Categorie: Consiliere

Știu că voi fi considerat dur și că nu înțeleg nimic despre libertatea de exprimare. Poate sunt. Îmi asum riscul acesta. De la început condamn orice crimă, violență și radicalism, îndiferent dacă e vorba de forma sa religioasă sau oricare alta. Îmi pare rău de viețile care s-au pierdut, de familie care suferă în urma pierderii celor dragi, de șocul pe care îl produce o astfel de tragedie. Așa ceva nu ar trebui să se mai întâmple, ar trebui să ne fie deajuns ca să învățăm o lecție importantă.

Lecția pe care ar trebui să o învățăm mai bine din acest incident este: Respectul față de semeni indiferent de credința lor. Ne-am pierdut respectul față de ceilalți, am pierdut capacitatea de fi respectuoși măcar, dacă nu iubitori de semeni. Cei de la redacția cu pricina au insistat, sub paravanul libertății de exprimare, să ponegrească și să desconsidere și să atace valorile fundamentale ale unei religii, într-un mod brutal și scârbos de cele mai multe ori. Oare ”libertatea de exprimare” trebuie să ne permită să batjocorim toate lucrurile, toate conceptele? Oare putem caricaturiza și ridiculiza tot ce nu ne convine fără limite?

Oare chiar s-a murit pentru valori în acest incident? Da, o numeam o moarte pentru valori, dacă ziarul cu pricina promova bunul simț, îngăduința, respectul, iubirea dar….

Violența nu e doar aceea cu sabia și pușca în mână, violența se poate manifesta și din pix sau creion foarte bine. Îi condamnăm pe radicaliștii islamici pentru ceea ce fac, și eu condamn asemenea acte, dar oare noi ce avem în plus de ne permitem să-i batjocorim, să le terfelim valorile, să măturăm cu simbolurile lor pe jos? Sau… poate ne simțim îndreptățiți să facem asta, pentru că și eu am făcut-o, dar oare suntem mai buni ca ei dacă ripostăm în aceeași manieră? Crima se poate face și cu pușca și cu stiloul.

Sper că acei criminali vor fi găsiți și pedepsiți pentru faptele lor. Sper că asemenea acte, nu se vor mai repeta în viitor, dar pentru asta sper că învățăm din greșelile momentului. Au murit oameni, au murit ziariști, polițiști, au de suferit prin asta familii, soții, părinți, copii. E groaznic să treci prin așa ceva și sper că nu se va mai repeta.

Imaginea e mult mai amplă decât vedem noi acum. Noi vedem doar un atentat asupra unei redacții, dar tabloul e imens mai mare. Are de a face cu politica, cu interesele economice, cu imixtiunea în interesele altora. În acest atentat apar doar câteva frânturi din întreg tabloul de puzzle, dar el e mult mai mare. Oare pentru ce se moare?

Dumnezeu să aibă milă de toți oamenii. Până și El, Creatorul și Mântuitorul, le dă oamenilor libertatea să creadă în El sau nu. Oare alegem să învățăm ceva?

http://www.filedinjurnal.ro/

După cum scriam și ieri despre prietenii, sunt destul de multe avertizări în Biblie dar și destule aspecte pozitive. Mulți oameni însă, la dezamăgire sau mânie, o vor da ”pe cele sfinte”, susținând că Dumnezeu le este singurul prieten. Totuși, prietenii au sau pot avea, un rol foarte mare în călătoria noastră pe acest pământ. Unii din ei îi putem avea spre distrugerea noastră, pe alții spre îmbărbătarea și întărirea pe acest drum.

Este în regulă și călătoria de unul singur dacă altă variantă nu-i, însă călătoria prin viață e mult mai colorată, dacă ai prieteni alături. Nu știu câți din voi ați avut ocazia să călătoriți singuri pe munte. Am făcut asta de câteva ori. Am mers și ziua, am mers și noaptea… și experiențele au fost interesante. Uneori voiam să mă rup de lume și era benefic să merg singur, dar călătoria pe munte fără prieteni nu are același farmec.  Dacă mai ai ocazia să mai mergi noaptea pe munte de unul singur, vei înțelege ce mult înseamnă să ai alături pe cineva.

Cred că, prietenii sunt pentru noi, puțin din prezența  lui Dumnezeu în viața noastră, atâta vreme cât vorbim de prietenii corecte. Solomon spune că un prieten, în necaz ajunge ca un frate. Deși trăim vremuri ale slabei prietenii, cred că ar trebui să ne diferențiem de curentul actual și să putem fi prieteni de nădejde noi, cei cu teamă de  Dumnezeu. Prietenia lumii nu este recomandată copiilor lui Dumnezeu, dar oamenii din lume au nevoie de prieteni din rândul oamenilor sfinți. Noi ne ferim să ne împrietenim cu oameni de altă religie decât noi, dar oare este corect? Oare nu confundăm termenii? Oare asta înseamnă prietenia lumii?

Mă gândesc la cartea proorocului Osea, unde Dumnezeu folosește o tehnică extraordinară de salvare a poporului Israel. Îi va vorbi pe placul inimii, o va atrage în pustiu, adică departe de mediul său de viață stricat și acolo îi va arăta nădejdea și binecuvântarea. Oare oamenii lumii acestea nu au nevoie de o prietenie sănătoasă? Oare nu riscăm să ne izolăm într-un club select? Da, este greu să faci managementul unei astfel de prietenii, dar pentru că e greu nu înseamnă că nu ar trebui să existe. Până la urmă ce este ușor nu e de mare valoare.

Prietenia oamenilor sfinți este o reală binecuvântare pentru viața celor care sunt într-o astfel de relație. Prietenia cu copiii lui Dumnezeu, poate însemna salvarea vieții sau măcar încurajare, îmbărbătare, sfințire. Îmi pot trăi viața stând în icoană și în felul acesta, nu risc să mă pătez, să mă murdăresc, să fiu bănuit de rele ci voi fi întotdeauna demn de admirat și bun de făcut închinăciuni și poze. Sau îmi pot trăi viața fiind prieten pentru oameni și odată cu asta riscând să îmi aud tot felul de vorbe, riscând să fiu pătat, murdărit și rănit uneori. Nu știu dacă vreuna din variante e rea, știu însă că a doua e mult mai colorată, mai palpitantă și mai rodnică.

Oamenii au nevoie de prieteni buni. Sunt eu un astfel de prieten?

http://www.filedinjurnal.ro/

 

”Una din cele mai mari bucurii ale acestei vieți este prietenia și una din bucuriile prieteniei este de a avea cui încredința o taină” spunea Alessandro Francesco Manzoni și cred că avea mare dreptate. Mare câștig este pentru cineva să găsească un om de încredere, cu care să poată discuta bucuriile și necazurile, fără teama că va fi deconspirat, bârfit sau judecat greșit.

De obicei, căutăm să ne asociem cu oameni de încredere, cu oameni cărora să le putem spune din durerile sau bucuriile noastre, însă și prieteniile sunt de diferite intensități. Deși, de regulă, avem mai mulți prieteni, nu le spunem aceleași lucruri, la unii le încredințăm ”chestii mai ușoare” la alții unele ”mai grele” și rar găsim oameni cărora să le spunem și cele mai adânci zbateri ale sufletului. Pentru a putea mărturisi așa ceva, e nevoie de o relație încercată și probată, este nevoie de un timp de construcție și cum prieteniile țin tot mai puțin, în multe cazuri, chiar problemele cele mai adânci nu avem cui le spune.

Scriptura nu vorbește în termenii cei mai plăcuți despre prieteni. De regulă, există avertizări cu privire la pericolele prieteniilor. Iată câteva referiri la prieteni: ” Nu crede pe un prieten”, ”Fiecare să se păzească de prietenul lui, şi să nu se încreadă în nici unul din fraţii săi; căci orice frate caută să înşele, şi orice prieten umblă cu bârfeli”, ” Cine îşi face mulţi prieteni, îi face spre nenorocirea lui” și mai există referințe negative.

Pe baza acestor referințe și a rănilor suferite din prietenii dezbinate, oamenii sunt tentați să o dea în super spiritual, izolându-se și pretinzând că Domnul le este singurul prieten. O extremă destul de neplăcută aș zice, pentru că, relația cu Domnul nu este una sănătoasă ci una ”de nevoie”. Desigur, nu este cel mai rău scenariu posibil, dar nici nu este cea mai bună variantă. Noi oamenii avem o capacitate extraordinară de a îi răni pe alți oameni. Uneori ”reușim” asta având toate intențiile bune, nouă ni s-a întâmplat recent. In asemenea circumstanțe, ne este mai ușor să ne refugiem ”in Domnul”, decât să suportăm durerea și mai apoi efortul relegării relației. Nu e deloc o variantă rea asta, însă e destul de neproductivă. Cu timpul ne vom izola tot mai mult ”in Domnul” și devine un mod de viață nesănătos.

Totuși, Scriptura ne spune și lucruri frumoase despre prietenie. În cartea Proverbelor, alături de avertizări citim și lucruri plăcute. Iată câteva din ele: ” Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate”,” Cum înveseleşte untdelemnul şi tămâia inima, aşa de dulci Sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten”,”Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui” dar mai găsim referințe în Biblie.

Se cade oare să super spiritualizăm? Putem suplini rolul prietenilor cu Dumnezeu? Este corect asta? Personal cred că prietenii își au rolul lor în viața noastră. Lipsa lor din cauze obiective este de înțeles și Dumnezeu poate deveni un refugiu corect în acea situație. Totuși, dacă îl folosim pe Dumnezeu ca paravan al lipsei noastre de chef, dacă îl folosim ca ”alternativa cea mai ieftină”, atunci nu este în regulă.

O prietenie implică efort, muncă, riscuri, durere uneori, dar este benefică pentru noi ca ființe sociale. Prietenia cu Dumnezeu își are locul și rolul ei și e neapărată trebuință,  dar folosirea acelei prietenii ca refugiu din fața oamenilor este abuzivă. E greu să găsești prieteni de încredere. E greu să construiești relații care să ducă la o așa apropiere încât să poată fi mărturisite durerile sufletești adânci, dar este benefică o astfel de relație. Cred că ne depărtăm tare de conceptul de prietenie. Mediul online ne redefinește termenul și redefinirea nu e tocmai potrivită. Ajungem să zicem prieteni la oameni pe care nu i-am văzut niciodată. Ajungem să ne ”împrietenim” și să ne ”desprietenim” cu un clic. Ajungem să avem dificultăți în a lega relații adevărate, reale, trainice și asta ne va costa scump. Ne va costa ca sănătate trupească și mintală.

Alternativa este să investim în relații nevirtuale, în relații cu oamenii de lângă noi. Doar așa și numai așa poate crește gradul de încredere și de comunicare în aşa fel încât să ne putem fi de ajutor unii altora.

http://www.filedinjurnal.ro/

După ce în prima parte am vorbit mai mult desucces în optica mass-mediei de astăzi, în special a mass-mediei hollywoodiene, care e folosită cu succes pentru modelarea modului nostru de a vedea lucrurile, care e folosită cu succes pentru a manipula şi planta concepte noi, astăzi voi încerca să privim la teama de eşec în viaţa de zi cu zi, nu doar cu privire la carieră. Puţini oameni ajung să aibă „succesul” menţionat în prima scriere şi asta nu e rău aş zice.

Ca o precizare, nu am nimic împotriva succesului, eu sunt unul din oamenii care lupt şi depun efort să am succes în ceea ce fac. În activitatea de consiliere, mă lupt să fiu din ce în ce mai bun, de exemplu. Însă, pentru unii succesul ar fi însemnat să ajung mai sus, până spre vârful „breslei”, pentru mine succesul nu mai înseamnă asta, ci înseamnă să ştiu să ajut cât mai mulţi oameni în mod eficient şi prin intervenţia lui Dumnezeu. Când văd un om pe stradă bucuros, deşi cu luni în urmă era în prag de suicid, o consider un succes, nu atât al meu, cât al binelui în general. Da, am fost şi preşedinte în Asociaţia Consilierilor Creştini dar nu asta a însemnat pentru mine succesul, nu la un astfel de succes sunt chemat. Aşadar din frica de eşec în carieră, pot avea probleme cu o altă frică, frica de eşec în activitate.

Eşecul până la urmă face parte din viaţa noastră şi are o incidenţă mult mai mică decât credem. Multe nereuşite le numim eşecuri pe nedrept.Eşecul este atunci când ai făcut tot ce ai putut într-un domeniu şi totuşi, din cauze independente de tine, ai ratat ţinta propusă. Foarte aproape, şi asta crează confuzie, este nereuşita, care e cauzată fie de o pregătire necorespunzătoare, fie de un efort insuficient, fie de sub sau supraevaluare a ţintei sau a potenţialului.

Un lucru de care ar trebui să fim conştienţi, conform Scripturii, este că avem datoria să facem tot ce putem cu seriozitate şi perseverenţă. Munca este clar încurajată în Biblie şi hărnicia este considerată o  valoare „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” spune înţeleptul Solomon. În plus, în scrierile sale, Solomon prezintă munca în termeni pozitivi. Ce înseamnă pentru mine asta? Înseamnă că trebuie să mă străduiesc, să fac cât de bine pot lucrul încredinţat mie, să fiu credincios în lucrul meu, să perseverez şi să obţin rezultate bune.

Frica de eşec nu ar trebui să ne încătuşeze. Are o putere extraordinară de a ne ruina viaţa. Frica de a nu eşua, ne poate închide într-o închisoare a disperării, a tristeţii, a suspiciunii, a mediocrităţii. Frica de eşec ne poate afecta relaţia cu noi înşine, relaţia cu Dumnezeu, relaţia cu semenii. Frica de eşec poate arunca la gunoi, sau ţine cu capul în noroi oameni faini, cu capacităţi şi cu daruri unice. Frica de eşec nu trebuie să ne guverneze viaţa şi cei care o au, trebuie să ia măsuri pentru a o transforma în ceva pozitiv.

Ce poate fi pozitiv în eşec? Măcar două lucruri. Primul, e conştienţa că nu putem deţine controlul vieţii noastre în totalitate, oricât de deştepţi sau experimentaţi am fi. Asta ne ajută să recunoaştem pe Dumnezeu ca autoritate şi să depindem de El şi cine ajunge la descoperirea acestui adevăr, a câştigat de pe urma eşecului. Al doilea aspect pozitiv e că, din eşecuri putem trage multe învăţături. Eşecurile, deşi sunt dureroase, sunt o sursă extraordinară de informaţii folositoare pentru cei care vor să meargă înainte. Pentru unii devine o gaură din care nu mai ies, pentru alţii devine o trambulină de pe care să facă următorul salt.

Chiar dacă are şi părţile sale bune, nu vă doresc eşec, vă doresc succes pe toate planurile. Să nu credeţi că am ceva cu cei care lucrează în domenii de top-level şi se luptă pentru succes acolo, nu, voiam doar să atrag atenţia asupra pericolelor la care se expun. În fond, fiecare din noi e liber să îşi canalizeze eforturile cum vrea şi asta nu însemnă că unii suntem mai grozavi ca alţii. Respectul ar trebui să ne guverneze relaţiile şi nu competiţia.

De, şi eu am avut eşecuri şi mai am teamă de eşec dar aleg ca din cele vechi să învăţ, iar la cele care au să vină aleg să iau în calcul şi varianta că, Dumnezeu vrea să mă înveţe anumite lecţii. La scrierea acestei postări, de exemplu, am experimentat eşecul. Copiii aseară au oprit în joaca lor  butonul prelungitorului în care îmi este alimentat computerul şi după o oră de scris, acesta s-a închis. Am pierdut aproape tot materialul acestei postări. Am zis că o las aşa azi, nu are rost. Totuşi am luat-o de la capăt. Probabil nu era forma care trebuia dată anterior cuvintelor. Nu ştiu. Ce ştiu e că m-am trezit cu eşecul . Ce am putut face? Să verific ceea ce iniţial nu verificasem, să mă uit dacă îmi ajunge curent  în computer, să salvez documentul (învăţăminte din eşec) şi apoi să o iau de la capăt cu încredinţarea că, Dumnezeu nu a fost de acord cu forma iniţială 

Vă doresc succes! Dar unul pozitiv, constructiv nu unul care să vă stoarcă de toată vlaga şi puterea.

http://www.filedinjurnal.ro/