Categorie: DILEME

Întrebare

Duhovnicul meu este foarte tolerant cu păcatele mele și aproape că nu-mi dă canon, doar mă împărtășesc cu un mic răgaz (a doua duminică). Mi-e teamă că avînd păcate grele, această situație să nu-mi îngreuneze situația sufletului după moarte. Cred că o face din bunăvoință sau jenă, că nu e om rău. Am cerut canon mai mare, dar a spus că nu, lăudîndu-mă că ași fi făcut ceva pentru biserică (mai nimic). Ce trebuie să fac ca să fiu sigură că spovedaniile mele au fost primite și iertate de bunul Dumnezeu?

Să recunosc că sunt păcătos 

Starea omului înaintea lui Dumnezeu este depravată și păcătoasă, natură moștenită de la Adam. Împăratul David în Psalmul 51:5 spune: “Iată că sunt născut în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit mama mea.” Omul se naște cu firea păcătoasă, lucru moștenit de la Adam, care însă a fost creat după chipul șiasemănarea lui Dumnezeu. Omul a fost creat să asculte, să cinstească și să aibă o relație personală cu Dumnezeu. Însă prin neascultarea lui Adam față de porunca lui Dumnezeu, păcatul a intrat în lume și s-a răsfrânt asupra întregii omeniri.

“Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit ”, omul s-a făcut vinovat înaintea lui Dumnezeu,

Omul Adam a murit spiritual și din cauza naturii lui păcătoase a fost despărțit de Dumnezeu. Astfel prin Adam, omul a moștenit natura păcatului și este păcătos.

“Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Toți s-au abătut, și au ajuns niște netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Căci toți au păcătuit, și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.” (Rom. 3:12, 23)

Păcatul a fost pus pe seama noastră datorită poziției pe care o avem în Adam.

“De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit.” (Romani 5:12)

Starea de păcat în care ne aflăm ne duce la păcat, așa după cum este scris în Romani 7:25 “cu firea pământească, slujesc legii păcatului.” Sunt rob al firii pământești și sunt sub pedeapsa veșnică.

Să accept iertarea oferită de Dumnezeu 

Toți suntem păcătoși și avem nevoie de darul iertării lui Dumnezeu oferit în Isus Hristos. Dumnezeu ne-a răscumpărat de sub blestemul păcatului cu prețul jertfei Domnului Isus Hristos care a murit pentru păcatele noastre.

Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie,prin credință în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel încât, să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.” (Rom. 3:24-26)

Domnul Isus este jertfa de ispășire prin care Dumnezeu iartă păcatele celui ce crede în Isus Hristos din toată inima sa și î-L acceptă ca Domn și Mântuitor personal.

“Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta. Și cuvântul acesta este cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credință din inimă se capătă neprihănirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: Oricine crede în El, nu va fi dat de rușine.” (Romani 10:9-11)

Iertarea păcatelor se primește prin acceptarea și mărturisirea lui Isus Hristos ca Domn și Mântuitor personal. Din moment ce-L accept pe Isus în viața mea ca Domn și Mântuitor nu mai trăiesc pentru firea mea păcătoasă, ci trăiesc pentru Dumnezeu o viață nouă în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu.

“Să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii, în deșertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu, din pricina neștiinței în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei și-au pierdut orice pic de simțire, s-au dedat la desfrânare, și săvârșesc cu lăcomie orice fel de necurăție. Dar voi n-ați învățat așa pe Hristos, dacă, cel puțin, L-ați ascultat, și dacă, potrivit adevărului care este în Isus, ați fost învățați cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi care se strică după poftele înșelătoare, și să vă înnoiți în duhul minții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfințenie pe care o dă adevărul.” (Efeseni 4:17-24)

Să recunosc că iertarea păcatelor nu este prin fapte

Omul întotdeauna a căutat să facă ceva- fapte- pentru a fi iertat, dar iertarea nu stă în faptele noastre bune făcute înaintea lui Dumnezeu. Iertarea este prin credință și este darul lui Dumnezeu, dar nu este meritul nostru.

„Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9)

Toate religiile lumii, cu excepția creștinsmului, sunt bazate pe fapte. Ele spun că pentru a moșteni cerul trebuie să faci ceva: milostenie, ajutorare, comportament frumos, să nu bei, să nu fumezi, etc. Faptele bune trebuie să fie o dovadă a mântuirii noastre dar nu un mijloc prin care suntem mântuiți. Nici una din aceste fapte bune nu poate elibera conștiința omului de simțământul vinovăției cu care el trăiește. Doar Isus Hristos ne poate elibera de vinovăția păcatului și ne poate oferi libertatea adevărată. Creștinismul este bazat pe o relație personală cu Dumnezeu și Mântuitorul Isus Hristos. Orice încercare de-al impresiona pe Dumnezeu cu faptele noastre, va ieșua pentru că nimeni nu este salvat și iertat prin fapte.

“Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului.” (Romani 3:20)

Să abandonez păcatul și să umblu în lumină 

Umblarea în lumina lui Dumnezeu ascultând de Cuvântul Său se va reflecta în trăirea și comportarea mea zilnică.

“Dumnezeu este lumină, și în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtășie cu El, și umblăm în întuneric(păcat), mințim, și nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții, și sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curățește de orice păcat.” (1 Ioan 1:5-7)

Creștinul este încurajat să umble în lumină, să umble în prezența harului lui Dumnezeu. Umblarea noastră în lumină va dovedi că suntem copii ai luminii și nu copii ai întunericului. Trăirea adevărului lui Dumnezeu dovedește dacă suntem copii ai luminii sau ai întunericului.

“Umblați deci ca niște copii ai luminii. Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire și în adevăr. Cercetați ce este plăcut înaintea Domnului, și nu luați deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiți-le.” (Efeseni 5:8-11)

Cel ce umblă în lumină osândește păcatul și lucrările lui.

„Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri, și adevărul nu este în noi.Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, și Cuvântul Lui nu este în noi.” (1 Ioan 1:8-10)

Umblarea în lumină nu este dovedită prin neglijarea păcatului, ci prin mărturisirea și condamnarea sau abandonarea păcatului. Cel ce mărturisește și condamnă păcatul acționează cu Dumnezeu, pentru că tocmai aceasta vrea Dumnezeu să condamnăm păcatul. Iar condamnarea are loc atunci când recunoaștem și ne mărturisim păcatele înaintea lui Dumnezeu care este drept și credincios să ne ierte și să ne curățească.

Când Dumnezeu ne oferă iertarea păcatelor noastre, Biblia spune că Dumnezeu le aruncă în marea uitării și nu-și mai aduce aminte de ele. De aceea aceasta ne dă o pace și siguranță că păcatele noastre au fost iertate și uitate. Nu mai este nevoie ca noi să ne aducem aminte de ele.

Dumnezeu să ne ajute să ne recunoaștem păcatul, să-l mărturisim și să-l abandonăm prin umblarea în adevărul lui Dumnezeu.

http://moldovacrestina.md/

Acestea sunt intrebari care au generat controverse nesfarsite in Bisericile noastre. O parte a problemei este ca dezbaterea aceasta se bazeaza mai mult pe simtaminte personale decat pe o clara intelegere a consecintelor. Cei care poarta verigheta, simt ca pentru ei, aceasta este un simbol puternic pentru a-si afirma statutul lor marital, si angajamentul, precum si o aparare contra „petitorilor neinformati”. Pe de alta parte, cei care condamna folosirea verighetei simt ca inelul este un ornament interzis prin mustrarile apostolice referitoare la „aur, margaritare sau pietre scumpe” (1 Tim 2,10; 1 Petru 3,3).

 

Verigheta in istoria crestinismului.

 

Inele in Biblie. Biblia nu da nici o indicatie cu privire la purtarea inelelor la logodna sau la nunta. Inelul cu sigiliu este primul inel mentionat in Biblie. Cand Tamar s-a deghizat intr-o prostituata pentru a-l intalni pe socrul ei, Iuda, ea i-a cerut inelul, lantul si toiagul ca zalog ca-i va trimite un ied din turma sa (Gen. 38, 17-19). Ieremia ne informeaza ca israelitii purtau un inel cu sigiliu la mana dreapta (Ieremia 22,24). Inelul era folosit pentru a sigila diferite contracte. Era un simbol al autoritatii, al demnitatii si al starii sociale (Iacov 2,2). Faraon i-a dat lui Iosif inelul sau ca semn al autoritatii (Gen. 41,42). Tot la fel, Ahasveros i-a dat inelul lui Haman ca sa sigileze decretul regal (Estera 3,10.12). Dupa intoarcerea sa, fiul risipitor a primit un inel de la tatal sau, ca simbol al demnitatii (Luca 15,22).

 

Inelele mentionate in Biblie sunt inele cu sigiliu, folosite ca simbol al demnitatii si al autoritatii. Romanii sunt cei dintai care au folosit inele cu sigiliu ca inel de logodna. Iudeii si crestinii au imprumutat acest obicei de la romani. Din momentul cand, la ceremonia de logodna, mirele trebuia sa dea o suma de bani sau un obiect de valoare miresei, s-a ajuns in mod firesc ca acest obiect sa fie un inel.

 

Inelul de logodna in crestinismul timpuriu. Nu se stie cat de devreme au adoptat crestinii obiceiul roman al purtarii inelului de logodna. Nu este nici o mentiune despre inelul de logodna in Noul Testament, evident,deoarece folosirea lui nu incepuse. Cel mai timpuriu inel crestin de logodna a fost gasit in catacombele Romei, sub locul de inmormantare, datand din anul 200 d. Hr. Din acelasi timp avem marturiile lui Tertullian si Clement Alexandrinul despre folosirea de catre crestini a inelelor de logodna. In lumina acestor evidente arheologice si literare, putem spune ca crestinii au adoptat inelul de logodna in ultima parte a secolului II.
Materialul cel mai folosit era bronzul. Inelul sus amintit era din bronz. Putine sunt de altfel inelele gasite. Inele de aur crestine erau rare, aceasta poate datorita faptului ca podoabele bogate si numeroase nu erau in conformitate cu invataturile Bisericii. Contrar modei pagane care incuraja purtarea de inele la fiecare incheietura, crestinii din acele timpuri se poate sa fi purtat doar un inel, acela de casatorie. E interesant ca crestinii au adoptat exact obiceiul roman de a purta inelul de logodna si nu inelul de nunta. Motivul probabil este ca la inceput ceremonia de nunta nu era asa de dezvoltata ca astazi, ci doar o simpla afirmare a iubirii si a supunerii. Cu alte cuvinte, ceremonia de logodna era mai elaborata ca cea de nunta. Logodna, cum explica Joseph Bingham, „era o ceremonie nevinovata, folosita de romani inainte de nasterea crestinismului, si intr-o masura adoptata de iudei, de unde a fost adoptata de ritualul crestin de nunta, fara vreo opozitie sau contradictie.”

Scopul inelului marital. Motivul pentru care crestinii nu s-au opus adoptarii inelului marital este probabil, pentru ca nu l-au perceput ca pe un ornament, ci ca pe un simbol al angajamentului marital. Ei nu puteau anticipa ca inelul de logodna putea sa ispiteasca pe crestini sa urmeze exemplul paganilor de a purta mai tarziu tot felul de inele ornamentale.

 

Tertullian (160-225), cunoscut ca rigorist in promovarea celor mai stricte standarde crestine si pentru condamnarea folosirii bijuteriilor, se pare ca a aprobat folosirea inelului marital. Am spus mai inainte ca Tertullian deplangea adoptarea de catre femeile romane a podoabelor ispititoare, si sfatuia pe vechii romani sa invete femeile „modestia si sobrietatea” si sa condamne purtarea de aur, cu exceptia inelului de nunta, pe deget. Aceasta arata ca el nu privea inelul de nunta ca pe un ornament nepotrivit, ci ca o evidenta de modestie, si un simbol al angajamentului sotilor, unul fata de celalalt.

 

O vedere similara este exprimata de Clement din Alexandria (150-215), contemporan cu Tertullian, si care conducea Scoala catehetica (baptismala) din Alexandria, din 190 – 202. In cartea lui, „Instructorul”, Clement explica de ce femeile crestine nu trebuie sa poarte haine scumpe, „cercei sau pieptanaturi elaborate si sa-si manjeasca fata prin procedee viclene”. Dintre podoabele nepotrivite el apreciaza doar folosirea inelului cu sigiliu ca putand fi permis. „Cuvantul permite femeilor un inel de aur, dar nu pentru podoaba, ci pentru a sigila acele lucruri care trebuie pastrate in siguranta, in exercitarea rolului ei de pastratoare a casei”.
Functia de sigilare a inelului sugereaza faptul ca e vorba de un inel cu sigiliu, care evident, functiona si ca inel marital. Pe vremea lui Clement e vorba de inele de aur. Dar aceasta reprezinta o departare de la obiceiul primului secol, cand se purta doar un simplu inel marital din bronz. Pliniu cel Batran scria ca inelul era facut din fier si fara pietre scumpe.

 

Scopul inelului, dupa Clement, nu era ornamental ci practic si protectiv. Era practic, deoarece femeia folosea inelul pentru a sigila acele lucruri pe care sotul i le dadea pentru a fi pastrate in casa. Daca un rob fugea din casa luand vreun lucru, sigiliul ii proteja proprietatea. Inelul cu sigiliu purtat de sotie reprezenta autoritatea pe care sotul i-o daduse pentru a se ocupa de bunurile casei.

 

Era protectiv deoarece slujea ca „o legatura de castitate ca nu cumva femeile nechibzuite sa alunece de la adevar”. Inelul cu sigiliu era singurul inel permis femeilor crestine: „Hristos ne ingaduie un inel cu sigiliu numai cu scopul acesta. Celelalte inele trebuie sa fie lepadate deoarece dupa Scriptura intelepciunea este o podoaba de aur pentru omul intelept.”

 

Inelele in ceremonia de nunta. Folosirea inelelor la ceremonia de nunta incepe in prima jumatate a secolului IV. Totusi, prima descriere explicita o avem de la Isidor de Sevilia, episcop al acestui oras in 595. El scria: „Inelul este oferit de cei doi parteneri ca semn al fidelitatii si al legaturii inimilor in legamant. Inelul este pus pe al patrulea deget deoarece se spune ca o oarecare vena merge de aici direct la inima”.
Conceptia ca al patrulea deget (socotit de la degetul cel mare), are o „vena amoris”, o vena a iubirii care merge direct la inima, este, evident, o pura superstitie. Inelarul este la fel cu toate celelalte degete din punct de vedere al circulatiei sanguine. In ciuda acestei superstitii, obiceiul de a purta verigheta pe al patrulea deget al mainii stangi s-a raspandit in toate tarile crestine.

 

 

 

Inelele episcopale. Cunoscand atractia pe care inelele o au asupra laicilor, clerul a adoptat si el folosirea inelelor. Cele mai renumite inele sunt „inelul episcopal” care este dat episcopilor noi alesi si „inelul pescarului” purtat de papa. Denumirea acestuia din urma provine de la piatra de pe el care il infatiseaza pe Petru intr-o barca tragand o plasa de pescuit.

 

Inelul episcopal, cum explica Enciclopedia Catolica, era strict vorbind „un ornament conferit in ritul consacrarii si era privit ca un simbol al logodirii episcopului cu Biserica”. Formula gregoriana folosita si astazi la punerea inelului spune: „Primeste inelul, adica sigiliul credintei, asa cum tu, fiind impodobit cu o credinta fara pata, sa-ti pastreze fidelitatea legamantului in care ai intrat cu Mireasa lui Hristos, Biserica Sa”. Idea fidelitatii conjugale este simbolic prezenta in inelele episcopale.

 

Este demn de remarcat ca aceeasi Enciclopedie subliniaza originea pagana a inelului episcopal, si anume in inelul de aur purtat de vechii preoti pagani de la templul lui Jupiter: „Cunoastem de asemenea ca in zilele pagane ale Romei, fiecare preot al lui Jupiter, avea ca si senatorii, privilegiul de a purta un inel de aur, si nu este surprinzator ca in secolul IV inelele erau purtate de episcopii crestini”. Aceeasi sursa totusi se intreaba cu privire la validitatea acestei evidente deoarece tocmai in secolul VII, intr-un decret al papei Bonifaciu IV, in anul 610, se cere cãlugãrilor ridicati la demnitatea episcopala sa poarte inelul.
Episcopii si papii iubeau atat de mult inelele lor, incat doreau sa fie inmormantati cu ele. Aceasta explica de ce splendide colectii de inele episcopale au fost gasite in sarcofage papale, si s-au pastrat pana la noi. Influenta paganismului este evidenta la multe inele episcopale, deoarece au pe ele pietre gravate cu simboluri pagane. Referindu-se la inelul episcopal, Enciclopedia Britanica scrie: „In multe cazuri, o piatra antica era montata pe inelul episcopului, si adesea era si o inscriptie sapata in aur pe piatra, pentru a da un nume crestin unei imagini pagane.” In alte cazuri, dupa aceeasi sursa, nu era facuta nici o schimbare, deoarece „piatra era privita ca un ornament fara semnificatie”.

 

Influente degradante. Influenta pagana in folosirea inelului este evidenta nu numai prin inscriptiile pagane de pe piatra inelului, ci si in proliferarea inelelor ornamentale atat pe degetele clericilor cat si ale laicilor. Ceea ce s-a intamplat in Roma pagana s-a repetat in Biserica crestina. Ca si in Roma pagana, si in Biserica crestina, inelul de logodna a inceput cu un simplu inel de fier, pentru a exprima fidelitatea conjugala, dar curand au aparut inele de aur elaborate, cu pietre care etalau bunastarea, mandria si vanitatea. Si acesta era adevarat atat pentru clerici cat si pentru laici.

 

Enciclopedia Britanica spune: „In secolul XV si XVI, episcopii purtau adesea trei sau patru inele la mana dreapta, si in plus, o mare piatra scumpa fixata pe spatele fiecarei manusi.” Aceasta imagine a conducatorilor religiosi acoperiti si impodobiti cu inele de aur, pietre scumpe si vesminte incrustate cu aur, este intr-un contrast evident cu chemarea apostolica la modestie, si fara „aur, margaritare si haine scumpe” (1 Tim. 2,9. 1 Petru 3,3).
Este evident ca atunci cand liderii religiosi au devenit iubitori de aur, pietre scumpe si haine scumpe, n-au mai putut sa cheme poporul la modestie. Aceasta explica de ce, asa cum am vazut in capitolul III, in timpul Evului Mediu, chemarea la modestie in imbracaminte si podoabe era deseori adresata clericilor, mai mult decat laicilor. Privind in istorie, putem vedea astfel influenta degradanta a verighetei. Concesia care s-a facut enoriasilor de catre liderii religiosi, anume de a purta doar un inel de nunta, a devenit curand un pretext pentru a purta tot, felul de inele ornamentale. Din secolul IV, proliferarea inelelor a devenit atat de alarmanta, incat asa-numitele „constitutii apostolice” scoat in afara legii folosirea inelelor: „Niciodata, sa nu pui un inel de aur in degetul tau, deoarece toate aceste ornamente sunt semne ale lascivitatii de care nu trebuie sa te preocupi.” Evident, ca aceasta lege eclesiastica a fost uitata curand, deoarece, asa cum am vazut chiar liderii religiosi s-au acoperit cu aur si cu inele cu pietre scumpe.

 

Istoria se repeta. Zicala aceasta se aplica in mod special in istoria verighetei. Cea s-a petrecut in Biserica primara si in timpul Evului Mediul se repeta in cadrul fiecarei denominatiuni care a iesit din Reformatiunea protestanta. Am vazut ca in Biserica primara, folosirea inelului marital a avut trei etape: In prima etapa, in perioada apostolica, nu avem nici o dovada a folosirii inelului marital. In a doua etapa, adica secolul II si III, era o folosire stricta doar a unui inel simplu, ieftin, simbol al fidelitatii conjugale, care servea si ca sigiliu pentru scopuri juridice. In ultima etapa, din secolul IV incoace, avem o proliferare a tot felul de inele ornamentale si bijuterii. Aceasta. Evolutie, de la nici un fel de inel in prima etapa, un inel marital simplu in a doua si tot felul de inele in a treia, are loc si in cadrul fiecarei denominatiuni. Sa aruncam scurta privire in istoria bisericilor Metodiste si Mennonite.

 

Verigheta in Biserica Metodista. Chiar de la inceputul miscãrii Metodiste, John Wesley 1703-1791 sustinea simplitatea in imbracaminte si evitarea bijuteriilor in general, si a inelelor in particular. In „Sfaturi pentru Metodisti, referitor la imbracaminte” el scria: ” Nu purtati nici aur, nici perle, nici pietre scumpe… Nu sfatuiesc pe femei sa poarte inele, bratari sau cercei„. Mult timp, Wesley a folosit textele Bibliei pentru aceasta pozitie citand cuvintele lui Petru: “Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara care sta in impletitura paruii, in purtarea de scule din aur sau din imbracarea hainelor ci sa fie omul ascuns al inimii in curatia nepieritoare a unui duh bland si linistit” 1 Petru 3,3.4.

 

Predicarea lui Wesley a avut succese stralucite in Anglia si America. Metodistii erau cunoscuti ca „oameni simpli”, fara bijuterii sau inele. La conferinta Bisericii Metodiste episcopale din 1784, s-a pus problema „daca trebuie sa insistam asupra regulilor de imbracaminte”. Raspunsul a fost: „Cu toata certitudinea! Nu este acum timpul de a incuraja preocuparea pentru infatisarea exterioara. Nu aprobati nici un fel de ornamente, nu faceti nici o exceptie, nici macar pentru femeile maritate. Nu dati bilete nimanui care poarta inele!” Biletele erau date pentru cei care erau admisi la serviciul divin. Cei care nu se conformau la aceste standarde inalt ale Bisericii, nu erau admisi inauntru. Aceasta nu pare acceptabil pentru noi, cei de azi. Dar trebuie sa intelegem aceasta politica in contextul social al sec XVIII din America, o vreme cand Biserica decidea in ce priveste stilul de viata al membrilor ei.

 

Regula originala despre imbracaminte si podoabe a facut parte din Manualul Metodist cunoscut cu titlul „Doctrinele si Randuielile Bisericii Metodiste” si a fost in aceasta forma pana in 1852. Primii metodisti au luat aceste sfaturi in serios. Ei aveau un stil de viata simplu, fara jocuri de noroc, dansuri, cosmetice bijuterii sau inele.

Adoptarea verighetei. Prima mentiune despre folosirea verighetei la ceremonia de nuntã este din Manualul Bisericii Metodiste din 1872 cunoscut cu titlul „Randuieli”: „Dacã pãrtile doresc, bãrbatul va aduce un inel pastorului care il va aseza pe degetul al treilea al mainii stangi a femeii si bãrbatul va zice femeii repetand dupã pastor: „Cu acest inel mã cunun cu tine si te inzestrez cu bunurile mele pãmantesti, in numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant”.

 

Un an mai tarziu, 1873, Biserica Presbiteriana urma exemplul Bisericii Metodiste schimband manualul lor ca sa permita uzul inelului marital: „Daca doresc sa aduca un inel, pastorul luand inelul, il va da barbatului ca sa-l puna in al patrulea deget al femeii pe mana stanga”. Treptat, si alte denominatiuni au slabit standardele lor in imbracaminte, si ornamente, permitand purtarea inelelor si bijuteriilor in general. In ultima parte a secolului XIX, folosirea inelelor la ceremoniile de nunta a devenit foarte populara in America. Intr-o carte se spunea: „Toate bisericile in prezent folosesc inelul”. Aceasta propozitie nu este chiar adevarata, deoarece adventistii, de ex., nu folosesc verigheta la ceremonia nuptiala.

 

Trebuie sa recunoastem insa ca chiar acele biserici care nu aproba purtarea verighetei au dificultati in combaterea folosirii ei de catre membrii lor. Scriind despre biserica lui, Biserica Mennonita, Melvin Gingerich spunea: „Exemplul folosirii verighetei de catre femei in ultima parte a sec XIX in Pennsylvania de Est si Iowa si Missouri, nu era practica obisnuita.” Biserica Metodista a tinut la standardele lui Wesley pana in 1852. Dupa aceasta data, Manualul metodist nu a mai facut referiri la imbracaminte si bijuterii nici pentru clerici si nici pentru laici. Unii clerici metodisti pe care i-am intrebat despre aceste probleme au confirmat faptul ca bijuteriile nu constituie o problema in Biserica lor, de multi ani. Nu se ia nici o masura disciplinara pentru cei care poarta bijuterii excesive. Dean Kelly, un savant metodist merge mai departe spunand ca „de zeci de ani nu exista vreun lucru pe care sa-l faci care sa atraga excluderea din Biserica Metodista”.

 

Legea lui Wesley. Rezultatul slabirii standardelor Bisericii in asemenea lucruri ca imbracamintea, podoabele, distractiile, este de obicei o pierdere a simtului identitatii si misiunii Bisericii. Motivul este ca membrii se identifica mai mult cu valorile lumii si ale societatii decat cu valorile religioase ale parintilor fondatori. Este evident ca in masura in care Bisericile devin prospere si concesive in stilul de viata, in aceeasi masura ei experimenteaza declinul spiritualitatii si al numarului de membri.

 

In cunoscuta sa carte „De ce cresc bisericile conservatoare”, Dean Kelly numeste principiul subliniat mai sus ’Legea lui Wesley’: „John Wesley, fondatorul Bisericii Metodiste a rezumat acest proces in ceea ce poate fi numit ’Legea lui Wesley’: „Cand bogatiile cresc, in aceeasi masura religia decade. De aceea nu este posibil prin natura lucrurilor ca o anumita revitalizare religioasa sa dureze prea mult. Deoarece religia produce si harnicie si cumpatare, se ajunge la bogatie. Dar cum cresc bogatiile, asa cresc mandria, mania si iubirea de lume cu toate ramurile ei… Nu este oare nici o cale de a preveni aceasta continua decadere a religie curate?”
Wesley a inteles cu claritate uimitoare cauzele cresterii sau declinului Bisericii. Implinirea acestei profetii poate fi vazuta in istoria multor biserici incepand chiar cu Biserica Metodista. De fapt, Biserica Metodista Unita este una din cele sase principale Biserici protestante care in ultimii ani a cunoscut o scadere semnificativa a numarului de membri, a numarului de scoli si a misiunilor.

 

Pentru a schimba situatia, Kelly propune trei pasi: In primul rand Biserica trebuie sa-si clarifice scopurile, convingerile fundamentale si standardele stilului de viata. In al doilea rand, o Biserica trebuie sa hotarasca cum sa aplice aceste standarde. In al treilea rand, o Biserica trebuie sa comunice efectiv „crezurile, si standardele membrilor, si in afara, celorlalti”.

 

O avertizare pentru Biserica noastra. Ceea ce s-a intamplat cu Biserica Metodista poate servi ca o avertizare pentru Biserica. Kelly, el insusi un metodist a scris acest lucru intr-un articol. Raspunsul lui e simplu si profund: „Faceti ca metodistii” Dupa Kelly, tot ceea ce crestinii trebuie sa faca pentru a stopa cresterea Bisericii lor si sa inceapa declinul, este sa sublinieze faptul ca standardele Bisericii in imbracaminte, abstinenta, dieta, darnicie, etc. „nu sunt esentiale pentru mantuire”. O asemenea subliniere duce la declinul Bisericii deoarece rapeste credinta de rodul ei, de experienta ei si de structura ei.

 

In lumina acestor observatii este evident ca standardele Bisericii privitor la haine si podoabe pot contribui la declinul sau cresterea Bisericii. Doar credinciosii care urmeaza standarde inalte sunt constienti mereu de chemarea lor si de misiunea lor in lume.

 

Bijuteriile in Biserica Mennonita. Ca si Metodistii, Mennonitii sunt mentionati in istorie ca stand cu tarie impotriva bijuteriilor, inclusiv a verighetei. In cartea sa, „Vestimentatia mennonita timp de patru secole”, Melvin Gingerich noteaza ca ” cel putin 39 rezolutii au fost date impotriva bijuteriilor intre anii 1864-1949, jumatate din ele dupa 1818″. Articolele care trebuiau evitate erau: „inele de nunta, inele de aur, perle, bratari, brose, ace de par, coliere si inele de logodna”. In unele exprimari se facea distinctie intre „articole ornamentale si cele utile”, doar cele ornamentale erau interzise.

 

Gingerich spune ca nu este usor pentru Biserica Mennonita sa aplice aceste reguli impotriva bijuteriilor, in special impotriva inelului marital. El scrie: „Cea mai dificila lupta este impotriva verighetei. Atata timp cat mennonitii erau un popor rural si locuiau in comunitati solide, nu era nevoie pentru femei sa-si declare statutul lor marital in public. Dar cand barbatii au inceput sa intre si sa iasa din aceste comunitati, cuplurile s-au convins ca folosirea verighetei e necesara atat pentru simbolismul ei cat si pentru rolul ei protector.”
Purtarea verighetei s-a accentuat dupa cel de al doilea razboi mondial. El mai scrie: „De cand cel de al doilea razboi mondial a crescut urbanizarea mennonitilor, a fost mai dificil pentru ei de a-si pastra obiceiurile distinctive inclusiv evitarea verighetei. In fine, aceasta a devenit comuna multor biserici atat pentru femei cat si pentru barbati.”

 

In istorie am vazut ca acceptarea verighetei a deschis usa pentru folosirea altor multe feluri de bijuterii. Gingerich recunoaste aceasta tendinta in propria sa Biserica: „Odata cu verigheta a aparut si folosirea altor forme de bijuterii”. Recunoscand acest lucru, Gingerich indeamna Biserica sa continue sublinierea importantei unui stil de viata crestin „dupa invatatura Noului Testament despre umilinta, modestie, simplitate si responsabilitate”.

Pe scurt, lectia istoriei este evidenta. Si in vechea Roma si in Biserica crestina, inelele .maritale au exercitat o influenta degradanta, prin ademenirea oamenilor de a purta inele ornamentale si alte tipuri de bijuterii. Se pare ca inelele exercita o atractie aproape fatala. Oamenii pot deveni atat de indragostiti de verigheta lor, incat sunt usor ispititi de a creste numarul inelelor si de a „imbunatati” stilul lor.

 

In lumina acestor descoperiri, care trebuie sa fie raspunsul la prima intrebare: daca crestinul poate sa poarte verigheta? Raspunsul este acesta: Crestinii pot sa poarte o verigheta simpla daca o fac cu constiinta curata, in acele tari unde cultura lor o considera ca un imperativ. La a doua intrebare, daca verigheta intra sau nu in categoria acelor ornamente nepotrivite de aur si perle de Pavel si Petru, raspunsul este acesta: In decursul istoriei, verigheta simpla nu a fost considerata ca un ornament, dar istoria ne invata ca simpla verigheta n-a ramas tot asa multa vreme. Verigheta a evoluat pana astazi in inele elaborate incrustate cu pietre pretioase.

 

Avertizare finala. Astazi au loc rapide schimbari culturale. In multe tari occidentale, conceptia despre sfintenia, nevoia si trainicia casatoriei s-a schimbat si a fost inlocuita cu conceptia seculara despre casatorie ca fiind un contract social care poate fi usor desfacut, prin sentinta judecatoreasca. In mod clar, divortul nu mai este doar o boala americana, ci s-a raspandit repede in cele mai dezvoltate tari crestine. Rezultatul este ca verigheta si-a pierdut si ea, in mod treptat, semnificatia de fidelitate, „pana cand moartea ne va desparti”, si a devenit din ce in ce mai mult un ornament.

 

In plus, oamenii astazi nu mai sunt satisfacuti cu un inel de fier simplu, de nunta, ci vor inele mai elaborate cu diamante sau alte pietre. Simpla verigheta a devenit o relicva a trecutului. Aceasta inseamna ca verighetele au devenit ornamente costisitoare, in cotrast cu principiile biblice de modestie si simplitate. In lumina acestor consideratii, purtarea verighetei poate deveni foarte curand nepotrivita pentru crestini chiar in tarile unde in mod traditional, verigheta este un semn de virtute.

 

Multi spun ca bijuteriile, in general, si inelele in special, sunt un lucru prea mic care nu trebuie sa intunece problemele mai importante. Se poate. Crestinismul este mai mult decat bijuterii sau inele. Tocmai de aceea nici nu se face caz de ele in Biblie. Pe de alta parte, atat Biblia cat si istoria descopera ca dragostea fata de bijuterii si purtarea lor duc in mod constant la declin spiritual si apostazie. Daca verigheta nu este decat un lucru de mica insemnatate, de ce nu o scoatem, acolo unde nu este un imperativ social?… De ce sa nu purtam in locul ei „veriga de aur care leaga sufletul de Isus Hristos, un caracter curat si sfant, adevarata iubire, bunatate si smerenie care sunt fructul adevaratului crestinism, si astfel influenta noastra sa fie sigura oriunde in lume”?

http://crestiniactivi.ro/

Ce anume i-a convins pe cei 12 apostoli să îndure persecuţia şi martirajul?

 

La trei zile după ce a fost crucificat şi îngropat, Iisus nu mai era în mormânt. Unii spun că ucenicii Săi I-au furat trupul şi au născocit o poveste cum că El ar fi înviat din morţi. Dacă acest lucru este adevărat, de ce au fost cei 12 apostoli dispuşi să moară pentru ceva despre care ştiau că este o minciună? Tu ai fi fost dispus să mori?

Moartea lor nu a fost o sinucidere în masă, prin care ei au aderat împreună la o anumită iluzie de faţadă. Fiecare dintre cei 12 apostoli şi-a lăsat familia şi slujba şi a călătorit în ţări îndepărtate, predicând că Iisus a murit şi a înviat. Dacă cei 12 ucenici au inventat toată povestea, atunci fiecare a ales să moară prematur pentru ceva despre care ştia că nu e adevărat. Acest lucru nu are niciun sens.

Însă faptele istorice au sens. Chiar şi atunci când au fost torturaţi, ucenicii lui Iisus au susţinut cu tărie că ei, împreună cu sute de alţi evrei, L-au văzut pe Iisus înviat. Atunci când unii dintre ei au fost arestaţi şi li s-a poruncit să nu vorbească despre învierea lui Iisus, ei au răspuns: „Nu putem să nu vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit”.

Cei 12 apostoli şi alţi oameni ştiau că Iisus a fost bătut, biciuit şi răstignit pe o cruce, unde a murit în văzul tuturor. A fost străpuns în coastă cu o suliţă pentru a I se confirma moartea. La mormântul Său au fost postaţi nişte soldaţi romani, pentru că Iisus afirmase că, după trei zile de la crucificarea Sa, va învia din morţi.

În cea de-a treia zi, paznicii au fugit, piatra de două tone care acoperea gura mormântului a fost dată la o parte, iar trupul lui Iisus a dispărut. Apostolii Petru şi Ioan au văzut în interiorul mormântului pânza în care fusese învelit trupul lui Iisus şi care acum era întinsă acolo.

După aceea, ucenicii lui Iisus L-au văzut înviat de mai multe ori. Au discutat îndelung cu El şi chiar au mâncat împreună cu El – toate acestea după moartea Sa prin crucificare. Aceşti 12 apostoli au mers la moarte proclamând ceva despre care nu aveau niciun fel de îndoială – şi anume că Iisus a înviat din morţi, demonstrând astfel că este tot ceea ce pretinsese că este – Fiul lui Dumnezeu.

Ce părere ai tu? Poate că nu va trebui să mori niciodată pentru credinţa ta în Iisus, aşa cum au făcut cei 12 apostoli, dar poţi să fii la fel de sigur în credinţă cum au fost ei. Pentru a afla mai multe despre Iisus şi despre dovezile care susţin învierea Sa, citeşte Evanghelia după Ioan din Biblie. Citeşte şi articolul Dincolo de credinţa oarbă.

http://www.everystudent.ro/apostolii/