Categorie: EDITORIALE

Dragi frati care ne aduceti Cuvantul din partea Lui Dumnezeu… Dorintele de mai jos reprezinta ceea ce ne doare si ceea ce am dori sa auzim de la voi… Intelegem ca viata de pe pamant e o sansa de a o trai cu lumea sau cu Dumnezeu. Am ales sa o traim cu Dumnezeu de aceea ne pasa ce sfaturi primim prin predicile voastre. De aceea va rog in Numele Domnului Isus:

Spuneti-ne de faptul ca putem avea fanfare si coruri profesioniste, solisti si predicatori exceptionali si totusi, doar sa ne mearga numele ca traim. (vezi Biserica din Sardes).

Spuneti-ne ca putem avea programe incarcate de puncte, organizate ca la carte, fara prezenta Domnului in ele. (vezi Biserica din Laodicea careia ii spune Domnul: Iată Eu stau la uşă, şi bat )

Spuneti-ne mai multe marturii din viata voastra, din experientele cu Domnul ce le-ati trait voi si mai putine din vietile misionarilor care au trait cu nu stiu cate sute de ani in urma…

Spuneti-le baietilor tineri ca pornogrofia se combate cu monitorul stins si cu Biblia deschisa. Spuneti-le fetelor ca e mai ferice sa fie batatorit covorul din odaita decat cel din fata oglinzii.

Spuneti-ne ca o ora de rugaciune face mai mult decat 10 ore pe yahoo messenger.

Spuneti-ne ca NU vom vedea Canaanul daca credem ca Isus e o stanca pe care o lovesti cand ai nevoie de apa. Spuneti-ne ca Isus nu e o trusa de prim ajutor la care alergi doar cand copilul are o boala fizica, ci e acelasi Domn la care ar trebui parintii sa alerge si cand copiii sunt loviti de boli spirituale.

Spuneti-le celor care vin la 9:25 la adunare si pleaca la 12 fara 5, ca Isus a “stat” mai mult timp pe cruce decat stau ei pe scaun.

Spuneti-ne ca diplomele si carierele noastre fara o viata de pocainta reala palesc in fata Mantuitorului.

NU ne spuneti ca pacatele mici nu sunt importante. Nu ne spuneti doar de HAR ci amintiti-ne ca Christos e si un foc mistuitor. Spuneti-ne ca Recabitii au fost incercati in singurul lucru care il putea face mai usor din tot ce le-a poruncit tatal lor. Cu siguranta era mai usor pentru Ieremia sa le ceara sa bea vin decat sa isi faca case. Si era mai usor si pentru ei sa se scuze ca cel mai mare proroc din tara le-a cerut asta. Spuneti-ne asadar ca parintii nostrii au fost oameni verticali, care au trait Biblia si noi suntem tentati sa “vindem” principiile lor prin caminele studentesti de la facultate.

Spuneti-ne ca bunicii nostrii preferau o vizita la orfani, vaduve sau bolnavi, intre cele doua programe de duminica decat trei ore de somn. Spuneti-ne ca ei posteau 3 zile pe saptamana si mergeau la sapa si lucru la camp toata ziua, iar noi lucram la birou si multi dintre noi nu avem nici macar o zi de post pe saptamana.

Spuneti-ne ca ei plangeau la fiecare predica, noi mai mult zambim.

Spuneti-ne ca praful de pe Biblia noastra ne va condamna in ziua judecatii daca nu o citim si nu o traim.

Cand stiti ca urmeaza o duminica, sau joi, sau orice alta zi cand trebuie sa ne aduceti un mesaj, va rugam stati mai mult pe genunchi decat in fata buletinelor de stiri.

Spuneti-ne dragi predicatori ADEVARUL, fara sa va fie teama ca nu veti fi alesi la urmatoarele alegeri in comitet. Adevarul a biruit in arenele romane, cu atat mai mult va birui unde sunt oameni care doresc sa-l traiasca.

Spuneti-ne sa ne rugam ca Domnul sa scoate proroci, oameni care au daruri de vindecare, nu va multumiti ca in biserica aveti doar oameni care stiu sa spuna poezii. Oratori buni sunt si in lume. Profesionalism gasim si la filarmonica. Ceea ce dorim este mai multe prezenta a Duhului si mai putina prezenta a “noastra”. Mai multa rugaciune si mai putin spectacol. Mai multe predici pentru nevoile noastre si mai putina exegeza si teologie.

Spuneti-ne ca exista si IAD nu doar rai.

Spuneti-ne ca putem sti capitole din Biblie pe de rost si totusi sa ajungem in iad daca nu le implinim.

Spuneti-ne ca putem trai langa oameni ca Pavel si totusi sa ne intoarcem la lucrurile lumii din Tesalonic ca si Dima, daca nu avem o relatie cu Domnul personala.

Nu va multumiti ca aveti in biserica oameni care va lauda. Nu uitati de roaba cu duh de ghicire care s-a luat dupa Pavel si striga: “Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.” Diferenta dintre Pavel si alti predicatori a fost ca el nu a amestecat sfintenia cu nelegiurea. Vroia oameni care sa fie sfinti. Si pentru ca vroia asta, a fost batut cu nuiele. De ce? Pentru ca s-a eliberat pe el si pe Sila de…aplauze.

Am citit despre o tanara care 21 de ani nu a fost chemata macar o data la rugaciune cu familia. Si tatal ei slujitor in adunare. Spuneti-le la astfel de parinti capocainta din familie e mai importanta decat cea afisata la oricare biserica din tara la amvon.

Chemati-ne mai aproape de Isus, la o viata adevarata de pocainta. Chemati-ne la sacrificiu pentru lucrarea Domnului. Chemati-ne la dragoste si iubire pentru Domnul si pentru frati.

Va multumesc,

Un tanar ce traieste inca in Babilonul acestei lumi, cu fereastra deschisa spre Ierusalim, nu departe de groapa cu lei.

Ps: Cine crede ca acest mesaj e doar pentru predicatori, este rugat sa il reciteasca.

Nota: am decis sa public originalul (asa cum il aveam in arhiva pe email-ul original) acestui mesaj deoarece el pe internet, pe anumite site-uri, apare trunchiat. Chiar si cand a fost publicat in Revista “Cuvantul Adevarului ” nu a fost publicat in intregime (adevarul doare, nu?)… Il cunosc personal pe tanarul care a fost trezit noaptea la ora 4 (22.04.2009) si i s-a incredintat acest mesaj dar care a dorit sa nu-i fie publicat numele deloc, de aceea raspandirea a fost facuta sub “Anonim”. Fie ca Dumnezeu sa ne ajute sa luam aminte!

Articol scris de: Cristian Boariu > cristianboariu.wordpress.com

Omul nu doar că L-a recreat pe Dumnezeu, ci și-a redefinit și așteptările. Nu puțini sunt creștinii care consideră că fericirea a fost promisă de Însuși Dumnezeu. Dar dacă aceasta implică o goană după iluzii?

Din timpuri imemoriale și până astăzi, „trăiește clipa” reprezintă mai mult decât un slogan. Este emblema unui stil de viață care își propune căutarea fericirii eterne. În Antichitate, hedonismul devenise chiar un curent filosofic care a susținut că plăcerea reprezintă scopul final al umanității. Deși construită în mod artificial, fericirea a devenit un scop în sine.

Dacă spațiul mundan se întrece în oferte a căror miză este recuperarea fericirii pierdute, nici teologia nu se lasă mai prejos. Există chiar concepții religioase care promit fericirea în arealul terestru.

În această privință a atras recent atenția cel mai titrat autor creștin american, Eric Metaxas, biograf al lui Dietrich Bonhoeffer, care a declarat că fericirea este o stare emoțională pe care creștinii nu ar trebui să o caute.

„Vreau să stric petrecerea și să spun că ideea de fericire este o prostie”, a afirmat Metaxas, prezent la summitul de leadership organizat de American Enterprise Institute. Din punctul său de vedere, fericirea presupune ca lucrurile să meargă pe direcția pe care ne-am dorit-o. În lipsa problemelor ne simțim fericiți. Însă este și o atitudine compatibilă cu realitatea viații creștine?

„Știm cu toții că fericirea reprezintă un concept foarte superficial. Urmărirea fericirii e ca și cum ți-ai trăi viața în perspectiva vacanței sau a pensionării”, a spus Metaxas. Adică, cu un obiectiv redus și lipsit de profunzime.

Fericire sau bucurie?

Și atunci ce atitudine ar trebui să adopte creştinii, dacă fericirea nu este recomandabilă? La această întrebare adresată de editorii de la Christian Post, scriitorul american a răspuns apelând la un alt termen, care are un alt gen de implicații. În opinia sa, „bucuria” ar trebui să fie trăsătura definitorie a unui creștin, în condițiile în care aceasta, spre deosebire de fericire, constituie  o stare permanentă.

„A ne bucura în Domnul în mijlocul oricărei circumstanțe este ceva care nu doar că este posibil, dar este exact ceea ce trebuie să facem”, a spus Metaxas.

Constatarea sa a fost susținută și de Greg Thornbury, președinte a The King’s College din New York, care a remarcat că în momentul de față asistăm la o explozie a căutării fericirii în mediul creștin, așa că „mai ales în cercurile evanghelice în ultimul deceniu a început să se vorbească despre binele comun, dezvoltare umană și fericire”, a comentat Thornbury.

O Evanghelie umană, mai puțin divină

O dovadă concludentă în această privință a fost declarația recentă a Victoriei Osteen, soția renumitului pastor Joel Osteen, care a declarat că atunci când oamenii merg la biserică nu o fac neapărat pentru Dumnezeu. „O facem pentru noi înșine, pentru că lui Dumnezeu Îi place atunci când ne vede fericiți. Fă binele pentru că Dumnezeu vrea să fii fericit.”

Chiar dacă radicalismul exprimării lui Osteen a atras critici, această concepție despre esența creștinismului este parte a unui curent teologic foarte răspândit în mediul american.

Așa-numita „teologie a prosperității” este de fapt un rezultat al culturii optimismului american. Fețele surâzătoare ale americanilor au devenit emblema unei experiențe de viață, concentrată pe identificarea și amplificarea fericirii. De aici și numeroasele mesaje cu un caracter motivațional care împletesc teologia cu psihologia.

Esența acestei construcții este obținerea unei fericiri preponderent materiale, una care depinde în mod special de binecuvântările divine care girează o prosperitate terestră.

În opinia jurnalistului Andrew Brown de la The Guardian, această ecuație teologico-psihologică poate fi considerată „o bătaie de joc la adresa creștinismului”, iar „predicatorii care devin bogați spunând că succesul este o dovadă a favorii divine acționează împotriva a ceea ce a i-a învățat Iisus pe oameni”.

Balanța lui Dumnezeu

În mod evident, teologia prosperității este extrem de provocatoare, pentru că pare compatibilă cu ideea că Dumnezeu acționează în direcția implementării pe Pământ a unei fericiri eterne. Însă limitarea fericirii la sănătate şi avere este o modalitate subtilă de exilare a valorilor autentice ale creştinismului. Acestea sunt înlocuite cu practici și atitudini artificiale care asamblează o fericire iluzorie.

În realitate, Dumnezeu nu a promis niciodată experimentarea unei stări marcate de euforii secvențiale. Reciproca este chiar mai valabilă. Viața creștinului nu este scutită de necazuri și încercări. Însă la fel de adevărat este că nu doar acestea marchează existența umană.

Ignorarea acestui echilibru a generat cultivarea a moduri distincte de exprimare a trăirilor interioare. De aici provine și contrastul puternic între stilul occidental, exuberant și mai ancorat în realitățile vieții, și stilul răsăritean, mult mai sobru, marcat de tragism și care se circumscrie contemplativității bizantine.

Iconografia bisericească este destul de convingătoare în privința unei anumite concepții despre raportul dintre fericirea și dramele existențiale pe care spațiul răsăritean l-a cultivat de secole.

Budism sau creștinism?

Ambele perspective au pierdut însă evidențierea acelei bucurii care poate avea continuitate și profunzime în ciuda  dificultăților vieții. Acest aspect este reliefat într-una dintre cărțile lui Larry Crabb, autor de succes, consilier și psiholog, cunoscut pentru abordările sale mai puțin tradiționale.

Astfel, în cartea Vise năruite, Crabb sugerează într-o manieră tranșantă că „noi, creștinii, practicăm adesea budismul”. Declarația sa nu este ușor de asimilat, însă el continuă să se întrebe dacă „ne învață Iisus ceea ce ne învață și Buda, propunându-ne o formă de mulțumire la care ajungem prin eliberare de tirania sentimentelor și spunându-ne să pretindem că avem pace în suflet, când, de fapt, ceea ce simțim nu este decât un gol imens?”

Ceea ce acuză Crabb este încercarea disperată a creștinilor de a fugi de durere. De aceea, el găsește similitudini cu răspunsul la suferință pe care îl dă budismul, unul concentrat pe găsirea păcii interioare prin suprimarea dorinței.

Astfel, oamenii care aleargă după fericire nu găsesc niciodată bucuria. Ei trăiesc doar pentru o variantă de hedonism creștin, devenind preocupați cu totul de propria persoană. De aici și până la imunizarea sufletului față de suferință nu este decât un pas. Unul care duce într-o direcție în care Dumnezeu nu se află. Doar oamenii ce gustă și din durere descoperă traseul corect.

http://semneletimpului.ro/

Haloween-ul, ştiu cam toţi sătenii acuş, e sărbătoarea aia irlandeză, în care unul Jack, umblă cu dovleacul bâjbâind prin întuneric. Se zice că Jack Zgârcitul, după ce a păcălit de două ori pe Scaraoţki, pe dracu cel mare, n-a mai încăput nici în iad nici în Rai. Şi Satana, i-a dat un dovleac în mână să umble haihui prin întuneric! Ciudată poveste. Cu final neînţeles. Pentru mine, pentru dvs…

Paradoxul e că sărbătoarea dovleacului cu cap de mort a umplut România. De la profesori şi actori, până pe uliţele satelor din creierii munţilor, elevii au învăţat să colinde cu dovleacul aprins. Adică în numele Satanei. Colindă ca de Crăciun, dar nu cu traiste de covrigi, şi nici cu vestea bună că s-a născut Mesia, ci îmbrăcaţi în haine de drac! Mascaţi, cu sânge fals pe obrajii lucioşi, cu coarne ca ăia răii – dar şi cu cruciuliţe la gât, cu cearşafuri albe peste trup – ca stafiile, bufniţe, vârcolaci, huhurezi sau vampiri, tinerii se dau malefici. Şi devin. Se cred Merlin, sau nu ştiu ce mama Omida. “Noi suntem vrăjitoare bune, dle profesor”, a strigat o “diavoliţă” de liceu unui prieten bun de-al meu, dl. Meleacă, profesor de Religie. Nu ştiam că se poate şi vrăjitori buni. Adică şi draci cumsecade…

Intrând la Diverta să-mi cumpăr o carte, am rămas uimit să constat că pe un raft, pe lângă prostioarele vrăjitorului Harry Potter erau şi manuale de magie, cartea neagră a vrăjitoriei, textele lui satana, şi alte chestiuni malefice. Cărţoaie groase de sute de mii sau milioane de lei vechi. Atenţie, pentru copii!!!

Duminică seara, la Târgovişte, am văzut într-o cofetărie tot felul de măşti, de coarne, de ochelari, de turbane şi nu mai ştiu ce aiureli, cică pentru haloween-ul copiilor.

Azi, la liceu, prietenul meu citat mai sus, n-a putut să estompeze distracţia dovleciştilor, deoarece o profesoară i-a sugerat să fie blând, “să nu distrugă de tot haloween-ul”. Mi-a spus la telefon că parcă publicul i-a disipat entuziasmul şi că a simţit o apăsare diabolică în timp ce vorbea.

Impinşi spre divertisment macabru – chiar de către profesori sau părinţi (?!), tinerii noştrii se joacă cu magia. Cu drăcia. Se cred vrăjitori şi se comportă ca ei. Dansează ca zombi (oameni fără suflet) şi spun Abracadabra la dovlecii cu limbi ascuţite de foc şi ochi de piraţi. Pentru ei horror e ceva delicios. Iar viaţa, succesul, cred că e ceva de hocus pocus… Faci o vrajă, baţi din baghetă şi vei fi primul în toate!

Am spus unor profesori (şi tuturor elevilor), că atunci când permiţi ca tinerii să se-mbrace în pisica neagră, în Dracula, în Necuratu’ sau vrăjitoarea din Albă ca Zăpada, nu mai poţi avea pretenţii să fie cuminţi la ore. Să fie corecţi, să fie morali. Să nu fure, să nu jefuiască, să nu violeze. Să nu ucidă cu sânge rece. Fiind o zi mici fantome, mici vampiri ori little dracula, pruncii îşi vor apoi lua rolurile în serios. Iar unii, şi le-au luat deja!

O colegă de-a mea, profesoară de Istorie, mi-a spus în seara asta la telefon, că în blocul ei umblă copii cu Haloween-ul. Troznesc, ţipă. scot sunete diabolice, fac ca stafiile, ca huhurezii. Amuzament cu dulceaţă de scârbă. Ceea ce mi-e teamă fraţilor, este ca nu cumva copiii din România să devină ca cei din America, unde în urma unei întrebări pe stradă “ce le-ar place cel mai mult să facă de Haloween?”, 85 % dintre ei au răspuns “să omorâm un om”! Mă tem, că dacă azi copiii colindă cu Haloween-ul prin blocuri, mâine la Ştirile de la ora 5, să n-aud că-n urma promenadei drăceşti, au murit părinţii sugrumaţi în case. Aşa, de… divertisment.

După colindul de Crăciun ajungi la ieslea Lui Isus Hristos, după bântuiala de Haloween ai şansa să ajungi în coarnele lu’ Satan.

Fugi de dovleac! Dinţii săi fac răni ce nu se mai vindecă!

http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2011/10/coarnele-halloween-ului.html

Mahmuri de la ziua Morților, târându-și dovleci de Halloween cu o sacoșă cu făină în mână, românii se vor duce duminică la vot. Neoprotestanții după ce vor celebra Cina Domnului, pentru că așa s-a nimerit să fie. De ziua morților, de sperietură și de euharistie.

Adept al votului cenzitar scriu că alegerile sunt libere dar rezultatele le plătim. Președinții răi sunt aleși de cetățeni buni care nu votează.

Considerați votul ca un privilegiu pentru că în decembrie 1989 s-a murit și pentru asta. Pedeapsa de-a nu fi interesați de politică e să fii condus timp de patru ani de proști mai mari decât tine.

M-a întrebat cineva dacă creștinii de azi sunt preocupați doar de lumea asta. Cred că nici de asta, nici de cealaltă. Trăim nu în democrație sau anarhie ci în apatie.

Mă voi duce duminică la vot pentru că i-am învățat pe oameni în biserică faptul că trebuie să umblăm după lumea cealaltă, dar pe asta trebuie să ne străduim s-o facem mai bună.

V l a d i m i r  P u s t a n – www.ciresarii.ro