rugăciune, multă bucurie. Puțină rugăciune, puțină bucurie. Nicio rugăciune, nicio bucurie. Cu cât comunicarea cu Dumnezeu are un caracter mai permanent, cu atât mai profundă va fi apropierea ta de El. Așadar, o asemenea apropiere cere TIMP, COMUNICARE și…

 

3. ÎNCREDERE
rickkaywarrenres1Relațiile sunt construite pe încredere. „Eu și soția mea (foto dreapta) avem o relație bună pentru că am încredere în ea. Nu ne punem de acord cu privire la toate lucrurile, însă eu am încredere în ea. Relațiile se bazează pe încredere. Când ne-am căsătorit, ne-am stabilit un set de reguli – cum să împăturim prosoapele, cum să împingem pe tub pasta de dinți doar în sus. Știți câte reguli mai avem acum? Zero! Cu cât o relație e mai profundă, cu atât ai nevoie de mai puține reguli”, afirmă Warren.

 

Dumnezeu vrea să învățăm să avem încredere în El. Așa că permite să ne confruntăm cu multe probleme. Doar atunci poate El să demonstreze că ne putem baza pe El. Pavel spune: „Cea mai mare ambiție a mea în viață este …” să fondez biserici? Nu. Să obțin o recompensă în Ceruri? Nu. Să câștig oameni pentru Christos? Nu. El spune: „Scopul numărul unu în viața mea este să-L cunosc pe Christos”. Spune acest lucru la sfârșitul vieții lui. Nu-L cunoaște pe Dumnezeu? Ba da, bineînțeles. Doar că vrea să-L cunoască și mai bine.

 

El n-a încetat niciodată să fie însetat după Dumnezeu. „Setea ta după Dumnezeu va ieși la iveală în moduri diferite, în funcție de personalitatea ta. Persoanele mistice însetează după Dumnezeu într-o manieră mistică. Oamenii practici însetează după Dumnezeu la nivel practic. Oamenii gălăgioși însetează după Dumnezeu într-o manieră gălăgioasă. Persoanele emoționale însetează după Dumnezeu la nivel emoțional. Importantă nu este maniera în care o faci, ci doar să însetezi după Dumnezeu. Întotdeauna să ai drept ambiția ta numărul unu: «Vreau să Îl cunosc pe Dumnezeu mai bine»”, conchide Warren.

http://www.semneletimpului.ro