Categorie: DILEME

Întrebare: „De ce nu există şi astăzi miracole vizibile şi clare, care să dovedească – fără nicio urmă de îndoială – tuturor oamenilor că Dumnezeu există?”

Răspunsul nostru: Mulţi dintre noi au nevoie de argumente serioase, chiar zdrobitoare, pentru a crede în Dumnezeu. Unii cred în existenţa lui Dumnezeu datorită unor argumente faptice şi filozofice puternice (secţiunea despre Existenţa prezintă câteva astfel de argumente). Alţii cred în Dumnezeu datorită răspunsurilor la rugăciune, datorită călăuzirii lui Dumnezeu în viaţa lor sau datorită modului în care El le-a schimbat viaţa.

Dar de ce nu se arată Dumnezeu într-un mod atât de evident, încât oamenii SĂ FIE NEVOIŢI să creadă că El există? Philip Yancey oferă un răspuns adecvat în cartea sa The Jesus I Never Knew (în special paginile 74-80).

Yancey subliniază faptul că Dumnezeu ne-a dat libertatea de a crede sau de a nu crede în El. El afirmă: „Credinţa mea suferă de prea multă libertate, de prea multe ispite de a nu crede. Uneori vreau ca Dumnezeu să mă copleşească, să-mi învingă îndoielile cu certitudine, să-mi dea dovezi hotărâtoare că El există şi că Îi pasă de mine. Vreau un Dumnezeu fără ambiguitate, Unul a cărui existenţă să o pot dovedi de dragul prietenilor mei care se îndoiesc”. Dar apoi continuă: „Cu cât Îl cunosc mai mult pe Iisus, cu atât sunt mai impresionat de ceea ce [Dostoevsky] numeşte miracolul abţinerii”.

Iisus ar fi putut face minuni atât de mari şi de spectaculoase, încât oamenii să fie nevoiţi să creadă în El. Ar fi putut vindeca oraşe întregi cu o singură proclamaţie. Le-ar fi putut pune în faţă instantaneu Strada Michigan din Chicago de astăzi. Sau ar fi putut face alte minuni uimitoare pentru ca oamenii să fie obligaţi să creadă în El. Dar Dumnezeu afirmă întotdeauna libertatea voinţei noastre, cu care ne-a creat.

Yancey spune: „Şi mai uimitor este refuzul Său de a face minuni şi de a ne copleşi cu dovezi. Accentul enorm pe care Dumnezeu îl pune pe libertatea umană este atât de absolut, încât ne-a dat puterea de a trăi ca şi cum El nu ar exista, de a-L scuipa în faţă şi de a-L crucifica. Cred că Dumnezeu se abţine atât de mult, pentru că nicio manifestare extraordinară a omnipotenţei Sale nu va determina răspunsul pe care-l doreşte. Cu toate că puterea poate produce ascultare, numai dragostea poate determina un răspuns de iubire, lucru pe care Dumnezeu îl doreşte de la noi şi pentru care ne-a creat”.

Dacă Dumnezeu Şi-ar manifesta puterea într-un mod atât de copleşitor, El ne-ar putea forţa să credem în El. Foarte uşor ne-ar putea forţa să-L ascultăm. Ar putea porunci orice doreşte. Dar ceea ce doreşte Dumnezeu este ca noi să-L cunoaştem ca Tatăl, Prietenul, Mângâietorul, Consilierul, Domnul nostru – de bună voie, nu din constrângere.

El ne-a dat motive mai mult decât concludente de a crede în El (citeşte, de exemplu, articolul Dincolo de credinţa oarbă). Dar nu ne forţează să-L cunoaştem. Aşa cum a spus Iisus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el” (Apocalipsa 3:20). El intră în viaţa noastră cu permisiunea noastră. Iar dacă vrem cu toată sinceritatea să descoperim dacă El există şi cum este, ne va permite să-L găsim şi să-L cunoaştem.

http://www.everystudent.ro/miracol/

Întrebare:

Aș vrea să știu de ce unii creștini pleacă dintr-o biserică în alta făra vreun motiv serios? Ce părere aveți despre asta? Întreb deoarece în prezent s-a creat un obicei nesănătos printre tineri de a se muta dintr-o biserică în alta și își motivează plecările prin plictiseală.

Cred că sunt multe motivele din care oamenii se transferă dintr-o biserică în alta. Unele sunt temeinice, iar altele mai degrabă sunt mofturi și lipsă de maturitate. Dacă cineva zice că pleacă din biserică pe motiv de plictiseală, mă întreb și eu de ce este motivată plictiseala lui sau a ei? Poate fi motivată de lipsa de activitate evanghelistică a bisericii locale sau lipsă de învățătură, dar poate fi și faptul că acel creștin vine la biserică ca și un consumator și nimic mai mult.

Biserica este trupul lui Hristos și noi, toți creștinii, suntem mădulare unii altora și trebuie să ne slujim unii altora, să ne împlinim nevoile reciproc. Nevoi totdeauna sunt multe și cel care are o gândire matură, totdeauna se va gândi cum să împlinească nevoile celorlalți creștini și cum să le slujească mai bine cu darul sau darurile primite de la Duhul Sfânt.

Biserica locală este locul unde mergem ca să ne închinăm împreună lui Dumnezeu, să primim învățătură sănătoasă din Cuvântul lui Dumnezeu și să lucrăm împreună ca și o echipă pentru înaintarea Evangheliei. Este adevărat că sunt și cazuri când oamenii nu găsesc  unul sau mai multe din aceste condiții în biserica lor locală și atunci preferă să se transfere. Biserica locală este un loc unde creștinul trebuie să  primească, dar și să dea. Venim să primim învățătură sănătoasă și apoi să le slujim celorlalți cu darurile noastre.

Uneori se mai întâmplă să fie păstor și câte un Diotref (citiți Epistola III a lui Ioan) care se poartă ca un dictator autoritar căruia îi place să aibă întâietatea, nu vrea să știe de nimeni și îi împiedică pe ceilalți creștini să facă bine și să slujească altora în Evanghelie. În așa cazuri, dacă biserica locală nu ia atitudine, putem să înțelegem pe cei care alege să se transfere într-o altă Biserică.

Dumnezeu să ne binecuvânteze să avem o atitudine biblică matură față de biserica locală, să primim învățătura sănătoasă care ne este dată și să le slujim sfinților cu darurile pe care le-am primit de la Duhul Sfânt după puterea pe care ne-o dă Dumnezeu.

http://www.moldovacrestina.net/biserici/motive-transferare-alta-biserica/

Întrebare:

 Cum este un om cu credință adevărată, cum trăiește el și ce îl face deosebit de ceilalți oameni?

Oamenii fac azi multă discuţie în ce priveşte credinţa adevărată şi unde se găseşte ea, dar de multe ori această discuţie se duce numai în ce priveşte anumite diferenţe de doctrină sau poate diferenţe între confesiuni. Dar, credinţa adevărată, în primul rând, va fi manifestată în fapte. Despre asta afirmă Apostolul Iacov în Epistola sa și anume acolo descris cum trăiește un om care are în inimă credința adevărată. Iată ce spune Iacov:

Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n’are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mîntuiască? Dacă un frate sau o soră sînt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: ,,Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!“ fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi? Tot aşa şi credinţa: dacă n’are fapte, este moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: ,,Tu ai credinţa, şi eu am faptele.“ ,,Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.“ Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară! Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zădarnică? Avraam, părintele nostru, n’a fost el socotit neprihănit prin fapte, cînd a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvîrşită. Astfel s’a împlinit Scriptura care zice: ,,Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s’a socotit ca neprihănire“; şi el a fost numit ,,prietenul lui Dumnezeu.“ Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. Tot aşa, curva Rahav: n’a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, cînd a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale? După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă. (Iacov 2:14-26)

Credința fără fapte nu mântuiește

“Poate oare credinţa aceasta (fără fapte) să-l mântuiască?” întreabă Iacov cu privire la cel ce spune că are credinţă şi nu are fapte. Nicidecum! Acest om “crede că este religios” dar astfel “îşi înşeală inima” şi “religia unui astfel de om este zădarnică” (1:26).

Martin Luter din pricina acestui pasaj, a fost ispitit să creadă că Epistola lui Iacov nu a fost insuflată de la Duhul Sfânt. Se pare că Luter vedea o contradicţie între ceea ce scrie Iacov cu ce spune Pavel mai ales în Epistola către Romani când zice:

“Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, doarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi proorocii şi anume, neprihănirea dată de Dumnzeu, care vine prin credinţă în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire.” (Romani 3:20-22)

Acelaşi gând Pavel îl spune şi în Epistola lui către Efeseni când zice:

“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:8-10)

Deci, cei care au crezut în Dumnezeu ca să fie mântuiţi prin harul Lui, mai departe vor umbla în faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru ei să umble în aceste fapte. Lipsa acestor fapte în viaţa celui ce zice că este credincios, vor arăta şi vor fi o dovadă că credinţa lui nu este o credinţă mântuitoare.

Credința fără fapte nu folosește la nimic

“Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte?” Cu această întrebare retorică a început acest subiect. Am căutat să văd cum arată această întrebare în limba greacă a Noului Testament şi am găsit ca cuvântul “foloseşte” este G3786(numărul din Strong) ὄφελος (ophelos) şi derivă din ὀφέλλω (ophellō) care înseamnă a aduna într-o grămadă, a îngrămădi şi mai înseamnă a acumula, a beneficia şi a profita. Deci, credinţa adevărată, care se manifestă prin fapte şi care te mântuieşte te face să ai beneficii mari, să acumulezi pentru împărăţia cerurilor şi să ai profit în această privinţă. Iar, dacă această credinţă nu se manifestă prin fapte, tot efortul este în zadar. Iacov ilustrează aceasta prin pilda următoare:

“Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: “Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi- vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?” (Iacov 2:15-16)

Fratele sau sora care sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele nu au nici un profit de la fratele sau sora, care zic, dar nu fac nimic. Aşa şi noi, nu avem nici un profit, nici un avantaj faţă de cei mântuiţi nu ne oferă credinţa care doar spunem că o avem, dar nu facem ceea ce ne învaţă această credinţă a Domnului Isus.

Credința fără fapte este moartă în ea însăși

La sfârşitul acestui subiect Iacov  exemplifică aceasta în felul următor.

“După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.” (Iacov 2:26)

Pe când eram studenţi, soţia mea avea un examen şi am mers şi eu cu ea ca să o încurajez şi să o susţin înainte ca să intre la examen, era unul greu. Deci, Năstica a intrat în sala de examinare, iar eu, am întâlnit nişe ucenici de ai mei de la Universitatea de Medicină pe care i-am învăţat Taekwon-Do şi unul din ei lucra chiar în subsolul unde erau pastrate în formalină toate cadavrele pe care învăţau studenţii medicina. Am fost curios să merg şi el mi-a arătat tot ce se putea acolo de arătat. Din cazane cu formalină scotea tot felul de mădulare omeneşti şi mi le arăta. Dar, era un aşa miros urât, de care nu vă pot descrie şi înainte ca să încep a vomita, am cerut să ieşim afară. Când am ieşit în faţa clădirii institutului acolo stăteau studenţi şi studente, toţi tineri, frumoşi îmbrăcati şi plini de viaţă. M- am gândit în mine atunci, cei a căror trupuri şi mădulare le- am văzut numai ce în subsol, arătau tot aşa când au avut viaţă în ei, dar acum este un cu totul altfel de tablou.

Câteva zile după aceasta nu am putut să mănânc, dar în schimb m-am gândit la ceea ce scrie aici în Iacov, că “După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă”. Deci, pe cât este de atrăgătoare şi de frumoasă pentru oamenii din jur credinţa vie, tot atât de respingător şi de dezgustător este atunci când spunem că avem credinţă dar faptele noastre comunică altceva. Mi-am pus eu întrebarea mie atunci: Vasile, dar ce efect are la oameni credinţa care o marturiseşti tu? Ea atrage oamenii spre Hristos sau îi respinge? Ce vorbesc oamenii despre credinţa mea şi ce vorbesc oamenii despre credinţa ta? Cum se manifestă viaţa credinţei tale? Dacă nu se manifestă viaţa, atunci se manifestă lipsa de viaţa şi anume, după cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.

Credința fără fapte este lipită de argumente

Pentru că într-o zi “va zice cineva: Tu ai credinţa, şi eu am faptele.” Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” (Iacov 2:18) Şi ce vei arăta atunci? Vei arăta “O religiune curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru” prin care ai cercetat pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi te-ai păzit neîntinat de lume? Sau îţi vor arăta ei cum tu doar te crezi un om religios, dar nu-ţi înfrânezi limba, ci îţi înşeli inima şi că această religiune a ta este zădarnică? Deci, de partea cui sunt argumentele. De partea ta sau de partea lor?

Când a fost formată prima biserică în Ierusalim ni se relatează în Faptele Apostolilor că

“Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod.” (Fapte 2:46-47)

Şi aceasta pentru că oamenii vedeau diferenţa. Ei îi ştiau pe cei ce au crezut cum au fost și vedeau felul lor nou de viaţă acuma. Şi astfel Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi. Dumnezeu ne-a făcut credincioşi ca să ne mântuiască şi apoi ca să ne facă lumini în această lume. El spune

“Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” (Matei 5:14-16)

Deci, Dumnezeu, în Hristos ne-a zidit prin credinţă pentru faptele bune pe care le-a pregătit mai înainte pentru noi, ca să umblăm în ele şi oamenii să vadă şi să-i dea Lui slava. Întrebarea care trebuie să ne punem este: Care sunt dovezile credinţei mele? Care sunt efectele acestor dovezi?

Credința adevărată nu este doar o acceptare intelectuală a lucrurilor

În timpul comunismului a fost o ruşine să spună cineva că crede în Dumnezeu. Cine spunea aşa era considerat rămas în urmă de societate. Acum, însa lucrurile s-au schimbat şi la cei mai mulţi le place să spună şi să se laude cu ceea că sunt credincioşi în Dumnezeu. Şi nu este rău. Este un mare pas înainte însăşi faptul că oamenii au început să accepte existenţa lui Dumnezeu, după ce a fost semănat cu atîta insistenţă ateismul în inimile lor. Dar, nu este suficient doar să crezi cu mintea în existenţa lui Dumnezeu. Iacov spune :

“Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci, dar şi dracii cred…. şi se înfioară.” (Iacov 2:19)

Acceptarea existenţei lui Dumnezeu şi a faptului că Sfintele Scripturi deţin adevărul, nu-ţi determină atitudinea faţă de Dumnezeu şi faţă de Adevăr. Dumnezeu nu se mulţumeşte din partea noastră doar cu o acceptare intelectuală a adevărului Sfintelor Scripturi, El vrea să trăim adevărul. Numai atunci vieţile noastre sunt mântuite şi numai atunci Numele Lui îşi primeşte slava de la noi.

Ce am observat în acest text, este că dracii ştiu de existenţa lui Dumnezeu şi se înfioară, fiind conştienţi de pedeapsa viitoare care îi aşteaptă. Oamenii însă, în prostia lor, au mers mai departe. Ei acceptă că Dumnezeu există, unii din ei acceptă şi faptul că există o pedeapsă viitoare, dar rămân indiferenţi şi nepăsători. Unii vin şi la biserică duminică de duminică, cântă poate şi în cor, dar nu-şi schimbă faptele lor. Nu aşa este cu credinţa adevărată.

Exemple de oameni cu credință

Pentru că prin exemplele altora, noi înţelegem mai bine adevărurile, Apostolul Iacov ne dă exemple de oameni care au trăit potrivit cu credința lor. Primul exemplu adus de Iacov este Avraam, părintele lor, pentru că era evreu, ca și destinatarii epistolei.

Am căutat să înţeleg ce înseamnă că credinţa a ajuns desăvârşită prin fapte şi am privit semnificaţia cuvântului “desăvârşit” în limba greacă G5048 τελειόω teleioō şi înseamnă a face ceva perfect, complet, a duce ceva până la urmă, a împlini, a termina, a aduce până la capăt, a adăuga ceea ce lipseşte unui lucru pentru a ajunge împlinit, sau plin, sau a ajunge până la sfârşitul ori scopul propus.

Deci, prin fapte, credinţa lui Avraam a ajuns să fie completă. Acest eveniment din viaţa lui Avraam, îl citează şi autorul Epistolei către Evrei, când spune:

“Prin credinţă a adus Avraam jerfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: “În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!” Căci se gândea ca Dumnezeu poate să învie chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, că înviat din morţi l-a primit înapoi.” (Evrei 11:17-19)

Acest verset este foarte semnificativ, pentru că arată că Avraam acţiona potrivit cu ceea ce credea şi nu cu ceea ce se vedea sau ce dictau împrejurările. El era deplin convins în cuvântul şi promisiunile lui Dumnezeu şi acţiona în deplină ascultare de Dumnezeu.  Cuvântul lui Dumnezeu a făcut afirmaţia că “Avram a crezut pe Dumnezeu, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.” înainte ca să se fi născut Isaac.

Nimeni din oameni nu au putut să vadă sau să măsoare credinţa care a avut-o Avraam în acel moment şi cât de mult s-a încrezut în Dumnezeu. Dar, felul cum a procedat cu Isaac când l-a adus ca jertfă pe altar arată că:

“Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: “Aşa va fi sămânţa ta” (anume în acea seară când a crezut şi a fost socotit neprihănit). Şi fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit, – avea aproape o sută de ani, – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El (în acea seara) nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţă, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că el ce făgăduieşte, poate să şi împlinească. De aceea credinţa aceasta “I-a fost socotită ca neprihănire.”  Dar nu numai pentru el este scris că “i-a fost socotită ca neprihănire”; ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricina că am fost socotiţi neprihăniţi.” (Romani4:14-25)

Un alt exemplu Iacov ne dă prin curva Rahav, care a fosta fost socotită neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a ascuns pe acoperiş la ea.

Înainte de a se culca iscoadele, Rahav s’a suit la ei pe acoperiş,şi le -a zis: ,,Ştiu că Domnul v’a dat ţara aceasta, căci ne -a apucat groaza de voi, şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea voastră. Fiindcă am auzit cum, la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele mării Roşii, şi am auzit ce aţi făcut celor doi împăraţi ai Amoriţilor dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og, pe cari i-aţi nimicit cu desăvîrşire. De cînd am auzit lucrul acesta, ni s’a tăiat inima, şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pămînt. Şi acum, vă rog, juraţi-mi pe Domnul că veţi avea faţă de casa tatălui meu aceeaş bunăvoinţă pe care am avut -o eu faţă de voi. Daţi-mi un semn de încredinţare că veţi lăsa cu viaţă pe tatăl meu, pe mama mea, pe fraţii mei, pe surorile mele, şi pe toţi ai lor, şi că ne veţi scăpa dela moarte.“ Bărbaţii aceia i-au răspuns: ,,Sîntem gata să murim pentru voi, dacă nu ne daţi pe faţă; şi cînd Domnul ne va da ţara aceasta, ne vom purta cu tine cu bunăvoinţă şi credincioşie.“ Ea i -a pogorît cu o funie pe fereastră, căci casa în care locuia era lîngă zidul cetăţii. Şi le -a zis: ,,Duceţi-vă spre munte, ca să nu vă întîlnească ceice vă urmăresc; ascundeţi-vă acolo trei zile, pînă se vor întoarce; după aceea, să vă vedeţi de drum.“ (Iosua 2:8-16)

Pentru că a crezut, Rahav a mers la o fapte de mare curaj şi vitejie. Periculos a fost să-i ascundă iscoadele, dar vă inchipuiţi cât de periculos a fost să meargă să le spună la toţi ai ei că a ascuns iscoadele. Dar, dacă cineva din ei aveau să o pîrască la împărat şi apoi să o scoată în piaţa cetăţii să o execute. Credinţa a transformat-o pe Rahav din prostituată în eroină şi a îndemnat-o la fapte eroice.

Care sunt faptele eroice la care mi-a dat puteri şi m-a îndemnat credinţa mea? Care sunt faptele de vitejie la care te îndeamnă şi te întăreşte credinţa ta? Este viaţa ta plină de faptele unei credinţe vii? Dumnezeu să ne ajute să avem în inimile noastre credința adevărată și toți cei din jur să vadă credința noastră prin faptele noastre.

Întrebare:

Pace vouă. Am o neliniște și mă doare foarte tare gândul că am întristat Duhul Sfint și sunt părăsit. Într-o duminică, la biserica s-a predicat că și Satan poate să dea Duhul Sfânt, bineînțeles, o imitație, și că creștinii ar putea să fie înșelați, chiar dacă vorbesc în limbi, că Duhul trăiește într-o inimă curată, etc. M-am simțit păcătos și mă întrebam dacă și eu am doar o imitație. În momentul când m-am îndoit am simțit o goliciune în piept, m-am simțit fără putere spirituală și când vorbesc în limbi, parcă nu mai curge rugăciunea ca înainte, chiar mă opresc. Este acum 3 zile și mi-e teamă că m-am îndoit și El m-a părăsit. Ce simți mai exact când Duhul Sfânt te părăsește sau mai este cale de revenire a Duhului Sfânt, dacă sunt părăsit? Fiți binecuvântați. Sunt tare neliniștit, am plâns în acea zi și nu puteam să dorm de necaz. Am simțit un gând care mi-a spus să dorm, iar eu am strigat în cămăruța mea. Cum sa dorm, când îmi lipsește ceva, nu pot dormi fără El, Îl vreau înapoi. Și ușa din spatele meu a început să se zguduie, de parcă era cineva acolo. M-am speriat, am simțit cum au intrat în mine fiori pe la spate și m-am suit în pat să dorm. De ce s-a zguduit ușa, ce s-a întâmplat? Mi-am amintit de multe păcate care le-am făcut și îmi pare nespus de rău că le-am făcut. I-am promis că nu am sa mai repet niciun păcat să mă ierte și să îmi dea Duhul Sfânt înapoi. Mă pot ruga, dar când vorbesc în limbi simt că mă rog cu mintea. Nu mai e ca înainte, cum spuneam câteva vorbe în limbi, curgea rugăciunea de parcă cineva o spunea în locul meu. Vă rog în Numele lui Dumnezeu să-mi spuneți tot adevărul fără ocolișuri. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Da, așa cum mă rogi, așa și voi face – îți voi spune tot adevărul fără ocolișuri. Nu știu cine te-a învățat credința, dar din ceea ce văd și scrii îmi dau seama că ai primit o învățătură greșită și anume, că credința și prezența Duhului Sfânt se măsoară prin simțăminte și prin vorbirea în limbi. Adevărata vorbire în limbi este un dar duhovnicesc, ca și celelalte, și este dat pentru zidirea trupului lui Hristos și ca să fie un semn pentru cei necredincioși. Nu toți creștinii au acest dar, ci doar unii și nu se măsoară prezența Duhului Sfânt cu faptul că ai sau nu acest dar. Este total greșit să crezi așa ceva. Creștinul trebuie să umble prin credință în ceea ce este scris în Cuvântul lui Dumnezeu și nu prin ceea ce simte pentru că simțămintele te pod înșela grozav de rău. Uite și acum, simțămintele te fac să crezi că ai fost părăsit de Duhul Sfânt pentru că nu mai vorbești în limbi ca înainte în rugăciune și pentru că s-a auzit ușa.

Citește cu atenție încă odată mesajul tău și vei vedea că fraza cheie este “am simțit”, “nu mai simt”, “simt”, etc. Deci, totul este în jurul a ceea ce simți și nu a ceea ce scrie în Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu poate da Satan niciodată Duhul Sfânt. Este adevărat că Satan înșeală pentru că este tatăl minciunii și ori de câte ori vorbește, vorbește din ale lui și nu potrivit cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să fii atent și la cei care vin să-ți vorbească despre credință, dar nu în baza Cuvântului lui Dumnezeu, ci așa cum cred sau simt ei. Acei oameni sunt soli ai Satanei și fac faptele celui ce stă în spatele lor.

Nu trebuie să ne închipuim că prezența Duhului Sfânt ar aduce creștinului o stare de euforie și dacă nu mai este prezentă această stare să creadă că a fost părăsit de Duhul Sfânt.

Dacă ai lăsat să intre păcatul în viața ta, atunci prin aceasta ai întristat pe Duhul Sfânt și trebuie să te grăbești să te pocăiești. Cuvântul lui Dumnezeu spune:

Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi. (1 Ioan 2:1-2)

Dacă crezi acest cuvânt al lui Dumnezeu, nu vei sta cu frica că te-a părăsit Duhul Sfânt ci te vei grăbi să te pocăiești și să-ți mărturisești păcatele ca să primești iertare cum este scris:

Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi. (1 Ioan 1:9-10)

Simțămintele ar putea să te ducă în eroare și să te facă să te mai simți încă vinovat, chiar și după ce ți-ai mărturisit păcatele și te-ai pocăit. Nu te lăsa înșelat de simțăminte ci crede în Cuvântul lui Dumnezeu, care spune că, dacă ți-ai mărturisit păcatele, ai fost iertat.
Ce are a face ușa cu prezența Duhului Sfânt în viața ta? Nu cumva crezi că a ieșit Duhul Sfânt pe ușă? Duhul Sfânt este duh și nu te părăsește ieșind pe ușă. Iar dacă s-a auzit zgomotul la ușă, putea să fie și din pricina vântului sau mai știu din ce altă cauză. Nu trebuie să spiritualizezi  prea mult lucrurile. Un anumit tânăr lucra paznic de noapte într-o clădire cu mai multe etaje. A auzit un zgomot care se aude când deschizi geamul și a crezut că au venit hoții. Și-a învins frica și a mers să vadă ce este și, spre surprinderea lui, cineva din lucrători lăsate încă ziua un geam deschis și vântul îl închidea și deschidea. De aici venea și zgomotul care îl auzea. Paznicul a închis geamul. Dar, peste trei zile a fost diagnosticat cu diabet  și aceasta pentru că s-a lăsat foarte tare controlat de emoțiile lui care l-au dus grav în eroare la acel moment.

Eu te sfătuiesc să începi a citi sistematic Biblia, pentru că una din lucrările importante pentru care ne-a fost dat Duhul Sfânt este ca să ne călăuzească în tot adevărul, cum a spus Domnul Isus:

Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi. (Ioan 16:13-14)

Îți recomand să faci rost de cursul “Darurile spirituale” de Kay Arthur și să-l studiezi. Acesta este un curs de studiu biblic inductiv care te va ajuta să studiezi în profunzime subiectul darurilor spirituale în profunzime, inclusiv și darul vorbirii în alte limbi.

http://www.moldovacrestina.net/biserici/ce-sa-faci-cand-simti-ca-te-a-parasit-duhul-sfant/

Întrebare:

Care este părerea dumneavoastră în legătură cu cazul în care o persoană (o domnişoară) care, trăind în lume, săvârşind pacate dintre cele mai grave, dorește să se lepede de lume și să plece la mănăstire. Este binevenită o așa faptă? Dar care sunt riscurile pentru această persoană? Este predispusă spre ispite și, respectiv, reîntoarcerea la păcate?

Există eliberare din această robie a păcatului în care s-a aflat și se mai află încă această persoană, dar soluția nu este mănăstirea. Ispitele nu vin doar din afară, ci vin și dinlăuntru, din firea păcătoasă a omului. Este adevărat că această fire păcătoasă zămișlește păcatul atunci când este momită de ceva din afară, de ce vede și aude omul. Dar, poate fi momită pofta omului și de memoria experiențelor păcătoase din trecut. Mergând la mănăstire vă puteți trezi că tocmai la aceste amintiri ale păcatelor săvârșite anterior vă vor momi și vă vor obseda continuu. Iar păcătuirea în inimă (adică în minte) este echivalentă cu păcătuirea prin faptă, cum a spus Domnul Isus:

Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. (Matei 5:28)